În
casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Cornetul
cu râsinã ( 6 )
Afumã si bunica.
În fiecare odaie e
un cornet de coajã cu râsinã.
Când afumã ea,
bunica înhatã cornetul, pune un cãrbune,
suflã c-un fel de mânie în nepricopsitul de cãrbune, si suflã, si suflã, si
merge, si merge, cand in dreapta, cand in stanga, aburind, fumegând,
încetosând, ca si cum ar fi Zmeoaicã, într-o poveste, ca si cum ar cãuta, ca si
cum nu ar gãsi, ca si cum cu fum ar fi venit si într-un nour se va duce, lucind
departe, sângeriu, ca si cãrbunele aruncat din nou în sobã.
Dar bunicul
cand afumã e blajin ca un sfânt de argint.
El ia
încetisor cornetul de brad, ca si cum s-ar teme sã nu tulbure un somn
într-însul.
Simti cã se
face si mai mare tãcere în bunicul, ca in în bisericã, atunci când preotul
deschide Evanghelia.
Pune un
cãrbune mic ca o stelutã.
Îl descântã
usurel, cu cea de tainã suflare a buzelor.
Si steluta se
preface în luceafãr care strãluceste în ieslele de fum albastru.
Astfel, bunicul merge prin odaie, afumând.
Se duce spre
fereastrã, apoi spre usa din antret, se opreste în prag, apoi porneste spre
odaia nepotului.
A fost la
rãsãrit.
A fost la
apus.
La miazãzi.
La
miazãnoapte.
E plecat si
alb bunicul, dar surâde cu ochi albastri, ca si cum ceata de fum aromitor n-ar
fi decat noaptea de tainã cand un copil cu ochi albastri a colindat cu Steaua.
« Sculati,
sculati, boieri mari,
Florile
dalbe... »
-
Bun miros, bunicule.
-
Ei, drãgutã, ofteazã bunicul ;
eu îs de la munte, de la Brusturoasa. Am copilãrit între
brazi. Tare mi-i dor de ei...
Si bunicul
rãmâne alb si stins, ca o ferestruicã ninsã, dupã ce-au plecat copiii cu
Steaua.
Mãriuca
Bunicul îi spune
Mãriuca : asa o cheamã.
Bunica îi spune
Marita [ Maritza ] : asa vrea bunica.
-
Mãriuco, - o cheamã nepotul.
-
Te iei bine cu bunicu-tãu, -
intervine bunica, aruncându-i o cãutãturã peste ochelari.
-
Nu, bunicã, dar asa o cheamã
pe ea, si-i si mai frumos.
-
Iaca, drace, de unde-o sãrit
priceputul ! Si de ce-i mai frumos, mã rog dumitale ?
-
“Mãriuca” e de la tarã,
bunicã ; “Marita” e de la mahala.
-
Si cucoana Marita Chiunoaia
de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Ciuntu de unde-i, nepoate ? Si cucoana
Marita Sendrea de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Hãlãceanu de unde-i,
nepoate ? Si cucoana Marita Chirniscaia de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita
Scobai de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Bozian de unde-i, nepoate ? Si
cucoana Marita Sacheti de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Mãcãdãu de
unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Turculet de unde-i, nepoate ? Si cucoana
Marita Softa de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Ghetãu de unde-i, nepoate ?
Plouã cu Marite,
si toate cucoane.
-
Bunicã, îndrãzneste nepotul,
nu-i pãcat s-o pui pe Marita între atâtea cucoane mari ?
Bunicul zâmbeste
de profil, citindu-si gazeta. Ce-ai fãcut, bunicule ?
-
Îti merge gura ca o moarã
hodorogitã, - spune bunica, recãpãtându-si suflarea. Asteaptã dintâi sa-ti
creascã musteata, si dupa aceia om vedea noi. Si ia mã rog sa-ti cauti de
treabã si sa nu te mai amesteci în treburi femeiesti... Marito, - trâmbiteazã scurt glasul bunicii.
Mãriuca vine,
zdupa-zdupa.
Când merge
parc-ar avea un sac in spate.
-
Cum îti spune tie, fato ? o
cerceteaza bunica.
-
Hî-î, râde “proasta”,
lãsându-si gales bãrbia în gusã.
E rosie ca o
lunã rasarita în pãpusoaie, si are tulpan tivit cu mãrgele albastre.
Îsi încovrigã
degetele de flãcãu, unul într-altul, s-o [sh-o] ia de la început.
-
Nie, di la mãmuca, îmi zâci
Mãriuca...
-
Si de la boieri cum îti zice ?
scurteazã bunica.
-
Marita, sãrut mâna matale
s-a boierului.
-
Si cum ti-i mai bine ? o iscodeste
bunica.
-
Ei, nie ni-i bine s-asã,
s-asã. Da’ ni-i mai drag di Mãriuca, - s-alintã cu fatza numai cretzuri si
lumini, ca gâdilatã de-o musteatã.
Bunicul zâmbeste
de profil.
Nepotul se uitã
la bunic.
-
Si tu ce-ai încremenit ? Du-te,
fatã-hãi la treabã, cã nu te-am poftit la cumãtrie.
Zdupa-zdupa,
zdupa-zdupa.
-
Stric orzul pe gâste ! cum
spunea biata cucoana Marita Ciulei, - ofteazã bunica cu demnitate, intrând
singurã în salonul Maritelor.
Motanul
bunicului
Dimineata,
bunica-i dã în farfurioarã lui – mã rog – lapte cu miez de pâine.
Adicã bunica
numai îi pregãteste farfurioara.
-
Mai pune, Elencule, - zice
bunicul.
-
I-ajunge.
-
Pune-i de la mine, Elencule. E
batran sãracu’ !
-
Si mata esti tinerel,
cucoane Alecule ?
Dacã n-o vede
bunicul, bunica mai toarnã s-un gâlgâit de apã în laptele motanului.
Bunicul asazã
farfurioara langa soba de fier din antretzel, pe musama, bineînteles, si spune
:
-
Pâs-pâs-pâs...
-
Miau...
Vine alb ca
din lunã. Clip-clip, clip-clip.
Stã si se uitã
la bunic, nins c-un fulg pe rozul nasului.
Bunicul ii
intoarce privirea, cu ochi albastri, alb si bland ca un Dumnezeu al laptelui.
-
Alecule, ti se raceste
cafeaua, ofteaza bunica, privindu-i c-o zburlire masivã de dulãu.
La masã,
motanul stã langa scaunul bunicului, ca in genunchi, privind cerul albastru de
dupa ochelari.
Mult se mai uitã-n
jos bunicul !
-
Ti-a cazut servetul,
Alecule ?
Bunicul se
uitã-n farfurie, regasind-o pentru el. S-aud numai furculitele, si câte-un
sughit cu alean, de-al Mãriucãi.
-
Miau...
-
Cât [ câtz ], împielitzatule
! Si la masã mã asurzesti ? Câtz, se mânie bunica.
Motanul se
strânge sub scaunul bunicului.
-
Scânceste de foame, sãracu’ ! îl
apãrã fostul procuror general.
-
Îi chiorãie burduhanul de
huzur ! replicã bunica. Am sa-l întzãrc eu. Na,
saturã-te, - îi aruncã ea piatra unei bucãti de fripturã.
Dupã ce si-a
mâncat-o, motanul multumeste bunicului, imbracandu-i picioarele cu lânã toarsã
din fuiorul lui.
Când e peste
la masã, motanul cade în mintea copiilor.
-
Numai cã nu mã trage de mânã,
spune bunicul. Tare-i destept.
-
Tare-i neobrãzat, rãspunde
ecoul bunicii. Parcã o imbatranit la grajd, nu în casa noastrã.
Furculita
bunicului dã peste [ peshte ] la doi : motanului si bunicului. Cand se duce
spre motan – mai pe furis – mâna bunicului parcã strecoarã un biletel de
dragoste, pe subt nasul bunicii.
-
Bunãtate de peste ! ofteaza
bunica.
-
Tare bun, Elencu, tare bun.
-
Da’ mata de unde-i aflat ?
se mirã bunica.
Si dupã ce-a
isprãvit de mâncat pestele, bunica aruncã oasele motanului.
-
Vai de mine, Elencule, dacã
se îneacã ?
-
L-om îngropa cu popã,
Alecule.
-
Asa, glumeste Elencu, - o apãrã
bunicul cãtre nepot...
Dimineata,
dupa ce toatã noaptea a dormit la picioarele bunicului, si mai apoi inca putin
la picioarele nepotului, si inca putin câte putin in toate partile, pe langa
sobe, pe covor, pe canapele, cadelnitând cu somn prin toatã casa, - motanul
miaunã la usã.
-
Se cere, - zise bunicul,
ridicandu-se cu grabã.
-
Ducã-se, - zice bunica,
lepãdându-l în omãturile iernii care sterge urmele.
Bunicul îi
deschide usa.
-
Pune-i sosonii, Alecule, sa nu
raceasca la picioare.
Bunicul il
asteapta la usa pana ce-si ispraveste tabietul lui motãnesc, cu ochii tintã la
fereastra aburitã.
-
Iaca vine, anuntã usurat
bunicul.
Motanul n-are
nevoie sa sune.
Bunicul ii
deschide usa.
-
Alecule, cât îti dã pe
lunã ?
-
Cine ?
-
Cine ? Stapanul matale
cu coadã. Nu vezi cat îi de fudul !
Într-o dimineatã,
la ceasul laptelui, rãsunã oarecum rãzboinic glasul bunicei.
-
L-am prins.
-
Ce-ai prins, Elencu ?
-
Pe dumnealui, pe dumnealui
care-mi bate darabana în nuci.
Tobosarul nucilor
bunicii e un soricut prins în capcana din camerã.
Sare între
gratii ca o fetitã cu mingea.
Tzup-tzup,
tup-tup.
Nu sti bine
daca se joaca, sau se teme.
I-atât de mic
cã pare un mãrtisor la gâtul spaimei.
-
Acuma-i acuma, zice bunica
devenind uriasã cu capcana în mânã.
Pune capcana
alturi de farfurioara cu lapte.
-
Chiamã-ti fiara, Alecule.
-
Pâs-pâs, pâs-pâs...
Vine agale ca
un boier în papuci.
Bunica se uitã
cu întrebare la mustetile motanului, dar numai ale bunicii se zburlesc.
Motanul se alintã
de piciorul bunicului – ca si cum dintâi s-ar fi grãbit sã dea o scrisoare la
cutie -, vede laptele, vede capcana, nu clipeste, ochii nu i s-aprind, coada
n-are sfârlã-n vârf, ci se târâie ca o teacã fara sabie.
Se uitã cu ochii
în capcanã, se uitã si prin ochelarii nãrilor.
Parcã cearcã
sa-si aducã aminte un cântecel din tineretã, de pe vremea zaiafeturilor.
N-are sa se
scarpine cu laba-n cap ?
Soricutul
pâlpâie cenusiu, cu ace-n ochi.
Dar motanul
bunicului, dupa ce s-a uitat la amintirea cu coditã, s-a întors c-un fel de “nu
cunosc, nu stiu, nu-mi apartine” în expresia fetzii de lunã veche, si s-a dus
la farfurioara diminetilor lui albe.
Clip-clip,
clip-clip.
-
Tare-i bun, - exclamã bunicul
din toatã inima.
-
Papã-lapte ! spune cu nãduf
cucoana Elencu. Marito, cautã o pisicã pentru soarece.
Ceasca
rosie
La patru si un
sfert dupã-amiazã, bunica si nepotul, fatã în fatã la mãsuta rotundã, beau
câte-un pahar de ceai.
-
Rom vrei ?
-
Dacã vrei mata, bunicã.
-
Iaca nu vreu.
-
Bine. Cum vrei mata, bunicã.
-
Da-ti place ceaiul cu rom ?
-
De plãcut îmi place.
-
Dã sa ti-l aghezmuiesc, moarã de
vânt. Nu-i de nasul tãu, da’ face bine la stomah.
Bunica soarbe
cu zbârnâitoare de zmeu mare ceaiul clocotit, si dupa fiecare sorbiturã face
“haaa”.
Ceaiul fumegã.
Paharul frige.
Nepotul
clatinã în pahar lingurita cu initialele bunicei.
Sunã lin, cu
cling subtire, o linguritã de zestre într-un pahar de ceai, când la fereastrã
cad fulgi mari, si esti în casa bunicilor.
-
Faci muzicã, politakia, zice
bunica.
-
Rãcoresc ceaiul ; e prea
fierbinte.
-
Mãi cã viteaz mai esti, soldane
[ sholdane ]. Da’eu de ce nu l-oi fi rãcorind ?
-
Stiu eu ?
-
Tu nu sti nici cât a uitat
puricele. Bea ceaiul fierbinte, cã de asta-i ceai, si de asta-l bei.
Între timp,
bunicul se plimbã prin odaie, bându-si laptele din ceascã.
O înghitituã
de lapte, face câtiva pasi, parcã meditând, se întoarce si iar mai bea putin.
Ceasca e ovalã si
rosie.
Si mai rosie,
fiindcã laptele e alb, ca si bunicul.
E plinã si
sprintenã.
Parcã respirã
adânc, dupa fugã, abia opritã.
-
Si matale-ti place, zâmbeste
bunicul. Asta-i ceasca me. Am cumparat-o eu odatã cu fragi...
A fost la
cules de fragi ceasa bunicului.
Când va iubi
întâia oarã, inima nepotului îsi va aduce aminte de ceasca cu fragi din casa
bunicilor, dacã fata sa avea obraji rotunzi ca ceasca si zâmbet alb ca laptele.
Popa
Pãdure
-
În Iordan botezându-Te Tu,
Doamne...
S-a întunecat
antretul, de mãtãhãlos ce-i popa Pãdure venit la bunici cu zi-ntãi.
Popa Pãdure ar
putea fi popã si la ursi : la cei negri.
Zbârnâie ca
furtuna glasul lui de bas, în stare sã cutremure si o mitropolie.
Dascãlul e un
fel de târ [ tzâr ] holbat langa mâna popii.
Si el are
nasul ros [ rosh ].
Nu numai ochii
si urechea au aflat nãprasnic c-a venit popa Pãdure, dar si nasul.
Parcã s-au
descãrcat poloboace cu vin în casa bunicilor, parcã au trecut recruti în mars
prin odãile motanului.
La picioarele
cu cizme ale cuviosiei-sale s-au fãcut douã bãltoace mari, si mai încolo alte
douã mai sfioase, cãci si apele cerului stiu cã una-i popa Pãdure, si alta
dascãlul Niculae Pupã-Lumânare.
Când aghezmuieste,
popa Pãdure parcã dã cu buzduganul în ceva cumplit ca si cuviosia-sa.
Sar tândãri pe
fruntea bunicilor si-n ochii nepotului.
-
Ai luat-o de dimineatã,
pãrintzele, - zice bunica venind din camarã cu douã pãhãrele de rachiu.
-
Ceasu’cel bun, coanã Elencule, -
zise pãrintele dând duscã aghiazma diminetii harnice. Nepotu’ dumneavoastrã –
mai zice el cu foc. Sa va traiasca. Bun rachiu. Mã tine un junghi în sale,
coanã Elencule.
-
Pune pahare, pãrintzele, îl
îndeamnã bunica, luându-le pe cele desertate.
-
Îmi pune el Blãgeanu,
ofteaza cuviosia-sa, cu ochii dupã sticla de rachiu.
-
Nu-i mai mesterã nevasta lui
Blãgeanu, pãrintzele ? îl iscodeste bunica, aruncându-i niste ochi.
-
Ei, lume rã, coanã Elencule.
Te potrivesti mata ? Da’conu Alecu cum o mai duce cu sanatatea ?
Dupa ce plecã popa
Pãdure, usa antretului ramane deschisã, usa etacului se-nchide, iar Mãriuca
mãturã, sterge si freacã de zor, în timp ce bunica afumã cu râsinã.
-
Auzi haram...
-
Cu cine-o fi vorbind ?
Bunica simte
privirea nepotului.
-
Pãgânule ! se otãrãste ea,
de ce n-ai sãrutat mâna sfintiei-sale ?
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu