La
castel in poartã oare cine bate ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 2 )
-
Eu sunt, bunicule, eu...
Soneria parcã
s-a dus hãt departe, ca o vorbã trecutã din gurã în gurã, din strajã în strajã,
pana sa ajungã tocmai în fundul cetãtii.
Apoi a nins mult
si bine asupra nepotului cu geamantanul, cu geanta si cu inima, învechindu-i
asteptarea, mosnegindu-l.
Nu-i târziu –
acasã nici nu s-ar fi pus la masã, - dar parcã-i miezul noptii.
Tipenie de om.
În brazi,
ciorile vorbesc rãgusit într-un fel de tigãneascã, fãcându-si semne negre.
Câinii nu mai
latrã.
Ninsoarea
fâlfâie si tremurã.
Vântul
si-ascultã glasurile când de lup si când de cucuvaie.
Mutã,
întunecatã, ninsã si oblonitã, casa bunicilor e zmeiascã.
Daca n-ar sti cã
înlãuntru sunt bunicii, surghiunitul ar lãsa geamantanul la usã si ar fugi fara
sa mai priveasca in urmã.
Dar fiindcã
stie cã-s bunicii, stã, si-i pare rãu cã stie.
Obloanele usii se
crapã pocnind si scârtâind ca un dulap care de ani si ani nu a mai fost
deschis.
Cu scufã albã
de pichet, apare capul bunicului.
-
Da, bunicule, eu sunt.
Intrã.
-
Bagã de seamã sa nu te
tragã, - rãsunã de dincolo glasul bunicei.
Nepotul
începe, glãsuind zgribulit si ponosit ca greierul în casa furnicii.
Bunicul îl
ascultã alb, dã din cap, ridicã din sprâncene, ofteazã si iar dã din cap.
Miroasã a sobã
caldã si a fum albastru de rîsinã.
Vine si
motanul, alintându-se pânã-n vârful cozii, de picioarele bunicului.
Bunicul obloneste
usa.
Peste cãmasa
de noapte are halat lung de pichet cu picãtele rosii.
Asa aveau si
nepotii cand erau mici.
Halatul a
intrat la spãlat si i-a rãmas prea strâmt la umeri.
Fatza
bunicului e mult mai turtitã si botitã decât ziua.
Bunicul e ca o
bãbutã cu mustatã albã.
Fiindca il are
inaintea ochilor numai pe bunic, nepotul povesteste mai cu usurintã despre
boala fratilor si hotarârea mamei.
Soba de fier
din antretzel are un fel de scufã, ca si bunicul, o oalã cu apã care fierbe,
târâind somnoros.
-
Noi tocmai ne culcasem, spune
bunicul. Dezbracã-te mata, drãgutã.
-
Poftim ? ! Si unde-am sa-l
culc ? rãsunã aprig de dincolo, din nevãzute, glasul bunicei.
Bunicul
ofteazã.
Glasul bunicei
a venit ca buzduganul Zmeului.
-
Bunicã, sa nu mã dezbrac ?
-
Cine ti-a spus una ca asta,
berechetule ? Doar n-ai sa dormi cu paltonul !
-
Dezbracã-te mata, drãgutã,
vorbeste în soaptã bunicul, cu mâna la gurã, fiindca n-are dantura.
Nepotul se
dezbracã obidit, asa cum in poveste fata mosului dezghioacã pãpusoii babei.
Bunica se dã jos
din pat – rãsunã, tare framantat, scartaitul telurilor – si se îmbracã.
Acum e acum !
Vine, aruncand
o umbrã care creste pe linia nepotului.
Apare. E
legatã cu tulpan.
Numai nas,
ochi si sprancene.
-
Ia sa te vad.
Îl înhatã de
mânã, zmucindu-l subt lampã.
-
Scoate limba... Alecule,
dã-mi ochelarii.
Fostul procuror
general aduce ochelarii.
Motanul, dupa
el.
-
Cascã.
-
Pentru ce, bunicã ?
-
Fiindca-ti zic. Zi : aaa.
-
Aaa.
-
Mai tare.
-
Uaaaa.
-
Vã zghihuiti toatã ziulica.
Parc-aveti viermi în ceia ! Lasã cã te satur eu... De ce nu
mi-ai pupat mâna ?
Nepotul o
sãrutã.
-
Sãrutã si mâna lui
bunicu-tãu.
Sãrutã.
-
Pune paltonul în cuier.
Pune.
-
Si caciula.
Si.
-
Mi-ai festelit antretul,
strânge sosonii.
-
Unde, bunicã ?
-
Unde ? Unde ? Unde se strâng
sosonii.
Unde s-or fi strângând sosonii ? Ai bunicilor nu se vad.
Nepotul se
uitã inocent si la cuier.
Apoi la
bunica.
Or fi având
sosonii o colivie sau o cuscã în casa bunicilor ?
-
Îi, da’ nu te mai codi
atâta, mocositule. Pune mâna.
Pune.
-
Ia o gazetã. Dã-i mata,
Alecule, o gazetã.
În timp ce
bunicul cautã o gazetã, bunica ia de dupã sobã mãtura si farasul, si adunã
omãtul adus de nepot.
Apoi sterge
bine geamandanul cu o peticã.
Bunicul
asteaptã cu gazeta în mânã ; nepotul, cu sosonii.
Nimeni nu stie ce
se va intampla.
Bunica ia
gazeta din mana bunicului, smuceste sosonii din mana nepotului, pune gazeta
desfacuta jos, sosonii peste gazetã, si bate palmele una într-alta, parcã
scuturând fãrmituri.
-
Ai vãzut ?
-
Am vãzut.
-
Si-acum ce stai ca prostul ?
-
Ce sa fac, bunicã ?
-
Sa-ti duci calabalîcul în
odaie, cã doar n-are sa ti-l care bunicu-tãu.
-
Unde-l culci, Elencu ?
-
N-ai grijã mata. Oi gãsi eu
unde sa-l culc in casa asta. Mata mai bine culcã-te, cã-i tare târziu.
Pornesc.
Bunica în frunte,
bunicul dupa bunica, motanul dupa bunic, nepotul dupa motan.
În etacul
bunicilor bate toaca un ceasornic de pãrete.
Arde numai o
lampã cu glob albastru de portelan cu medalioane de trandafiri.
Parcã abia
s-au stins stelele pe cer si noaptea începe sã zâmbeascã aburit.
Bunicul se
suie în pat.
Motanul i se
culcã la picioare.
Se prãvãleste
un stâlp de stejar în sobã, cu scântei.
E tare târziu în
casa bunicilor.
Minutarele aurite ale ceasului din pãrete aratã nouã.
Zâmbeste
ceasul ? bunicul ? nepotul ? soba ? sau lampa cu trandafiri ?
Cu somnul
motanului la picioare, bunicul adoarme.
-
Hait ! spune bunica
nepotului, mãturându-l cu palma.
Si
l-a pus bunica la treabã
Parcã a intrat
fatã în casã la bunica.
Numai pestelca
îi lipseste, cã încolo-i ca o “proastã de la tarã”.
-
Pune-un lemn în sobã.
Deprins cu
mânile bunicii, lemnul se uitã cu mirare la mânile nepotului.
Soba râde cu
gura pana la urechi, si lemnul zâmbeste cu jarul, înainte de-a izbucni in
flacari.
-
Închide bine gura sobei, -
se stropseste bunica.
L-a dus în odaia
de lângã etac.
E ultima odaie
a casei din sirul celorlalte.
Acolo a copilãrit
si tata.
Într-o parte,
pãretele cu viscolul ; în cealaltã, usa etacului bunicilor ; si la mijloc,
nepotul în capcanã.
Chiar langa
sobã, în jurul unei mãsute rotunde, douã fotolii cu pernute pe speteazã si
taburete la picioare joacã tabinet.
În fund e un
dulap zbârcit de lemn mahoniu cu o oglindã de ceatã în luminis.
Subt piciorul
schiop, bunica i-a pus un cãlcâi de hârtie.
Grozavã e insa
canapeaua imbracatã cu iutã întunecat rosie.
E mare ca o
corabie de pitici.
Nepotul simte
cã are sã fie bine pe canapea.
E moale si
cufundãtoare chiar la privit.
Îi vine sã
caste.
Dar bunica
nu-i dã rãgaz.
-
Scoate-ti daravelele din
ceia. Hait.
Nepotul
deschide geamandanul.
Deasupra si
dintâi apar mandarinele tinându-se de mânã.
Trei
mandarine, trei, la fel gãtite, tustrele vesele si sprintene, gata de râs in
soare.
-
Sireacu el, tatã-tãu, - dã din
cap bunica, munceste si vã-ndoapã ca pe curcani. Si voi, trântorilor, cãscati
si nu sunteti buni la nimic. Dã-le-ncoace.
Bunica ia
mandarinele.
S-a isprãvit cu ele.
Au fost odatã
trei scufite aurii...
-
Am niste bomboane pentru
mata, bunicã.
Bunica dã din
cap a pagubã.
-
Noroc cã ti-ai adus aminte.
Da’ asta ce-i ? A dat de pijamale.
-
În loc de cãmesã de noapte.
-
Auzi ! Da’ fustã n-ai,
mã rog ?
-
De ce, bunicã ?
-
În loc de pantaloni, - îl
îngânã bunica. Auzi dumneata bazaconie ! Sã
dormi cu surtuc si pantaloni ! Vã rãsfaaaaatã ! De asta vã luati voi nasul
la purtare !
Asta-i pentru
mama.
-
Mãi-mãi ! Bujmachii de piele !
Hm !
Papucii
nepotului aflã cã-s bujmachii : hm !
-
Si sopon de glicerinã !
Aista-i de nasul tãu ?
Sãpunul trece
la bunica între mandarine.
-
Ce stai cu mânile-n brâu ?
Astepti sa-ti creascã
burduhan ?
-
Ce sã mai fac, bunicã ?
-
Tot n-ai învãtat ? Da’
cu sosonii ce-ai fãcut ?
-
Mata ai fãcut, bunicã.
-
Iaca mãi, te-ai facut cucoanã
mare ! Nu-i fi poftind sa-ti pun eu gogeamite ceia la loc ?
-
Geamandanul ? Unde sa-l pun,
bunicã ?
-
Unde te taie capul ?
-
Stiu eu ? Poate sã-l împing
sub pat...
-
Mãi cã puturos mai esti ! se
bate bunica cu palma peste obraz.
Apoi
se-ncruntã si izbucneste rãstit :
-
Suie-l pe dulap, trântorule
!
Suie trântorul.
Bunica
deschide dulapul din care vine miros de livãnticã si de camforã, rânduieste pe
un raft zestrea nepotului, iar de pe altul adunã cele trebuitoare somnului.
Înfatã perna,
- zice bunica.
Înfatã
oghialul, - zice bunica.
Dã ceia, -
zice bunica.
Fã ceia, -
zice bunica.
Unde ti-s
ochii, - zice bunica.
Nu s-aude
decat glasul bunicei si suspinul alb, cu miros de livãnticã al albiturilor
somnului.
-
Na, c-ai fãcut o treabã cât o
nucã !
Si ce-a fãcut
nepotul, desface si reface ea.
Va avea nepotul un
culcus de cocon domnesc. Oghialul e un sal turcesc cãptusit cu fulgi.
-
Asta-i de nasul tãu, ofteazã
bunica. Mândretã de sal de Tarigrad. Cinci galbeni l-a costat pe babaca. Pe unul ca tine n-as
da nici un pitac bortelit... Mã rog, si sã nu-mi faci harababurã. Te dezbraci
cu binisorul, pui tãti-cele la loc...
Bunica se
opreste deodatã, otãrâtã.
-
Nu cumva îi fi sforãind ?
-
Dã, bunicã, stiu eu. Cred cã
nu.
-
Sa nu te-aud, cã te-arunc în
stradã. Ofteazã adânc.
-
Asta-mi mai lipsea ! Buclucuri la bãtrânetã ! Ce stai ! Dezbracã-te.
Nepotul se
codeste.
-
Ti-o fi rusine de bunicã-ta
! Iaca mãi ! Hai, cã mã duc.
-
Noapte bunã, bunicã. Sãrut mâna.
-
Sãrutã, nepricopsitule. Mare
pãcat si-o fãcut maicã-ta cu mine.
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu