Ce
e cu nepotul ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 3 )
Nepotul s-a
dezbrãcat fãrã sã facã harababurã, a stins lumina, si nu s-a culcat.
Parcã-i era
somn ?
Atunci de ce
nu se culcã ? Plãnuieste ceva ? Asteaptã pe cineva ?
Nu-nu.
E foarte
cuminte.
A deschis usita de
alamã cu trei ochi a sobei, a tras fotoliul chiar la gura sobei, s-a asezat în
fotoliu cu picioarele pe taburet, si nu face nimic.
Stã în
fotoliul bunicilor.
Stie cã
trebuie sã se scoale si mai devreme decât acasã, fiindcã de la bunici pana la
scoalã e drum mai lung.
Stie cã
dimineata e atât de somnoros, incat în genele lui si minutarele adorm.
Stie cã prima
orã e ora neagrã a matematicii, si a doua e cea cu miros otzetit a chimiei.
Stie cã trebuie sã
plece prin vifornitã, stie cã nu-i acasã, stie cã e în surghiun, stie cã fratii
îi sunt bolnavi, stie cã mâine e scoalã, poimâine e scoalã, rãspoimâine e
scoalã.
Stie cã timpul
care vine e plin de ani si ani plini de-atâtea zile scolare, cã duminicile,
sãrbãtorile si vacantele abia se vãd.
Stie cã nu stie
nimic la scoalã, si se întreabã cum de n-a rãmas repetent si cum de nu va
rãmânea.
Stie si tot
stie numai lucruri cu oftat, cu frig în spate si cu frunte încretitã...
Si totusi
zâmbeste la gura sobei.
Vine din jar –
sobã adâncã – o luminã rosie care se deschide în odaie ca o coadã de pãun
trandafiriu.
Bunicii dorm.
Afarã ninge.
Cât de alb. Bunici, ninsoare...
Motanul doarme
la picioarele bunicului.
Ceasul cu
minutare aurii parcã merge de-a-ndãratele.
Odatã bunica
era tânãrã, odatã tata era copil, în casa asta, în odaia asta.
Odatã si el va
fi bunic.
Cum sã nu zâmbesti
când îti vin astfel de gânduri ?
Nepotul aprinde o
tigarã în casa bunicilor.
Apoi ia
cornetul de rîsinã, pune un cãrbune, afumã.
Fumeazã în casa
bunicilor !
Cum sã nu
zâmbeascã ?
Ce-or fi visând
bunicii ? Sforãie amândoi.
Nepotul azvârle
tigara în sobã, si porneste prin odaie cu cornetul de rîsinã, afumând albastru.
Si deodatã
vede în oglinda fumurie a dulapului un obraz cu zâmbet printre inele de fum.
Ceva dulce ca
o lebãdã trece prin inima lui somnoroasã.
La primãvarã
pomii vor înflori alb si trandafiriu.
Îi simte cum
vin spre el, ca un vals de fete pe care le va iubi.
Ce e cu
nepotul ?
E tineretea
descoperitã nu în dragoste, ci în oglinda timpului vechi din casa bunicilor.
Noapte bunã,
copiilor.
Noapte bunã,
bunicilor.
Noapte bunã,
noapte.
Noapte bunã,
somn.
Eu nu mai
dorm.
Încep.
-
Bunã-dimineata, tineretã.
Cu
firman de la motan bunicii au nepot
Nepotul e
ascultãtor ca o nepoatã.
Gura nu i se
aude.
Chiar si
motanul bunicului s-a alintat de piciorul lui, de la musteatã pânã-n vârful
cozii, sfârâind ca un titirez.
-
Ai vãzut, Elencule ? arãtã
bunicul zâmbind.
-
Am vãzut, zise bunica. Se
scarpinã trântorii unul de altul.
Dimineata,
nepotul se desteaptã mai sprinten.
Nu mai
întrâzie la scoalã.
De la scoalã,
trece pe-acasã dupã vesti, si vine de-a dreptul la bunici.
-
Sã nu-mi umbli lelea pe uliti,
haimana, - i-a spus bunica. Ai bani de tramvai ?
Are. Si tata
si mama i-au dat la despãrtire.
Într-o zi a venit
cu sania de la scoalã.
-
Lene cu clopotei, - i-a spus
bunica. Numai ciubuc îti mai lipseste.
-
Nu-i asa, bunicã. Nu mai
merg tramvaiele. S-au înzãpezit.
-
Da’ picioare n-ai ? Bietu’ tatã-tãu trage la jug, si voi...
Iar a doua
zi :
-
Na, hodorogule, sa vii cu sania,
cã ti-i împotmoli si tu de nãuc ce esti ! a spus bunica dându-i o bãncutã de
argint din punguta ei de piele rosie.
Bunica nu stie
cã bunicul i-a dat decusearã bani de sanie, într-ascuns.
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu