Apostol, de Cezar Petrescu ( 4
)
Capitolul III
“În ochii oamenilor
intalni aceeasi
Împâclire ca in ochii
vitelor rãpuse
De jug. Iar scoala ii
rasari inainte
Sub chip de asezare
pustie, cu pro-
tele-n pereti, sa nu
fugã la vale...”
Satul era
negru si trist în bura mucedã a toamnei.
Case fara
împrejmuiri, risipite pe surpãturi mâncate de ploi.
Mai degrabã
bordeie decat statornice asezãri omenesti.
Nu se vedeau
pomi de livadã, nici semne de gospodarie întemeiatã, acele pãtule, suri,
grajduri, hambare, stoguri de fân si ocoale care dau infatisare de muncã si de
agonisealã satelor harnice în tinuturi ceva mai scoase din salbaticie dupã
indelungatã luptã din tatã în fiu.
O adunare de
suflete si de sãlasuri primitive, parasite de Dumnezeu si uitate de stapanire.
Soseaua trecea
inainte, lasand ca un fel de scârbã, la stanga, un asemenea sat însemnat pe
harta tãrii cu un punct mãrunt ca o murdãrie de muscã.
Intr-acolo
cotea un drum povârnit, desfundat de suvoaie, oblu si lãtindu-se în sleauri
glodoase.
-
Aieste-s Ponoarele ! rosti
mosneagul, arãtându-le cu vârful biciustii. Cine le-a botezat
asa, buni ochi si sfantã gurã a mai avut ! Nici cã se mai putea sa-i
gaseasca un nume mai pe masura.
“Aici este de
lucru”, se încordã Nicolae Apostol, sumetindu-si pieptul în pardesiul leoarcã
de apã.
Iar tristetea
si saracia asezarilor, în loc sa-l înspãimânte, i-au indarjit deodatã hotararea
cu care venise, ca o strunã întinsã de arc.
Cãci el voise
satul acela, sau, in orice caz, un sat ca acela.
Intr-adevar,
la minister, cand a fost vorba sa-i caute numele intr-o listã cu ordinea de
clasificatii si l-a gasit fruntas printre fruntasi, un personaj umflat de
grasime si de solemnitate l-a privit din dosul biroului pe sub ochelari, cu
oarecare uimire.
“Bravo, tinere
! graise, batand cu latul palmei lista de clasificatii si certificatele care
însoteau petitia.
Dupa cele ce
citesc aci, esti un adevarat fenomen !
Iar dupa
cuvantul directorului dumitale, inteleg ca ai drept la un loc, cum sa-ti spun ?
intr-ales !
Sa-ti alegem
unul unde sa-ti crutam puterile, ca sa ne dai altceva.
Mai o carte,
mai un studiu, mai niste conferinte – sa te pregatim pentru o cariera de elitã,
cu inaintari la exceptional.
Intelegi
dumneata ce vreau sa-ti spun ?
Cu oarecare
politica si diplomatie, poti ajunge departe !
Eu am nevoie
de oameni de credinta.
Si daca-mi
raman de credinta, pot sa-i imping departe.
Ce zici ? ...
“
El a înlãturat
bãtos ispita si a cerut înadins un post depãrtat si modest, o scoalã ruinatã,
un sat de oameni sãrmani.
Împrejurari
cat mai aspre, ca biruinta sa-i fie cat mai intreaga.
“Mi-ai trimis
un incapatanat ! telefonase mai tarziu personajul directorului batran si blajin
de scoalã normalã.
Ma asteptam la
altceva.
Si vad ca e un
element care n-are sa fie de fel maleabil...
O pramatie din
soiul ãlor coltosi, care au inceput a se ivi acuma... Pacat !”
Asa il
categorisise inaltul personaj din minister, vanator de protejati credinciosi,
pe care sa-i sprijine si care mai tarziu, la randul lor, sa-l sprijine, ca sa
alcatuiasca o cimentatã fortificatie pentru procopsiri personale.
Iar fiindca nu era
ceea ce cãutase, personajul a strans din umeri, lasandu-l in plata Domnului sa
se descurce singur, ba inca mai tragandu-i pe lista numirilor o cruciulita cu
cerneala rosie, sa-l aiba sub observatie pe viitor.
Directorul
batran si blajin asezase receptorul pe suport fara sa mai raspunda.
Ce-ar fi
raspuns ?
Cui ar fi
raspuns ?
Cine l-ar fi
inteles ?
El numai isi
cunostea si isi pretuia flacaii lui, “pramatiile coltoase” pornite de bunavoie
la posturile de rezistenta cele mai grele, cum in razboi se oferã voluntarii
cei mai curajosi pentru misiuni de sacrificiu, de unde adesea nu se mai intorc.
Asa incat nu
intamplarea, ci Nicolae Apostol voise satul acela, sau un sat ca acela.
-
Aici este de lucru ! rosti
pentru el singur, indreptandu-se pe scaunul carutei fara spatar, ca sa cuprinda
mai bine cu ochii mahnitele asezari omenesti.
Si indata
intreba cu nerabdare : Iarã scoala ? Unde e scoala, mosule ?
Mos Lecachi Coltun
arãtã spre case cu o miscare rotundã de biciuscã :
-
Lasã, cã tot ai s-o vezi
dumneata, pana ce ti s-o înãcri sufletul de dânsa ! De-aici nu-i chip s-o
cunosti chiar daca m-as canoni eu sa te lamuresc cumu-i si unde-i. Cã nu-i fi
crezand ca te asteapta o scoala cum au cei de la Trifesti si de la Vlãdoaia si
de la Piscul-Voievodesei ? ... La asa sat, asa scoala ! Cum spune vorba
românului : La asa cap, asa caciula ! Pe aiurea oamenii
s-au mai zbatut, s-au mai luminat un pic la minte, s-au mai invrednicit a face
ceva. La noi ? ... Daca te-ai asteptat cumva la cine stie ce mandreata, apoi
putem intoarce Bãlanul inapoi, sa te duc la gara, de unde te-am luat... Un bordei pacatos ca toate celelalte : asta-i scoala ! O casã de babã vãdanã
si beteagã, care s-a tras la altã colibã, sa-si tina zilele ca vai de dânsa, cu
o sutã cinci lei, cat capãtã pe an orândã... Iaca, acuma,
cã incepem sa ne-apropiem, incepe si scoala dumitale a se arãta câtu-i de
mandra ! Vezi din varful biciustii hardughia ceia mare si galbenã, cu tabla
rosã [ roshã ] ? Acolo-i hanul si crâsma lui jupân Aizic... Apoi d-acolo mergi
dumneata cu ochii in sus dupa biciusca mea si opreste-te la a sãptea casã.
Aceea-i scoala ! Taman cum o vezi, fara poartã si fara ferestre, de parca-i
casã casã pustie, cum si este.
Nicolae
Apostol isi încordã privirea ca sa desluseascã printre celelalte lãcasuri cu
infatisare pustie si paraginita pe cea mai pustie si cazuta-n paraginã.
-
Asadar, aceea e scoala ! exclamã
cu o strângere de inimã.
-
Aceea-i scoala ! întãri mos
Lecachi Coltun. Ai s-o vezi si mai de aproape, cã pe langa dânsa trecem.
Pe urmã, cãruta a
cotit pe drumuri strâmbe si priporâte, prin noroiul hlisos, peste o garla
tulbure si fara podet [ podetz ], in satul care nu se va fi deosebit prea mult
de asezarile getice de acum doua mii cinci sute de ani.
In ploaie,
vite nemiscate, cu botul in pamant, cu copitele înfipte in bãltoace presãrate
cu scuturãturã de paie, isi aratau sub pielea udã coastele fantomatice, ca
vacile cele sapte din visul de foamete al faraonului egiptean.
Una mugi
plangator, chemand la o usã inchisã.
O nevastã cu
donita [ donitza ] desartã ii privi trecand, cu ochii tot atat de somnorosi si
indiferenti ca ai vitelor.
De aproape,
casele, lipite cu lut, altele cu varul stravechi, coscovit si manjit cu noroi,
cu acoperisul de paie putrede si cu ochiul ferestrelor tulbure si posomorat,
pareau bordeiele unui trib african decimat de ciumã.
-
Iaca si scoala dumitale ! vesti
mos Lecachi Coltun. Vad ca
i-au pus niste proptele-n perete s-o tinã de subsuori. Asta-i
treabã nouã. Pana acum statea in picioare si fara cârji. Se
vede c-au proptit-o sa nu fuga la vale, la hanul lui jupan Aizic !
Nicolae
Apostol isi privi scoala cu ochi durerosi.
Scoala il privi si
ea, cu ferestrele ei sparte si negre, ca douã orbite dintr-o tidvã de mort.
Extras din cartea Apostol,
de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul
revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu