În
casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Duminicã
( 7 )
-
Trai, nineacã, zice bunica
de cu sâmbãtã seara. Mâni, ai sã te umfli de lene.
Dar îl desteaptã
ca si luni, marti, miercuri, joi, vineri si sâmbãtã.
-
Hait, scoalã. Du-te la Halã
cu bunicu-tãu.
Duminicã
dis-de-dimineatã bunicul târguieste la Halã.
Numai viscolul
l-ar putea opri, adicã bunica.
Dar afarã ninge
linistit.
Bunica asistã
la pregatirile de ducã.
-
Închide sosonii lui
bunicu-tau.
Bunicul are
blanã de niurcã.
-
Ajutã lui bunicu-tau sa-si
puie blana.
Bunicul are fular
de mãtasã ecosezã, cãciulitã de lutru si guler la fel.
-
Mãi ce frumos te-ai facut, -
îl admirã bunica. Cavaler gândac, sapte la
pitac : asta-i pentru tine, mãi terchea-berchea, - se-ntoarce ea catre
nepot, examinandu-l din cap pana-n picioare. Trage caciula peste urechi,
urechiatule.
Afarã-i asteapta
cu panerul barbatul bucataresei, domnul Butirchi [ Butzirchi ] care-a fost
mereu aprodul bunicului : pe vremuri vechi.
Domnul Butirchi a
imbatranit deschizând usi solemne, cu spinarea plecatã.
Batranetea lui
parcã e roasã de soareci ca hârtoagele arhivelor.
Acum carã
lemne la bunici, bea cafea, rãsuceste o tigare, dã grãunte la pasari, stie cand
se ouã gainile, si târguieste la Halã singur in timpul saptamanii, iar duminica
il insoteste pe bunic.
E duminicã.
O duminicã in
fiecare fulg care cade pe caciulita de lutru a bunicului.
Ninge vesel.
Au venit
Floriile iernii.
Bunicul si
nepotul apar zambind alaturi printre fulgi, ca bunicul si nepotul intr-o
fotografie veche, de pe care sufli colbul îndesit.
Panerul lui
Butirchi e usor si vesel ca si cum ar fi zburat din el hulubii iernii,
fulguind.
Merg pe uliti de
omãt.
-
Bunã dimineata, coane
Alecule.
-
Cu plecãciune, coane
Alecule.
Numai oameni
batrani.
Cei tineri trec tineri, fara sa se uite la conu’Alecu.
Dar conu’ Alecu se
duce cu nepotul la Halã.
Niste copii se
bat cu bulgãri de omãt.
Au glas de vrãbii
si miscãri de vrãbii.
Mâni sau
aripi ?
Inca putin si
zboarã.
Acolo iarna-i
zurgãlãu.
Parcã n-o
vezi, ci o auzi chiar si cu ochii.
La Halã,
precupetii si precupetele il cunosc de mult pe conu’Alecu.
Îl intreaba de
coana Elencu, de sanatate, ii spun necazurile lor, ii cer sfaturi.
Conu’Alecu nu
se tocmeste, si-i multumit mereu ca si cum ar capata numai daruri de la
negustori.
Panerul s-a umplut.
Conu’Alecu isi
freacã mainile si zambeste :
-
Ce oameni de isprava !
Apoi catre
Butirchi :
-
Du-te mata acasa, ca te asteapta
Elencu.
-
Noi nu mergem, bunicule ?
-
Cu-ncetu’, draguta,
cu-ncetisorul...
Si-l duce pe nepot
la un negustor cu fes.
-
Sa traiesti, coane Alecule,
de mult n-ai mai dat pe la Iancu... Nepotelu’matale ?
Bunicul dã din
cap, si pune mana pe umarul nepotului.
-
Sa-ti traiasca.
Pe masa
negustorului fara dugheanã, dar cu sobã – pe care se coc castanele -, stã
halvitã tolãnitã ca o cucoanã mare pe-o blanã de urs alb, sclipesc rubinele
iepurasilor de caramel ros [ rosh ], se zburlesc numai zulufi de floricele
îndulcite cu sirop, si-s trase-n teapã cate trei smochine cu glazurã si cate
cinci miezuri de nucã în pojghitã de zahar.
Nepotul nu mai
are de-ajuns varsta acestor bucurii.
Dar dându-i-le
bunicul îi dã si vârsta lor naivã.
-
Mata ai dinti, drãgutã, spune
bunicul oarecum scuzându-se, ca si cum l-ar fi pus la treabã.
Asteaptã coana
Elencu.
Si tot nu merg
acasã.
-
Slobod ? întrebã bunicul,
ridicând în sus bastonul cu baltag.
E un baston
strãvechi, de pe cand drumurile Moldovei erau negre de talhari, si bunicul,
procuror tanar, umbla dupa ei.
-
Slobod, coane Alecule, -
raspunde cel de sus, dintre aripile ninsorii.
Si sania
porneste cu bunicul si nepotul la plimbare.
E o duminicã
în fiecare fulg, si un bunic ; e o duminicã în fiecare zurgalau, si un nepot.
Si se tot duc,
si se tot duc, pana cand casele raman in urma, si nu mai e nimic decat alb, alb
si tot alb.
........................................................................
Pe pragul casei se
scuturã unul pe altul de omãt.
Bunica le deschide
usa cãldurii cu miros albastru de râsinã.
Oala cu apã
târâie pe soba de fier.
Bunica si-a
pus rochie de matasã neagrã, cu guleras si mânecute de dantelã, o brosã cu
margaritare.
In jurul
salelor e infasurata cu salul cenusiu.
Se vede c-a fãcut
grijiturã mare cu ferestrele deschise.
Simti cã aerul
rece n-a plecat de mult din odãi.
Dar e cald.
-
Si pe unde mi-ati fost, mã
rog ?
-
Venim de la bisericã, Elencule.
-
Bine, coane Alecule, spune
bunica. Bine-bine...
Bunicul îsi
scoate botinele, isi pune bujmachii brodati, se întinde pe canapeaua din etac
si începe sa citeascã gazeta cu glas tare.
Deodatã tace.
Gazeta cade.
Bunica se
ridicã din fotoliu, facand o strambatura – o dor salele -, se duce spre bunic,
alungã pe motan care s-a si suit, cu o pãlmutã – hait – îsi scoate salul si
înveleste somnul bunicului.
-
Si tu ce stai ca pestele-n
protap ?
-
Ce sa fac, bunicã ?
-
Citeste bunicã-ta gazeta, cã
doar atâta carte îi fi stiind tu si fara ochelarii mei.
Si-n sufragerie e
duminicã.
Podelele sunt
ceruite.
Mãriuca are
pestelcã albã, ciubotele [ ciubotzele ] cu scârt si glant [ glantz ], si
mãrgele rosii la gât.
De obicei
bunicii mananca pe musama.
Astãzi insa bunica
a pus fatã de masã cu broderii.
-
Nu cumva sa mi-o festelesti
cã te vâr în sobã, - îl anuntã pe nepot.
Bunicul insa a
vãrsat vin rosu pe fata de masã.
-
Pune sare, Alecule, repede,
- spune bunica. Vezi, daca nu bagati de seama !
O pãteste si
bunica, tot cu vin ros.
-
Si mata, Elencule, -
zambeste bunicul.
-
Lasã, Alecule, cã-i de
noroc. Si de pãtat tot era pãtatã înainte.
-
Bunicã, sa nu picur si eu
din paharul meu ?
-
Tuu ? se uitã lung
bunica la nepot. Tu sa nu te-amesteci in vorba oamenilor batrani. Nu-i de-ajuns
ca-ti dau vin la masã ? Acuma vrei sa-l si versi ?
De ce-o fi adus
bunica la masã sticla cu rom ?
Raspunsul
soseste cu Mãriuca.
Vine din bucatarie
cu budinca.
O pune pe
masã, la tacâmul bunicii si se pregãteste de privit ca la panoramã.
-
Dã-te mai încolo, fatã hãi,
cã-mi sufli în obraz.
Bunica toarnã rom
pe budincã, si-i dã foc.
Flacarile danseaza
cu arome pe zaharul vanilat, topindu-l.
Din gura
Mariucai ar putea sa scoatã capul patru pui de vrabie.
Bunicul dã din
cap cu veselie.
Bunica se uitã
încruntatã, si umblã cu lingura printre flacari, impartind dreptate budincii de
orez.
-
Sã-ti lingi buzele, - spune
bunicul dupã prima înghititurã rãcoritã cu suflarea.
-
Si tu ce taci ? Îti place,
mãããi ? Vorbeste, - se rãsteste bunica la
nepot.
-
E grozavã, bunicã.
-
Hm-hm-hm ! ofteazã hurducat bunica. Sa spui si tu, mãi, cand îi fi mare si ti-o da Dumnezeu un dram de minte :
“Sãraca bunicã-mea, Dumnezeu s-o ierte, bunã budincã mai fãcea”.
-
Ia lasã, Elencule, spune
bunicul.
-
Mata mananca pentru mata,
Alecule, si nu mai strica bunãtate de budincã pe-o haitã de motan.
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu