Apostol, de Cezar Petrescu ( 2
)
Capitolul II
“Era un mosneag lung la
vorbã,
care povestea istorii
mâhnite despre
morti si despre vii.”
Nimic. Un drum mocirlos, fara santuri si fara pietris, sfarsind, dupa
cateva sute de metri, in sosea.
Iar în dreapta si-n stanga, in sus si-n jos, nicio urmã
de locas omenesc, nicio zare de sat cu turlã de bisericã : o mutã pustietate scufundatã în ploaia vânãtã de
octombrie...
Departe, pe sosea, se misca o cãrutã.
Intai a fost nevoie s-o urmareasca atent, pe distanta dintre
doi plopi, ca sa-si dea seama daca venea sau se depãrta.
Se apropia.
Dar se apropia cu o încetinealã de gânganie.
Nicolae Apostol grãbi pasii pe marginea drumeagului, sa-i
iasã în cale.
Acolo avu de asteptat.
Calul era batran si înainta poticnindu-se.
Cãruta, hodorogitã.
Cãrutasul, ascuns sub o glugã alcatuita dintr-un sac cu
colturile îndoite.
Cand aflã despre ce e vorba,
scoase mai intai sacul, pe urma palaria de pâslã, rotundã ca un fund de
ceaunas, si începu sa se scarpine îndelung si metodic.
-
Hm ! Asta-i alta ! fãcu a
mirare. Asadarã, vrei sa mergi la Ponoare ? Apoi ce sa cauti dumneata la
Ponoare ? Acuma-i vreme de umblat la Ponoare ? ...
Pãrea un
mosneag tot asa de încet la minte pe cât de înceatã era gloaba la pas.
Înainta cu
operatia scãrpinatului de la crestet spre ceafã, minunându-se cumplit de
intentiile lui Nicolae Apostol :
-
Asta inca n-am mai vazut-o !
Tî-tî-tî [ Tzî-tzî-tzî ] ! Stai în drum si vrei s-ajungi la Ponoare ! Mare
drãcie ! ...
-
Mosule, întelege odatã !
rosti tanarul cãutând sa-si stapaneasca nerabdarea. Am picat acum cu trenul. Ce
caut la Ponoare e o altã poveste. Este destulã vreme sa afli. Deocamdata te
intreb cat ceri sa ma duci pana in sat : pe mine si niste buclucuri. Am doua.
Doua geamantane, uite-atâta ! Nici cincizeci de kilograme... Spune ce pret, si
ne-am inteles. Cat e de aci pana la Ponoare ?
Mosneagul meditã profund.
Se scãrpinã
dupa ureche, ca si cum de acolo avea sa tasneasca rezultatul calculului :
-
De ! rosti cu îndoialã. Cat
sa fie ? Asta numai picherul de la susãle [
shushãle ] o stie, cã el mãsurã si de aceea-i plãtit. Pe el il tot vad cu
lanturi si tãrusi. Eu ce sa-ti spun dumitale ? Daca ai cal bun, apoi intr-o
jumatate de ceas esti la Ponoare. Daca ai o gloabã ca a mea, faci ca la un ceas
de vreme...
-
Ei, cat ceri atuncea pentru
un ceas de drum ?
-
Cat sa cer ! Parca daca eu
am sa cer, dumneata ai sa-mi dai cat cer eu ?
-
Mosule, rosti tanarul
aproape rugãtor, m-a pãtruns apa pana la os. Îmi stricã lucrurile, afarã, în
ploaie. Spune cat vrei, atata am sa dau !... Si intoarce calul, sa luãm
bagajele. Fii om al lui Dumnezeu... Haide ! Poate vrei sa-ti platesc inainte ?
Mosul sfârsise
de cugetat si de scãrpinat.
Îsi puse palaria
pe cap, trase deasupra gluga din sac si rosti cu simplitate :
-
Am stat si m-am socotit,
domnule !... Adica de ce ma tot intrebi dumneata cat cer sa te duc pana la Ponoare ? Apoi nu ma duc eu tot la Ponoare ? Nu-s eu tot de la Ponoare ? ... Poate dumneata nu ma
cunosti ? ...Atuncea am sa-ti spun si ai sa ma cunosti. Eu îs Lecachi Coltun [ Coltzun ] de la Ponoare. Darã lumea mi-o scornit în
sat o poreclã. Îmi spune mos Zamã-Lungã, fiindca asa am ajuns eu de felesagul [
feleshagul ] meu, cam lung de vorbã si cam tarziu la faptã. Asta mi-o scos-o
mie Culitã [ Culitzã ], ficiorul lui Maftei. Avem noi in
sat unu Culitã al lui Maftei, un bãitãnas care se tine numai de scorneli si
porecle. Asa mi-o spus el mie : mos Zamã-Lungã, si asa am ramas, cã n-o nimerit
rãu, batã-l tãmâia lui, cã-mi vine si mie sa râd acum de câte-i mai dã prin cap
hîtrului !
Lecachi Coltun,
zis mos Zama-Lunga, avea si râsul cam tarziu.
Intai se
miscarã numai cateva cute pe obrazul lui încretit ca un mãr vested.
Pe urma
trecurã de la una la alta, cum se încreteste fata lacurilor zbârlitã de-o
suflare de vânt.
Si tocmai
târziu izbucni râsul înveselit si întreg, la amintirea imprejurarilor in care
Culita al lui Maftei i-a scornit porecla schimbatã în renume.
Cand sfarsi de
râs, isi luã seama si urmã :
-
Asadarã, eu tot merg la
Ponoare, cã doar n-am sa dorm pe drum, si dumneata tot la Ponoare cati [ catzi
] [ cauti ] a merge.
De ce vrei dumneata atuncea sa-ti cer numaidecat plata ca sa te duc la
Ponoare ? Parca te duc eu in spate ? Te carã haramu ista, cat o mai putea
cãra... Unde încape unu-n cãrutã, merg ei si doi... Vezi cum se-nteleg oamenii
care-s de-nteles ? Nu-ti cer nimica. Nu-mi dai nimica. Suie-te alãturi si cu
ajutorul lui Dumnezeu ajungem în ies’searã si la Ponoare, cã n-or hi [ fi ] la
capãtul pamantului !
Nicolae
Apostol rãsuflã usurat, parcã ar fi biruit intr-o lupta pe viatã si pe moarte.
-
Pãi de ce nu spusesi asa de
la început, mosule ?
-
Tineretii usor îi este a
vorbi ! declarã Lecachi Coltun, zis in satul sãu mos Zama-Lunga. Intai se
pripeste si pe urma se cãieste... M-ai intrebat. Am stat atat si m-am socotit. Pe urma am raspuns cum mi-a
ajutat priceperea mea. Cã nu dadeau turcii, sa strig : “Zvârle-te repede,
colea, cã ne-ajung pãgânii din urma ! » Cu indurarea lui Dumnezeu, a
trecut vremea pãgânilor !... Numai bine, cat am stat noi si ne-am
chibzuit, s-a hodinit si Bãlan, ca sa prindã putere ca pentru doi...
Urcatu-te-ai ?
Tanarul se
urcã în paie, alaturi de mos Lecachi Coltun.
Mosneagul dãdu
bici si întoarse la gara din câmp, sa ia si geamantanele din ploaie.
Un timp au
mers in tacere.
Patruns de
apã, in pardesiul pirpiriu, Nicolae Apostol isi stapanea clantanitul dintilor,
cu falcile inclestate.
Se gandi ca
nu-l asteapta un pahar de bautura fierbinte, o incapere caldã, ci numai
necunoscutul, fete straine, locuri straine.
Iar
intinderile scufundate in ploaie si neguri ii pareau inca mai posomorate si
fara nadejde.
-
Cam tremuri ! luã aminte mos
Lecachi Coltun. Se cunoaste ca esti târgovãt de-ai pornit imbracat in straie de
Pasti.
-
Nu sunt fârtzângãu de Ulita Mare
in straie de Pasti !... se apãrã tanarul. De felul meu sunt
copil de la tarã, fecior de clãcasi. Dar am fost
crescut la târg, unde am capatat invataturi de care n-as fi avut parte in
sat... Vru sa adauge : « Si acuma ma intorc la matcã, sa le
impartasesc si altora”. Dar gasi cuvantul cam emfatic, ca intr-o disertatie de
scoala. Si lãsã vorba fara sfarsit.
Concluzia o
rosti mosneagul :
-
Atuncea esti... Cum sa spun
? Un
fel de taran de-ai nostri, stricat. Nici pe jos,
nici in caruta ; nici in car, nici in telegutã. De cand a inceput sa se amestece lumea, vad prin alte
sate multi ca dumneata. Pe noi, la Ponoare, ne-a cam ferit Dumnezeu pana acuma
de asemenea corciuri, in afara doar de alde notarele...
Nicolae
Apostol socoti de prisos sa combatã pãrerile lui Lecachi Coltun, zis mos
Zama-Lunga, fiindca e lung la vorba, tarziu la fapta si, dupa cum se arãta, mai
tarziu inca la minte.
Se gandi insa in clipa aceea ca intr-adevar poate insemna
tot un taran “stricat”, un “corciu” si pentru altii.
Isi facuse viata
intr-o margine de oras.
Orfan inainte
de varsta scolii, fusese ridicat de la tara si crescut de niste rubedenii
nevoiase si cu bunatate de inima, ca toti saracii, care la opt guri flamande
mai adaugasera una.
Bursier normalist
mai apoi, isi petrecea tot anul la scoala – iar vacantele, in mahalaua aceea de
salahori si fanaragii, de marunti slujbasi pe la primarie si prefectura,
perceptii si tribunal.
Astfel, nu
cunoscuse deplin nici viata cea adevarata a orasului, se instrainase si de
aceea a satului.
Nici în car,
nici în telegutzã.
Dar din acesti
dintai ani ai copilariei ii ramasese in amintire, dincolo de toate asprimile si
de toata saracia, un fel de lumina si de curatenie, o iubire de camp si de
oamenii campurilor, care il urmarise in viata de mai tarziu.
Tot timpul
scolii l-a intarit dorinta indaratnica sa se intoarca indarat, sa fie de-un
folos celor ramasi la obârsie.
Camarazii ii luau
indârjirea lui focoasã in glumã.
Si cum se
numea Apostol, ii spuneau Apostolul.
Cuvant aruncat cu
usurãtatea tineretii, de prieteni fara rautate, care il iubeau si simteau in el
o putere de altã calitate omeneascã, dar nu puteau intelege fanatica lui
însetare de a se da, de a se uita pre sine, de a se cheltui pentru idei vagi si
generale.
Apostol – ii
ramasese numele dupa cea dintai cuvantare de scolar, in care facuse apologia
dascãlului de tarã cu menirile lui apostolice.
Iar Nicolae
Apostol isi însusise de atunci celãlalt înteles al numelui din certificatul de
stare civilã, ca un fel de predestinare de la care nu putea dezerta.
“Ia spune tu,
Apostole !” apãsau pe numele lui, cu o anumitã intentie, profesorii cu surâs
blajin.
Nicolae
Apostol avea rãspuns la toate, trecea peste mãsura colegilor de rand, se stia
iubit, pretuit si respectat : fusese o mândrie a scolii, era o sperantã a unei
generatii de elevi.
Si acum,
deodatã, in campul suflat de vanturi si de bura mãruntã, zgribulit in pardesiul
pirpiriu, ud pana la os, mergand spre o tintã necunoscutã si ostilã, se simti fara pricinã un “taran
stricat”.
Cum spusese
mosneagul de alaturi : un om dezvãtat sa înfrunte dusmãniile elementelor si
dusmãnia semenilor, cu acea rãbdurie întelepciune sub care se ascunde
îndârjeala tãranului întreg, cu puterile lui adânc inradacinate in sucul
pamantului.
“Are sa treaca
si aceasta ! se îmbãrbãtã singur. Ceasul dintai e totdeauna mai greu.”
Mosneagul se
rãsuci si il privi banuitor.
I se nazarise
o parere :
-
Nu-ti fi fiind cumva vreun
inspect, ceva ? Taman asa a mai venit anu trecut, din senin, un boier de la
Bucuresti. Intrã el la han, se opreste la postu
de jandarmi, merge la primarie. Nu spune cine-i si de unde-i si ce vrea. Iarã
pe urma, dupa ce iscodeste si aflã el ce avea de aflat, numai ce incepe a racni
si a se mânia si a-i trânti si a-i face pe toti cu ou si cu otet, mamã-mamã !
de nu stia care unde sa intre mai degrabã-n pamant ! Acuma ma tot cugetam eu, ce-i fi cautand adica dumneata
la Ponoare ? Nu ti-am mai vazut ochii si nici dumneata nu stiai incotro-s
Ponoarele noastre. Si dupa ce m-am socotit eu bine, imi pare mie ca i-am dat o
chicusoarã de rost... Mã tem cã-i fi tot un inspect ca turbatul de mai an si sã
vii sã le mai faci o datã pocinogul premarului si notarului si jãndarului si
lui jupân Aizic, cu hanul lui... Ghicit-am ?
Nicolae Apostol se
grãbi, râzând, sa înlãture acest prepus al mosneagului :
-
Fii fara teamã, mos Lecachi
Coltun ! Nu-s nici un fel de inspector ca sa cad din senin, ceea ce ar fi greu
pe asemenea vreme cu ploaie si nori. Nu-s nici turbat, nici n-am nãrav sa
racnesc si sa ma mânii, nici n-am venit sa fac nimanui nici un pocinog. Sunt numai invatatorul cel
nou. Trimis de stapanire sa-ti invat nepotii, daca ai cumva nepoti...
-
Am. Nepoti am destui ! De-as
avea atatia vitei cati nepoti si de-as iesi cu dânsii la iarmaroc, m-as
intoarce cu drosca acasa, nu cu haramu ista de cal. Si te-as pofti si pe
dumneata sa stai alaturi si sa te-nvãlesti in blãnuri, ca sa nu mai tremuri ca
un pui de bogdaproste, de-mi zgâltui cãruta...
În vreme ce
spunea acestea, in mintea lui Lecachi Coltun, zis mos Zama-Lunga, se petrecea
desigur un proces mult mai incet si mai laborios, caci numai dupa aceea pãrea
cã s-a lãmurit asupra lui Nicolae Apostol si rostului sãu la Ponoare.
-
Asadarã, dumneata esti
invatatorul nostru cel nou ?... Iaca-i bun !
Apobarea lui
mos Zama-Lunga nu prea avea de ce sa tina de cald lui Nicolae Apostol, inghetat
pana in maduva oaselor. Dar tot il bucurã, fiindca era cea dintai vorbã
omenoasã de cand pornise pe drumuri straine si dusmane.
Nu tinu mult
insa nici aceasta iluzie.
Caci mosneagul
se grabi sa rectifice aprobarea totala si neconditionata de la inceput,
adaugand oarecare rezerve :
-
Bun ? Adica vorba vine. Sa vedem daca are sa zica tot asa, ca-i bun,
notarul, si parintele, si domnu Atila de la gara !...
-
Domnul Atila de la gara mi-a
si dat sa inteleg cu prisosintã cã nu-i bun ploconul care i-a cazut ! se simti
dator sa-l puna in curent Nicolae Apostol. Pe dânsul l-am priceput. Astepta
altceva si i-a cazut plocon altcineva. Dar ceilalti ? De ce crezi dumneata ca
si ceilalti, notarul si parintele, au sa gaseasca si dânsii ca nu-i bun si ca
n-au de ce se bucura ?
-
De !... rosti deodata prudent
mos Zama-Lunga. Spun si eu o vorba, ca omu... Pe urma patima vorbei il trase de
limbã si, lasand la o parte prudenta, adãugã : Poate are si domnu notar un cumnat ori un frate care
ardea numaidecat de nerabdare sa-mi invete nepotii carte. Poate are si parintele
un cumãtru, ori un ginere, ori un nepot, ori o nepoata... Lumea-i facuta din
neamuri.
Nicolae
Apostol simti frigul patrunzand mai adanc.
Se cutremurã
cu un fior la gandul dusmãniilor care poate inca il mai asteptau.
Dar mosneagul
uitase de notar si de parinte.
Vorbi,
imboldind gloaba cu codiristea biciului :
-
O tzârã de necaz ai sa ai, nu
zic ! Necazurile trec insa cu ajutorul lui Domnului, si oamenii se linistesc.
Vorba e sa te tii tare si sa nu calci si dumneata pe urmele raposatului domnu
Andries, Dumnezeu sa-l ierte. Ca sa nu patzi ca el ! Mai intai au vrut sa-l
manance altii fript. Pe urma s-a mancat el singur fript...
Nicolae Apostol se rasuci, cu atentia ascutitã.
Nu era intaia
oara cand auzea pomenindu-se numele predecesorului sau, Andrei Colibãseanu, ca
un nume, o faimã, un exemplu de care trebuie neaparat sa se pazeasca.
Ieri si astazi dimineatã, la Revizorat, un functionar mai
marunt intai, apoi revizorul il avertizarã enigmatic : “Ai sa ai de lucru acolo ! Dupa ceea ce a lasat in urma nenorocitul de
Colibaseanu, nu e usoarã situatia unui invatator nou si strain.”
Functionarul
marunt spusese : “Bietul Colibaseanu”.
Revizorul :
“Nenorocitul de Colibaseanu”.
Doua nuante pentru
aceeasi compatimire, in care ghicise si un adaos de dezaprobare, de dispret, de
condamnare.
-
Ce-a fost, ma rog, cu bietul acela de Andries Colibaseanu
? intreba Nicolae Apostol, insusindu-si si el cuvantul de milã al celorlalti.
-
Ce sa fie ? N-a fost nimica. A venit si el, ca dumneata, acum douazeci si cinci de ani, din toata lumea,
invatator aicea in sat, la Ponoare. A fost invatator douazeci si cinci de ani.
Pe urma, astã-primavarã, a pus mainile pe piept si a inchis ochii. O pierit ca
un pui de gaina. Asta a fost !...
Nicolae Apostol, cu tot frigul si umezeala care-i incrancenasera
carnea, mai gasi putere sa glumeasca, facand din glumã oarecare diplomatie, ca
sa afle ceea ce neaparat voia sa stie :
-
Mos Lecachi Coltun, pot
sa-ti spun ca flacaiandrul care ti-a pus dumitale porecla de mos Zama-Lunga n-a
cam nimerit-o ! Ce fel de vorbã lungã zici singur cã esti dacã strangi baierile
gurii cum strange un zgarcit baierile pungii, tocmai cand vorba lunga ar face
sa ni se parã drumul mai scurt ?
Mosneagul râse sub glugã si incuviintã :
-
Drept este ca-mi strang
baierile gurii. Darã o fac pe sfanta invatatura crestinã... De ce sa mai
judecãm mortii ? Omul pacatuieste in viata, cade la patimi urate, unul la
bautura, altul la altele – pe urma inchide ochii si toate i se iarta... Ramane
sa-l judece numai Cel-de-sus, fiindca numai el are cumpãna cea dreaptã in mânã.
Pe sarmanul domn Andries l-au judecat toti in viata, chemati si nechemati. Acuma
il mai judecã si nu-l iartã nici dupa moarte. Eu, cu mintea mea de mosneag, pot
spune, sa nu-mi fie pacat, cã acuma, daca Cel-de-sus l-a judecat cumva, nu i-a
dat mare osanda. Mai degraba socot ca l-o iertat, cum n-are sa ierte pe multi
din cei care-l judecã si l-au judecat pe raposatul domnu Andries, fie-i tarana
usoara ! Dumneata esti tanar. Tineretea-i grabita si necrutatoare. Repede vede,
repede judeca, repede osandeste ! Eu pot sa-ti spun ca n-a facut nimãnui nici
un rãu... De aceea las sa-ti spunã altii, ca sa-l osândesti dupã spusele si
judecata altora... Îti istoriseam dumitale ca a venit aci, la noi in Ponoare,
acum douazeci si cinci de ani. Si sa vezi potrivealã de-a
minune ! Tot eu l-am adus de la gara. In alta
caruta, cu alta gloaba... Eram si eu mai in putere. Caruta de-atunci – mai buna
: calul – oleacã mai de soi ; fiindca mai tanar si mai in putere fiind, usor
imi era sa muncesc din greu si sa castig, in loc sa ma lungesc la vorbã de
clacã, de-am ajuns un mos Zama-Lunga ! Eu l-am adus asadara de la gara... Era o
primavara si sufla o boare calda, si era o mândreatã pe câmpuri de-ti mergeau
toate la inimã. Pe aici pe unde trecem acum, de-s ciresii aistia urati si
negri, numai floarea albã se scutura... Statea alaturi de mine pe scaunul
carutei si nu-si mai gasea astampar. Se rasucea incolo si incoace, sa se uite
la camp, si la florile de cires, si la florile de pe marginea drumului, si la cer,
si la pasarile cerului, care taman atuncea veneau noaptea, de ne trezeam
dimineata sub streasinã cu rândunelele de anul trecut. Si se bucura sãrmanu
domn Andries, parca atuncea deschidea ochii la minunile lumii ! Pe urma... Pe
urma a fost invatator la noi douazeci si cinci de ani si s-a stins
asta-primavara. Era tot asa o vreme frumoasa si u nsoare si o mandrete ca
atunci. Dara el nu mai avea ochi sa le vada toate ! A pus mainile pe piept si
i-a inchis pe vecie. Iara lumea a ramas sa-l judece si sa nu-l ierte nici dupa
ce-a intrat in pamant... Asta o stiu si asta poate sa ti-o spuna un mos
Zama-Lunga despre sarmanu domnu Andries, fie-i tarana usoara !...
Mosneagul tãcu, privind in noroiul soselei, unde lãsa sa
se taraie cureaua biciustii, cum se joaca copiii sa li se para drumul mai
scurt.
Nicolae Apostol se uita la el cu alti ochi.
Nu-i mai parea atat de lung la vorba si tarziu la minte cum il judecase
adineauri.
Sau poate ceva de altadata, o tresarire de omenie desteptase in mosneagul
osificat si cu mintea sleitã, o istetime de ochi si de intelegere, care-a murit
de mult in torpoarea dintotdeauna.
Nu-i mai paru rau ca omul cel dintai din Ponoare,
intalnit in drum, a fost acest mos Zama-Lunga.
Dar ce, ce-a putut savarsi inaintasul lui, acel biet, acel nenorocit Andrei
Colibaseanu, de-l judeca toti si-l osandesc toti, si nu-l mai iarta decat un
mosneag cu poreclã scornita de rasul si ocara satului ? !
Nu-si ispravi insa intrebarile, care se mai adunau inca.
Mosneagul ridicã biciusca si arata spre dealurile surpate
din stanga :
-
Iacã si Ponoarele noastre !
Satul era negru si trist in bura mucedã a toamnei.
Extras din cartea Apostol,
de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul
revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu