În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Nãnoaia ( 8 )
A venit Nãnoaia –
cea cu gutuile – în vizitã la bunici.
Nãnoaia e mai
batrana decat batranetea.
De aceea,
sania Nãnoaiei intrã în ogradã, ca dricul, si trage la scarã.
-
Nãnoaia, - zice bunica cãtre
bunicul.
-
Lasã, cã-ti mai tine de
urât, Elencule, - zise bunicul, si se duce la birou, închizând usa dupã el.
-
Da’ tu unde-mi pleci, potaie
?
-
Mã duc sa-mi fac lectiile,
bunicã.
-
Ia, mã rog, nu-mi mai umbla
cu tertipuri. Stai si deschide Nãnoaiei. Deprinde-te sã te porti ca lumea.
Hait.
Trece timp
pana cand servitoarea Nãnoaiei s-o dee jos din sanie si s-o urce pe scarã.
-
Iaca, am mai venit pe la tine,
Elencule, - zice Nãnoaia.
Toc [ tzoc ].
Toc.
Toc. Toc.
Se pupã cu
rãsunet una pe alta, pe fiecare obraz.
Nepotul sãrutã
mâna Nãnoaiei, care e mai cu piele decat a moastelor Sfintei Paraschiva, si
vânoasã.
-
Aista-i care-i ? zice Nãnoaia
privindu-l cu ochi de curcã, spãlãciti, lãcrãmosi si clipiciosi.
-
Cel mijlociu, - raspunde
bunica.
-
Aha, cel mare, - zice Nãnoaia.
Da’parcã era mai mare ? Ce-o pãtit ?
Bunica dã din
cap. Nu zâmbeste.
-
Ha ? zice Nãnoaia.
Bunica o ia de
mânã si o conduce – ferind-o la prag – în etac, asezând-o pe fotoliul ei, dupã
ce i-a potrivit pernuta la scobitura mijlocului. Suferã de ficat Nãnoaia.
-
Mersi. Sãd [ shãd ] bini.
Îsi potriveste
sacul de catifea pe genunchi, ia din el o hârtiutã de mãtasã, îsi scoate din
fiecare ureche câte-un ghemotoc de vatã, si le înfãsoarã în hârtiutã cu grijã
ca pe niste nestemate.
-
Elencule, sã-mi aduci aminte sã
nu uit vata. Da’ aista care-i ?
-
Cel mijlociu.
-
Ahaa ! Acuma stiu. Cand l-o
fãcut mã-sa, eu eram cu cãrãmidã caldã pentru maiu meu. Of ! tare mã mai duré !
Da’cum învatã ?
-
Bine, - zice bunica.
-
Da’nu-i strengar ?
-
Nu, - zice bunica.
-
Da’ ce catã la tine ?
-
Stã la bunicii lui.
-
Da’di ci ?
-
S-au îmbolnãvit fratii lui.
-
Asaa ! Si di ci s-o
îmbolnãvit numai ii ?
-
Rãcealã.
-
N-au astâmpãr, - zice
Nãnoaia. Aista-i mai cuminte.
-
Asa-s copiii, - zice bunica.
-
Îi stricã pãrintii, zice
Nãnoaia. Iaca i-am prins zvârlind cu chetre în gutuili meli.
-
I-auzi ! zice bunica.
Da’matale ce sa-ti dau, coanã Catincã ?
-
Ce-mi-i da, dã-mi, da’moale
si bun sã fie. Auzi, Elencu ?
-
O cafelutã ?
-
Da, o ceascã mare, si cu
dulceatã de caise, si c-o linguritã de rom, da di cel bun, Elenco, nu di cel cu
zahãr ars.
A dracului
Nãnoaia !
Bunica se duce
la camarã.
Nepotul ramane
singur cu Nãnoaia.
Dar Nãnoaia
l-a uitat.
Îsi ia
ochelarii din sacul de catifea, mai scoate un coltun de lânã cu andrele în el,
se pune la împletit, murmurând nu stiu ce ; nume ? numere ? rugãciuni ?
Când se
întoarce bunica, Nãnoaia n-a murit cu bãrbia în piept : doarme galben.
Bunica numai
se uitã la ea, face cafeaua, o toarnã, acoperã c-o farfurioarã filigeana
Nãnoaiei, îsi pune ochelarii, si deschide Vietile Sfintilor.
-
Si tu de ce stai ! Adu-ti buchile si pune-te la invatat.
Vorbeste numai
ceasul din pãrte.
Ninge. Ninge.
Ninge.
Parcã nici
n-ar fi Nãnoaia, dacã n-ar fi atât de galben somnul ei.
De la o vreme se
trezeste.
Îsi ia
dulceata cu lãcomie, o rumegã cu toatã fata, bea cafeaua – o fi având rom ? si
de care ? – stã ce mai stã, îl descoperã pe nepot, si-ncepe :
-
Da’aista care-i ?
Noroc cã-i
iarnã, si noaptea vine mai degrabã.
Soseste si
servitoarea Nãnoaiei, cu sania.
La despãrtire,
nepotul sãrutã mâna Nãnoaiei :
-
Da’parcã erai mai mare ?
N-a uitat
sa-si puie vata în urechi.
Toc. Toc.
Toc. Toc.
-
Mersi. Tari bini am petrecut. Am
sa mai vin, Elencu.
Dupã ce pleacã
Nãnoaia, bunica face o cruce mare.
-
Fereste-mã, Doamne...
Nepotul
zâmbeste.
Dar gândul lui
spune la fel : Fereste-o Doamne...
Pasienta
bunicului
Bunicul face o
pasientã pe canapea, cu motanul la spate.
Bunica-i prin
casã.
Aici.
Dincolo.
Vine.
Pleacã.
Face.
Drege.
Nici un copil
bolnav în pat cu jucãriile nu-i mai cuminte decât bunicul cu pasienta si
motanul.
Nu se
grãbeste.
A pornit la
drum lung, ca tãranii cu carul cu boi.
Îsi potriveste
cãrtile una câte una, le asazã frumos, cu grijã si evlavie, stã, se uitã, se
socoate, pune o carte peste alta, iar poposeste, se uitã la ninsoare – pasienta
albã a ferestrelor -, se uitã peste umãr sã vadã ce face motanul – doarme – si
iar ramane cu pasienta.
Uneori parca
se supãrã, abia, o suparare care nu-i un nour, ci un abur care trece peste fata
lui.
Alteori dã din
cap, ca si cum ar spune : “Te-am prins, hotomane, aici mi te-ascundeai !”
Asa vorbesc si
copiii cand sunt singuri cu pãpusile lor.
Vine bunica.
Îl vede pe
bunic.
Se uitã la
pasientã, vultureste.
-
Nu asa, Alecule. Nu vezi
mata ce-ai facut ?
Si iute-iute,
degetele bunicii descoperã, acoperã, potrivesc, asazã, rânduiesc, combinã,
dezleagã.
-
De-acum te lãs, cã nu-mi vãd
capul de treabã. Te-am descurcat.
Bunicul nu
spune nimic.
Dar se vede
bine cã amestecul bunicei i-a zapacit si mintea si bucuria de a se juca
linistit.
O data.
De doua ori.
De trei ori.
-
Mã rog, Elencule.
Bunicul s-a sculat cam ros [ rosh ] la fatã.
S-a ridicat si
motanul cu coada-n sus.
-
...fã mata pasienta.
-
Lasã, Alecule, nu te supãra
mata, cã mã duc.
Bunica pleacã.
Bunicul
ramane.
-
Tare-i iute, Elencu ! o
explicã bunicul cãtre nepot.
Dar nu-si mai
continuã pasienta.
Stã
îngândurat, tragand cu urechea la zgomotele – cam cu sfici – pe care le face
bunica în camerã.
-
Elencu !
Bunica, dintre
zgomotele ei, nu raspunde.
-
Elencu, ai sa racesti in camarã.
Zgomotele
continuã.
Bunicul
ofteazã, se uitã la motan, la nepot, la fulgi, stã ce mai stã, si se duce spre
camarã.
-
Elencu, - începe bunicul de
pe prag, cu dojanã în glas.
Dar bunica
nu-i dã timp sa ispraveasca.
-
Ma rog, Alecule, fã mata
gospodãrie, cã de pasientã vãd cã te-ai sãturat.
Spiteria
[ shpitzeria ] bunicei
Vine Mãriuca cu
broboada strâmbã s-un sughit în piept.
-
Conitã, tata [ tzatza ] trage sã
moarã.
“Tata”-i
bucatareasca : nevasta lui Butirchi.
Bunicul se
ridicã în picioare, gata sã se clatine si sã cadã din nou în fotoliu.
Bunica nici nu
se clinteste.
-
De unde-i vine ? întreabã
bunica.
-
I-o chicat vãtãmãturî.
-
De unde-i vine ? repetã
bunica, tãios.
-
Sî vaitî di inimî, - zice
Mãriuca, apãsându-si mult mâinile pe burtã.
-
O mâncat mult curechi ?
intreaba bunica.
-
Zîci cã numai o gustat, zîci
tzatza, da’nie ni-o rãmas o ni’ca tãtî.
-
Adã un pahar cu apã, -
porunceste bunica.
Vine Mãriuca
cu paharul – zdupa-zdupa – de parc-ar aduce cofele de la fantana.
-
va continua -
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu