Credinta este dar al Duhului Sfant ( Parintele Arsenie Omul Imbracat in Haina de In si Ingerul cu Cadelnita de Aur )

Credinta este dar al Duhului Sfant ( Parintele Arsenie Omul Imbracat in Haina de In si Ingerul cu Cadelnita de Aur )

Prin El credem in Dumnezeu si suflet si-L numim pe Dumnezeu, Tatã al nostru.

Deci unde nu-i acest dar nu-i credintã si nici afirmare a existentei independente ( de trup si de moartea acestuia ) a sufletului.

Si totusi necredinta e un pacat.

Si o infirmitate.

Si cã se iartã toate ( de cate se cere iertare sub patrafir ), dar cele impotriva Duhului Sfant nu se iartã nici in veacul acesta, nici in cel viitor.

Caci a recunoaste o vinã si a cere iertare e tot o actiune a Duhului Sfant.

Cand insa stai impotriva Adevarului propovaduit, aratat si dovedit, stai impotriva Duhului Sfânt si, ca urmare, stai impotriva lui Dumnezeu.

Pe pozitia aceasta esti un razvratit, un fiu al diavolului, cã ei vor, pana la sfarsit sa uzurpe pe Dumnezeu – macar din sufletul oamenilor.

La aceastã situatie se ajunge asa cã “Templul” Duhului Sfânt ( I Corinteni 3, 16 ), prin lipirea de placerea lumii vazute – ca singurã existentã – intrã total in stapanirea “Printului” lumii acesteia, care, in alienatia lui, crede cã lumea aceasta e a lui si cã el e dumnezeul ei.

Iar el, razvratitul, dã oricui i se inchinã lui, aceeasi iluzie si alienatie cã ar fi stapan absolut si “Dumnezeu” pe pamant.

Sindromul de putere care genereaza tirania si crima.

Acesta-i mecanismul psihic al oricarui anticrist.

Anticristi sunt multi, toti uniti impotriva lui Hristos, ca Dumnezeu, dar foarte gelosi pe stapanirea asupra lumii, de unde razboaiele de exterminare a celuilalt concurent, cand, la sfarsitul istoriei, va ramane unul singur, in care se va intrupa diavolul cu toata puterea si rautatea lui, sub forma si titlul celui mai mare binefacator al oamenilor si al fericirii lor pe pamant.

Acela grabeste A Doua Venire a lui Hristos, de data aceasta, cu putere si slavã dumnezeiascã, punând capãt istoriei stapanite de pacat.

Deci dacã trupul omenesc e numit “templu” al Duhului Sfant ( I Corinteni 6, 19 ), aceast denumire se mentine numai dacã omul se straduieste si se imbogateste in Duhul Sfant ; daca insa, cedeaza ispitelor lumii si trupului nestrunit la randuiala firii, atunci se face “pesterã de talhari” si sãlas al pacatului si mortii.

Caci nu stau laolaltã Duhul lui Dumnezeu si duhul diavolului.

Pe “terenul” inimii ( al sentimentului ) si mintii ( al ratiunii ) se dau in continuu lupte de ocupatie.

Ochiul constiintei, cel ce “vede” dinspre Dumnezeu intru cele dinlãuntru ale omului pe cel viclean, si “vede” si din partea omului ajutorul lui Hristos impotriva celui rau, e chiar organul de cunoastere al modului spiritual de existentã, a binelui si rãului nostru metafizic.

Aci e “locul” smeritei rugaciuni si atentii si a continuei noastre alipiri de Hristos, de Duhul Sfant, a imbogatirii in Dumnezeu.

E o viatã de mare finete, spre deosebire de brutala viatã a simturilor.

Cine petrece in cele din afarã ca in singurul mod real al vietii, e clar cã se intuneca dinspre functia constiintei spre celalalt mod de existentã.

Toti sunt adusi in fata optiunii.

Asa se verificã libertatea.

Asa se pierde libertatea.

Numai optiunea pentru Adevar ( care-i numele, printre alte nume ) a persoanei lui Hristos ne va face cu adevarat liberi.

Dar aceasta numai in schimbul totalei lepadari de sine, care “sine” e a lumii vazute si care nu se vrea sacrificatã cauzei lui Hristos.

A birui “sinea” aceasta, frânã a diavolului in noi, ca subiect de mântuire, e a birui “lumea” si a birui frica de moarte.

Abia asa, in aceastã restructurare sufleteasca devii cu adevarat liber.

Liber de tine insuti.

Acum esti al lui Hristos.

Si nu surd si mut si orb.

*

Câteva din temeiurile pentru care trebuie sa pricepem ca pe o ratiune divinã existenta graului si neghinei pana la seceris, ca mediu de optiune.

Tot asa, sa pricepem ca pe o ratiune divina cererea si aprobarea Satanei de-a ne cerne, pe toti, ca pe grau.

Numai in asa “mediu” spiritual se consolideaza, cresc fiii lui Dumnezeu, ca fii ai libertatii si fii ai luminii ( Efeseni 5, 8 ).

Fireste cã bat vânturile si rascolesc talazurile, dar intemeiati pe piatra din capul unghiului, ( piatrã nebagatã in seama de ziditorii lumii – ba chiar aruncatã ca netrebnicã ) nu avem grijã, sau fricã, sau indoialã cã ne-ar inghiti valurile.

Asta cand dobandim o evidenta interioara a asistentei Duhului Sfant.

Caci cuvintele rugaciunii : “Doamne, Cela ce ai trimis pe Duhul cel Sfant in ceasul al treilea Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, cei ce ne rugãm Tie” ( Epicleza ), devin o integrare si a noastra in limbile de foc ale Cincizecimii, ziua intemeierii si continuitatii peste veacuri a Bisericii crestine.

Sfantul Duh nu are varsta, dupa cum nu are nici gravitate universala, desi aceasta e totusi o lege de echilibru a universului, care e o creatie.

Toti suntem botezati in Duhul Sfant, dar, trecerea lui din virtualitate in actualitate e lasata si la optiunea si nevointa noastra.

Ni s-a dat si noua o “cota” de facut in realizarea manturii noastre.

Extras din cartea “Parintele Arsenie-Omul Imbracat in Haina de In” si “Ingerul cu Cadelnita de Aur” ( Iezechiel 9,3 ; 10,2 si 6 ; Apocalipsa 8, 1-6 ), … Daniil Stoenescu Episcop-Loctiitor al Daciei Felix, Sinaia 2008,  Editura Charisma, Deva, 2008