Starea
sufletelor dupa moarte : Rai (Paradis) si Iad (Infern). Combaterea doctrinei
despre Purgator, (Teologie Dogmatica [ortodoxa], Dogmatica speciala,
Prof.Todoran, Zagrean, 1991)
Atat Sfanta Scriptura, cat si Sfanta Traditie ne dau
numeroase marturii despre viata viitoare, vorbind despre Fericirea sau Osanda
care ii asteapta pe cei ce s-au mutat din aceasta viata.
E adevarat insa, ca ele nu precizeaza totdeauna, daca
starea de fericire sau nefericire urmeaza imediat dupa moare, sau numai dupa
Judecata Universala, dar ele sunt unanime in afirmatia ca dupa moarte, pentru
sufletele celor adormiti incepe fie o viata fericita, fie una plina de
suferinte.
Ceea ce se poate retine in general din scrierile
duhovnicesti ale unora dintre Sfintii Parinti este, pe de o parte, cã fie
ingerii, fie demonii iau in primire sufletele celor adormiti indata dupa
moarte, spre a le infatisa la Judecata Particulara, iar pe de alta, ca
fericirea primita dupa Judecata Universala de drepti, ca si nefericirea celor
pacatosi, vor fi cu mult mai mari decat cele primite de acestia dupa Judecata
Particulara.
Numerosi Sfinti Parinti descriu fericirea dreptilor, ca
si nefericirea pacatosilor, in culori foarte vii.
Sfantul Ioan Gura de Aur descrie fericirea dreptilor
indata dupa moarte, deci dupa Judecata Particulara, ca fiind, viatã
netulburata, locul unde nu mai este nici intristare, nici durere, unde nu sunt
boli si patimi, nici pricini de pacate, unde nu mai este “al meu si al tau”,
acest cuvant rece care introduce in viata toate relele, si a nascut nenumarate
razboaie.
Cel drept e fericit fiindca s-a urcat la o alta cetate,
la cea a lui Dumnezeu si parasind Biserica aceasta de pe pamant, petrece in cea
a celor intai nascuti si scrisi in cer, si lasand sarbatorile acestea, s-a
mutat la sarbatoarea ingerilor ( Evrei 12, 22-24 ).
Aici e o viata traita intr-o sarbatoare fara de sfarsit,
iar in loc de belsug de grau, de orz, de fructe, e peste tot numai rodul
Duhului : iubire, bunatate, blandete ; in loc de barbati vestiti si frumos
imbracati, zeci de mii de ingeri, mii de arhangheli, cete de prooroci, adunari
de drepti, iar in mijloc sta Imparatul, pe care cei de fata Il vad neincetat,
pe cat pot ei sa vada, iar Acela ii impodobeste pe toti cu stralucirea slavei
Sale ( la D.Staniloaie, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.III, pag. 302 ).
Datorita faptului ca fericirea deplina nu poate fi
conceputa fara o solidaritate si comuniune a tuturor celor drepti, care
impreuna cu ingerii si cu sfintii doresc si se bucura daca in aceasta comuniune
vor intra toti cei ce, macar la sfarsitul vietii lor pamantesti au manifestat,
prin pocainta, dorinta de a se apropia de Hristos, Biserica noastra a pastrat
si dezvoltat in doctrina ei ideea ca, pana la Judecata Universala, multe
suflete pot fi scoase din Iad ( intelegand prin Iad, nu atat o realitate
locala, cat starea de nefericire in care traiesc pacatosii ), prin rugaciunile
celor vii, ale ingerilor si ale sfintilor, in frunte cu Maica Domnului.
In Biserica Romano-Catolica, dimpotriva, s-a dezvoltat o
alta conceptie cu privire la starea sufletelor dupa Judecata Particulara.
Potrivit acestei conceptii, fericirea pe care o primesc
sufletele celor drepti dupa aceasta Judecata este desavarsita si deplina, si va
ramane aceeasi si dupa Judecata Universala, pe cand nefericirea sufletelor
intinate cu pacate grele este un chin deplin, care va rmane neschimbat dupa
Judecata Universala.
Insa pentru cei ce in viata au facut pocainta pentru
pacatele grele si au fost absolviti de pedeapsa vesnica, dar n-au dat in cursul
vietii satisfactie pentru pedepsele temporale, ca si pentru cei cu pacate
veniale ( iertabile ), pentru care insa n-au primit iertare, existã Purgatorul,
un foc curatitor, din care sufletele, dupa ce s-au curatit, trec si ele la
locul de fericire al dreptilor, inainte de Judecata Universala.
Lasand deocamdata la o parte doctrina despre Purgator,
despre care vom vorbi in curand, aici remarcam doar ca, aceasta conceptie nu
tine seama de faptul ca dupa Judecata Universala, atat fericirea cat si
nefericirea vor fi traite de suflet impreuna cu trupul, asadar de omul intreg.
A sustine ca fericirea dreptilor, ca si nefericirea
pacatosilor raman aceleasi si dupa Judecata Universala, inseamna a nesocoti
rolul trupului, organul de manifestare a sufletului si “templu al Duhului
Sfant” ( I Corinteni 6, 19 ) si a nesocoti persoana umana ca intreg, cum ea va
fi dupa Invierea mortilor.
Pe de alta parte, soarta sufletului dupa Judecata
Particulara nu poate fi definitiva, deoarece la aceasta Judecata, omul nu poate
fi privit in ansamblul sau, dat fiind faptul ca el este responsabil nu numai de
faptele sale proprii, ci si de ale acelora pe care el i-a smintit, sau care
l-au imitat cat a trait el in viata.
Spre a i se putea da o sentinta dreapta si definitiva,
trebuie sa fie luate in considerare si efectele pe care le-au produs faptele
sale la contemporani si la urmasi.
Aceste efecte nu pot fi insa cunoscute indata ce el a
murit.
De aceea, ele vor putea fi luate in considerare numai la
Judecata Universala.
O alta consecinta a acestei conceptii stã in faptul ca in romano-catolicism, fericirea dreptilor
este vazuta numai in contemplarea esentei divine, si nu in comuniunea dreptilor
cu Dumnezeu.
Omul insa nu e in stare sa contemple esenta divina, care
ii va ramane astfel in veci necuprinsa si ascunsa, chiar daca atunci vom vedea
“fatã catre fatã” ( I Corinteni 13, 12 ).
Rai
si Iad.
Pe temeiul celor cuprinse in Revelatie, Teologia mai
veche, ori de cate ori s-a ocupat de fericirea dreptilor din ceruri, ca si de
nefericirea celor pacatosi, a numit locul de fericire Rai, iar cel de suferinta
si osanda Iad.
Astfel, Raiul si Iadul au fost intelese ca doua locuri si
stari total deosebite, unul de fericire, iar altul de pedeapsa, intre care
exista o mare prapastie, incat nimeni nu poate sa treaca din Iad in Rai, sau
din Rai in Iad ( Luca 16, 26 ).
Fara sa renunte total la reprezentarea Raiului si Iadului
sub formã spatialã, potrivit cuvintelor Mantuitorului : “Imparatia lui Dumnezeu
este inlauntrul vostru” ( Luca 17, 21 ), ca si a unor descrieri ale Sfintilor
Parinti, Teologia mai noua a vazut Raiul si Iadul mai mult ca o stare sau o
realitate existentiala, legata indisolubil si de factorul subiectiv, de ceea ce
doreste, simte, traieste sau suferã omul, in felul acesta prapastia dintre Rai
si Iad putand fi reprezentata si altfel decat spatial.
In acest sens, Sfantul Ioan Damaschin vorbind despre
chinurile Iadului, spune ca focul de acolo care arde pe cei pacatosi, constã in
pofta ce nu-si gaseste materia pentru a fi satisfacuta ; deci lipsa celor materiale
in stare sa satisfaca poftele si sa produca placerile este elementul obiectiv
al chinurilor Iadului.
Cei drepti insa, care poftesc binele, adica cei ce isi
indreapta pofta si dorinta numai dupa Dumnezeu, se bucura si se impartasesc de
El in masura in care Il doresc.
Sfantul Isaac Sirul sustine ca pacatosii in gheena
focului vor fi biciuiti de flacarile iubirii.
Cei ce isi dau seama ca au pacatuit impotriva iubirii,
suporta o suferinta mai mare decat cea produsa de torturile cele mai
infricosatoare.
Caci iubirea lucreaza in doua feluri diferite : ea devine
bucurie in cei fericiti, si suferinta in cei respinsi.
Tinand seama de cele de mai inainte, inseamna ca
sufletele care au ajuns in Iad dupa Judecata Particulara, nu sunt supuse unor
chinuri materiale, cum a accentuat adeseori Teologia catolica, ci suferintele
lor se datoresc neputintei de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu
Dumnezeu, care acolo este “totul in toate”, ele ramanand in suferintele
provocate de lipsa placerilor materiale de care au fost legati in viata
pamanteasca, ca si de lipsa iubirii.
Un astfel de suflet ramane izolat si lipsit de orice
relatii, incat nici nu mai poate sa pacatuiasca, desi ar vrea, fiind condamnat
la o insuportabila singuratate.
In schimb, cei ce au trait inca aici pe pamant in
comuniune cu Hristos, in Rai vor avea un plus de comuniune care o va continua
pe cea din viata pamanteasca.
Ei vor fi mai aproape de Hristos, desigur sufleteste, de
“duhurile dreptilor” celor desavarsiti, de zecile de mii de ingeri, de multimea
celor ce stau inaintea tronului si a Mielului, imbracati in haine albe ( Evrei
12, 22-23 ; Apocalipsa 17, 9-10 ).
Ei vor fi, cum spune Psalmistul, “in curtile Domnului”,
“in curtile casei Dumnezeului nostru”, in dulceata si fericirea Raiului, in
“corturile dreptilor”, numiri care toate exprima realitatea comuniunii cu
Hristos si cu toti cei ai Lui.
Starea de fericire a dreptilor in Rai, ca si cea de
nefericire a pacatosilor in Iad, in Revelatie sunt infatisate mai mult sub
forma de imagini, iar Sfintii Parinti si unii teologi care le descriu, scot in
evidenta sau insista fie asupra unui aspect, fie asupra altuia al acestor
stari.
Insa din cele
cuprinse in Revelatie, ca si din descrierile unor Parinti duhovnicesti ori
teologi, se pot deduce urmatoarele :
( 1 ) Dreptii din Rai sunt liberi de orice necazuri,
dureri si suferinte ( Apocalipsa 21, 4 ).
Ei traiesc intr-o stare de liniste si bucurie deplina,
fiind in afara de orice dorinta, de pofta nesatisfacuta sau schimbare de timp,
petrecand intr-o continua sarbatoare.
( 2 ) In Rai, dreptii ajung in posesia unor bunuri
spirituale, care n-au analogie in lumea aceasta.
Referitor la aceste bunuri, Sfantul Apostol Pavel zice :
“Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit,
acestea le-a gatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( I Corinteni 2, 9 ).
( 3 ) Dreptii traiesc in comuniune cu Mantuitorul
Hristos, cu ingerii si cu sfintii.
Este fericirea pe care numai comuniunea cu cei
desavarsiti o poate da, caci sufletul isi pastreaza si aici
caracterul omenesc de fiinta sociala, neputand fi fericit in izolare, ci numai intr-o
comuniune in care domneste iubirea, dreptatea, pacea, daruirea.
( 4 ) Iadul fiind locul
sau starea in care ajung
sufletele pacatosilor dupa Judecata Particulara, numirile ce i se dau de :
- focul
gheenei ( gheena focului ),
- foc
nestins,
- focul
cel vesnic,
- pieire,
- intunericul
cel mai dinafara,
- iezerul
de foc,
- locul de
chin,
- departare
de la privirea lui Dumnezeu,
- si
altele,
sunt imagini prin care se arata feluritele suferinte pe
care le indura cei ce se afla acolo ; aceste suferinte constau in urmatoarele :
a) Indepartarea de Dumnezeu si
lipsa de comuniune cu El;
b) Lipsa de comuniune si de orice
legatura cu ingerii, sfintii si dreptii;
c) Traiul in societatea duhurilor
rele si a sufletelor oamenilor rai;
d) Mustrarile de constiinta,
aratate prin expresia : “viermele lor nu moare” ( Marcu 9, 44 ).
e) “Aruncarea in intunericul cel
mai dinafara”, groaza de necunoscut, din lipsa totala a oricarei lumini;
f)
“Plangerea si scrasnirea dintilor”, care exprima dureri si suferinte
insuportabile;
g) “Focul” sau “vapaia” in care se
chinuie pacatosii, e un foc material care arde, dar chinurile lui si indeosebi
“setea” de cele duhovnicesti sunt mai mari decat ale oricarui foc, deoarece
acesta nu ucide, nu mistuieste, ci numai chinuieste.
E necesar sa amintim ca, desti toti dreptii sunt
fericiti, ajungand in posesia bunurilor netrecatoare in comuniunea cu Dumnezeu,
starea lor nu este identica, cu alte cuvinte, ei nu se bucura de fericire toti
in acelasi grad, deoarece fiecare isi ia rasplata dupa osteneala sa in viata (
I Corinteni 3, 8 ).
In aceasta privinta, Marturisirea
Ortodoxa spune : “Fiindca sufletele
se muta din aceasta lume nu tot cu aceeasi masura a harului, apoi si dupa
mutarea din lume nu se aseaza tot pe aceeasi treapta a fericirii” ( Marturisirea Ortodoxa I, 62 ).
Referindu-se la cuvintele Mantuitorului : “In casa
Tatalui Meu multe locasuri sunt” ( Ioan 14, 2 ), Sfantul Vasile cel Mare spune
ca “unii se vor odihni intr-o stare perfecta si mai inalta, iar altii intr-o
stare mai redusa, dar toti se vor cinsti cu linistea”.
Si desigur, aceasta este si starea pacatosilor din Iad :
unii vor suferi pedepse mai aspre si mai mari, iar altii mai mici, toti pe
masura rautatii lor.
Biserica noastra invata ca aceia care dupa Judecata
Particulara se duc in Iad, fara insa ca in viata sa fi manifestat o atitudine
potrivnica comuniunii cu Dumnezeu, ci mai mult o indiferenta fata de aceasta, vor avea posibilitatea ca Iadul sa nu fie
pentru ei etern.
Aceasta datorita,
pe de o parte faptului ca ei au manifestat cainta cel putin in ultimele clipe
ale vietii lor pamantesti, iar pe de alta, datorita rugaciunilor ingerilor,
sfintilor, dreptilor si Bisericii de pe pamant.
Dar cei ce nu vor
putea iesi din Iad pana la Judecata Universala, nu vor mai putea iesi de acolo
niciodata.
Invatatura
romano-catolica despre Purgator.
Precum s-a vazut din cele mai dinainte, invatatura
Bisericii noastre este cã sufletele celor adormiti, de la Judecata Particulara pana la cea Universala, se afla in Rai
sau in Iad, cei din Rai primind numai o parte din fericire, iar cei din Iad
numai o parte din nefericire.
Prin rugaciunile si mijlocirile Bisericii din Cer si a
celei [ Bisericii ] de pe pamant, soarta unora dintre cei ce se afla in Iad
poate fi schimbata, in sensul ca, pana la Judecata Universala, ei au
posibilitatea sa fie scosi din Iad.
Biserica Romano-Catolica a creat o dogma noua, anume ca
intre Rai si Iad mai exista un loc in care merg sufletele celor ce au primit
iertare pentru pacatele grele fiind scapati de osanda vesnica, dar n-au dat
satisfactie prin implinirea pedepselor temporare, impuse de Biserica, sau au
murit incarcati de pacate usoare, pentru care insa in viata n-au primit
iertare.
Acest loc este Purgatorul, unde aceste suflete se
curãtesc prin pedepse purificatoare pe care le sufera acolo si ele pot fi
ajutate de Biserica sa scape mai curand de aceste pedepse, prin rugaciuni,
milostenie si alte acte de pietate facute pentru ei, spre a se duce in locul
fericirii vesnice.
In sprijinul acestei invataturi, romano-catolicii invoca
numeroase texte din Vechiul si Noul Testament, pe unele interpretandu-le in
sens literal, iar pe altele in sens metaforic sau alegoric.
Dar textul clasic invocat de ei, este cel din I Corinteni
3, 11-15 : “Nimeni nu poate pune alta temelie afara de cea pusa, care este
Iisus Hristos. Iar de zideste cineva pe aceasta temelie aur, argint, pietre
scumpe, lemne, fan, trestie, lucrul fiecaruia se va face cunoscut caci ziua
(Domnului) il va vadi : pentru ca se va descoperi cu foc si lucrul fiecaruia il
va lamuri focul asa cum este. Si de va ramane lucrul cuiva pe care l-a zidit,
platã va lua ; iar daca lucrul cuiva va arde, se va pagubi, iar el se va
mantui, insa asa ca prin foc”.
Acest text invocat ca marturie principala pentru
existenta Purgatorului are insa cu totul alt sens decat acela pe care i-l dau
teologii romano-catolici.
Mai intai, el nu se refera la toti oamenii, ci, precum
rezulta din context, in el este vorba numai de lucrarea propovaduitorilor
Evangheliei, ca Petru, Pavel, Apolo si altii, lucrare care are drept temelie pe
Iisus Hristos, si a carei valoare e asemanata cu aur, argint, pietre scumpe,
lemne, fan, trestie.
Focul care va dovedi valoarea lucrarii fiecarui
propovaduitor, este “focul” din ziua Judecatii de Apoi, si nicidecum un foc
premergator acesteia.
Acest foc va mistui intreg cerul si pamantul spre a le
face noi ( II Petru 3, 10 s.u. ).
Propovaduitorul a carui lucrare nu va arde va lua plata,
in timp ce acela a carui lucrare va arde se va pagubi, iar el totusi se va
mantui, insa asa ca prin foc, adica greu.
Ideea pe care vrea sa o exprime aici Apostolul Pavel,
este ca lucrarea de evanghelizare a fiecarui propovaduitor se va lamuri prin
focul Judecatii de Apoi, cand cei ce au zidit bine ( pe temelia Hristos ) vor
lua plata, iar cei ce au zidit mai slab se vor pagubi ( adica nu vor lua plata
), iar ei insisi, avand intentii curate in lucrarea de evanghelizare, se vor
mantui greu, “asa ca prin foc”.
Dar chiar daca ne-am sili sa intelegem acest text, fara
sa tinem seama de context – ceea ce ar fi insa impotriva regulilor elementare
de ermeneutica – si l-am interpreta in sensul ca Apostolul Pavel vrea sa spuna
ca toate faptele omului vor fi supuse unei judecati aspre in “Ziua Domnului”,
Care va lamuri daca ele au fost bune sau rele, asa cum se lamuresc diferite
obiecte trecute prin foc, nici atunci
nu rezulta din el existenta Purgatorului, ci numai faptul ca acela ale
carui fapt au fost gasite meritorii va fi rasplatit, iar acela ale carui fapte
nu au fost gasite meritorii va fi rasplatit, iar acela ale carui fapte nu au
rezistat focului Judecatii finale se va pagubi, deci nu va lua rasplata, insa
tinand seama de lipsa de intentie rea, nu va fi condamnat, ci se va mantui
greu, “asa ca prin foc”.
Nu incape nicio indoiala ca expresia “asa ca prin foc”
trebuie inteleasa in sens figurat, insemnand o judecata severa, aspra,
necrutatoare, dar dreapta.
De altfel, majoritatea Sfintilor Parinti refuza sa admita
un loc intermediar intre Rai si Iad, in care ar putea sta unele suflete dupa
moarte.
Daca totusi unii
Parinti si scriitori Bisericesti, atat rasariteni, cat si apuseni, par sa
admita un loc intermediar intre Rai si Iad, aceasta n-are caracterul
Purgatorului, de foc curatitor, iar sensul afirmatiilor lor despre acel loc, nu
e decat acela de a intari credinta ca, rugaciunile celor vii sunt folositoare
celor morti, care n-au o soarta definitiva dupa Judecata Particulara.
Singur Fericitul Augustin isi exprima credinta in
Purgator, dar nu in toate Scrierile sale.
Astfel, in scrierea “Despre merit si pedeapsa” refuzã sa
admita Purgatorul : “Nu este vreun loc mijlociu ca cineva care nu este cu
Hristos, sa poata fi altundeva decat cu diavolul”.
In schimb, in “De civitate Dei”, zice : “Unii suferã
pedepsele temporare numai in aceasta viata, altii dupa moarte, altii si acum si
atunci, insa numai inaintea celei mai aspre si mai cunoscute Judecati”.
Dar doctrina despre Purgator nu poate fi admisa nici din
alte considerente.
Astfel, justificarea existentei Purgatorului se bazeaza
pe ideea ca sufletul, prin pedepsele pe care le sufera acolo dã satisfactie lui
Dumnezeu pentru pacatele savarsite in viata.
Aceasta idee este insa total gresita, pentru cã, mai intai, niciun om nu poate da satisfactie lui Dumnezeu prin nimic, iar apoi, pentru cã
Mantuitorul Hristos prin jertfa Sa ne-a eliberat din robia pacatului si a
mortii odata pentru totdeauna, incat noi nu mai trebuie sa dam nicio
satisfactie lui Dumnezeu.
Iar daca admitem cã omul se poate mântui singur prin
suferintele indurate in Purgator, atunci nu mai era nevoie de jertfa
Mântuitorului Hristos.
Totodata,
doctrina despre Purgator diminueaza importanta pocaintei ca Tainã, caci prin ea
se iartã nu numai pacatele, ci si pedepsele pe care omul ar trebui sa le sufere
pentru ele.
Admitand cã si dupa pocainta, omul trebuie sa dea
satisfactie lui Dumnezeu, inseamna a nesocoti valoarea acestei Taine, impotriva
incredintarii Domnului : “Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer,
si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer” ( Matei 18, 18
).
Doctrina despre
Purgator nu precizeaza insa, care este natura acestui foc curatitor.
Caci daca e vorba de un foc material, atunci sufletul
avand natura spirituala, nu poate fi supus suferintelor prin acest foc.
Iar daca e un foc de natura spirituala, aceasta ar trebui
sa aiba ca efect o imbunatatire, o perfectionare a sufletului cand iese de
acolo, ceea ce nu se intampla.
Prin admiterea Purgatorului, se denatureaza complet
raportul dintre om si Dumnezeu, deoarece mantuirea pe care o dobandesc
sufletele iesite din Purgator, e efectuata asupra lor ca asupra unor obiecte,
intrucat sufletul prin aceste suferinte nu sufera nicio schimbare in bine, ci
ramane acelasi, in starea in care a fost cand a intrat in Purgator.
Dar fiindca aici se afla in stare gratiala, mantuirea
sufletelor prin Purgator e sigura ; Dumnezeu nu intervine pentru scurtarea
pedepselor din Purgator, in schimb Papa le poate scurta prin Indulgente.
Curatirea pe care sufletele din Purgator o sufera, pare a
fi mai mult de natura externa, iar cand petele pacatului s-au sters, cel
curatat iese automat de acolo si este primit in ceata dreptilor, in Rai.
Biserica Ortodoxa
nu cunoaste o asemenea stare, si considera aceasta inovatie a Purgatorului drept
dorinta romano-catolicilor de a oferi Papei, o si mai mare putere asupra
credinciosilor.
Doctrina aceasta aduce o slabire a constiintei
crestinului, acesta pastrand convingerea ca ceea ce n-a facut in viata pentru
mantuire, va putea face dupa moarte.
Cu alte cuvinte, Purgatorul poate fi socotit de catre
unii, drept ultima sansa pentru dobandirea mantuirii, ceea ce e in dezacord cu
cuvintele Sfantului Apostol Pavel : “...lucrati cu frica si cu cutremur la
mantuirea voastra” ( Filip. 2, 12 ).
Invatatura despre
Purgator a fost respinsa de Biserica noastra, deoarece este contrara nu numai
Revelatiei, ci si ratiunii.
Ea a fost necunoscuta in timpul Sinodului V ecumenic (
553 ), care a condamnat invatatura lui Origen, anume ca suferintele si chinurile
Iadului vor avea sfarsit.
Daca pe atunci ar fi fost cunoscuta invatatura despre
Purgator, Sinodul ar fi mentionat macar in treacat, ca numai chinurile celor
din Purgator vor avea sfarsit.
Dar daca Sinodul n-a pomenit nimic despre aceasta,
inseamna ca invatatura despre Purgator n-a existat atunci, sau ca era inca
necunoscuta.
Sinoadele de la Lyon ( 1274 ) si Florenta ( 1439 ) s-au
pronuntat in favoarea acestei doctrine.
Dar din cauza atacurilor vehemente impotriva ei, venite
din partea protestantilor, Conciliul din
Trident ( 1546 ) a confirmat-o
dar s-a ocupat numai in treacat de ea.
A recomandat
totusi sa se evite pe cat posibil a vorbi poporului despre Purgator, “spre a nu
da nastere la sminteli si prejudicii”.
( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr.
Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 372-380, tiparita cu
binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu