Sultãnica (1) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

Sultãnica (1) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )        

D’a stânga râului Doamnei, razna de satul Domnesti, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu rosu si cu albastru. Pervazurile usii curate ca un pahar ; prispa din fatã lipitã cu pãmânt galben ; pe creasta casei, de-o parte si de alta, scârtâie, la fitece bãtaie de vânt, douã limbi de tinichea, asezate pe douã goange cât gâgâlicea. Curtea, ingradita cu nuele de alun ; hambar de fag, obor de vite si grajd pus la pamant pe patru tãlpoae groase.

Ãst cãmin fusese odinioarã cu rost pe cand trãia jupân Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasã, ramasa singura, ca femeea, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S’a prapadit cu firea, cã Sultãnica ajunsese fatã mare.

Dar cand e sa-i mearga rãu omului, pe ori ce-o pune mâna se sparge.

De câteori n’o podideau lacrãmile pe biata bãtrânã, privind acareturile mari, dar pline de saracie si de pustiu. Nu cerea de pomana... da si viata de azi pana maine, viatã e or foc ?

Doi juncanasi, o vaca, doi cârlani, zece oi s’un berbec, e saracie lucie la o vatrã de care alt’datã tineau opt perechi de boi unguresti, sase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuti, s’o turma de oi ce umplea valea raului de bahãit cand coborau dinspre munte.

E inceputul lui Decemvrie.

A dat Dumnezeu zãpadã nemiluitã ; si cade, cade pusderie marunta si deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivat care te orbeste. Muscelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile in departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzãri si de corcodusi.

Vuet surd se incovoae pe dupa dealuri si se pierde in vai adanci. Cerul e ca lesia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncãe, cautand spre paduri. Viscolul se inteteste. Vartejele trec dintr’un colnic intr’altul. Si amurgul serii se intinde ca un zãbranic sur.

Râul Doamnei, umflat, curge repede cu un vâjâit mânios înecat in glasul vantului si izbeste sloiuri mari de ghiata si butuci grosi, de meterezele podului.

Arar se vede pui de om trecand prin sat. Pârtia e acoperitã. Abia se zaresc poteci ca de latimea unei lopeti.

Cea mai ingrijita leagã cârciuma de primãrie.

Lumini galbui de vãpaitã joacã prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amortit satul îndeobste sgomotos. Numai in batatura hanului rosu hãmãe ragusit doi dulai de caini.

In cârciumã e harababurã mare. Firitisealã nepomenitã tine nea Nicola grecul, cu fruntasii satului, de ziua sa.

Odata pe an e sf. Niculae.

In usa pravaliei stã un taran nalt, spatos, cu fata conabie ca sfecla ; uneori scuturã din cap, râde si indrugã singur.

-         Asa e omul... un ciocan, inca unul s’al treilea, pana ajungi la tinichea ... d’acolo ‘ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, par’cã torni într’o pârnae... Dar Sanda ce-o sa zica... cã mi-a dat sfântul muiere harnica, dar rea topenia pamantului...

Înlãuntru s’aud ciocneli de pahare, buseli de cãlcâe si zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea tarana din pod. Apoi, cand se mai muia jocul, numai ce-i auziai pe toti, care mai de care :

-         Hai sa ne fie de bine, nea Nicola... La multi ani cu spor si sanatate... Cinstit socru mare...

-         Suge, suge, ca doar nu te-a imbatranit calea bisericii...

-         Mai trage-i, parintele, o leturghie...

-         Sa te vaz, logofete, care pe care....

Fitecine cu ale lui. La nea Nicolae veselie, la altii obide. Unii abia asteaptã Ignatul sa-si taie grasunul cat malul, altii abia au mãlai de gurã. Cã cine a facut lumea, cu desertaciunile ei, la unii tunã si fulgerã, iar pe altii ii îmbuibã cu norocul ca pe curcani cu nuci.

Asa întelenise, de pustia de vreme, mai tot satul si asa hangiul venetic, bogat putred, se rãsfoia in duhoarea de tuicã si de vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta mahnita la gura sobei, mangaindu-si odorul pe obraji.

Sultãnica atipise cu capul in poala mãse-i.

Odaia e deretecatã de ti-e drag sa te uiti la ea. Pe pat o scoarta aleasã in fel de fel de migalituri. Pernele, cu fete de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plãpomi groase.

Spre rasarit trei icoane muscãlesti, rosii ca para focului. Toti sfintii se aseamãnã ca doua picaturi de apa.

Toti au ochii din trei linii, nasul dintr’una si gura din douã. Cat despre sf. Gheorghe, cãlare p’un cal cu gatul de cocostârc, tot omoarã si nu mai omoarã un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane arde candela.

Toate cele sfinte sunt inconjurate cu mãnunchiu de busuioc si siminoc, din Vinerea patimilor, strans legate in vlãstar de salcie dela Florii.

Focul pâlpâe. Cateodata pocneste de-aruncã spuza in sus.

Si Sultanica deschide repede niste ochi ca pruna de mari. Si mama Stanca, fferind-o de scantei, ii zise incetinel : “dormi, puiul mamii, dormi”.

Sultanica strecurã, printre genele ei de catifea, doua lacrãmi. Una se intinse pe obraz, iar alta ii increti gura.

Fata Kivului e cum arar se mai aflã sub soare. Chipul ei par’c’ar fi zugravit : alb, si cu douã rãsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumosi de picã, dar cand ii încruntã, te sperie ca’ntunerecul. Pãrul lins, cu unde albãstrui. Sã poartã cu tâmple. Asa a apucat dela mãsa, si mãsa dela mãsa, obiceiu adus de pe obârsia Ialomitei, unde nu se stia de creturi si coltisori.

Sultãnichii ii este dragã curatenia, ca lumina ochilor, ca chiar de n’ar avea sprâncenile trase ca din condeiu, si buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n’ar da cu foitã si cu muc de lumânare.

Cand merge, saltã putin si se mlãdie. Trup omenesc de n’ar fi, s’ar frânge.

Multe capete a sucit. Multi ochi au jinduit-o.

In horã furã toate privirile, si ea s’aprinde d’ai crede ca se topeste.

Si ce vâlnic, si ce nãframã, si ce cãmase de borangic, galbenã ca spicul si subtire ca pânza paianjenului, in cât i-se simte tot sânul, pietros ca poama pãrguitã cum se bate, cand abia rãsuflã de ostenealã.

Sa crape de caldura, nu-si sumete mânicutele in fata flãcãilor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele si bujori, cu creite si cu ochiu-boului ? Nu scrie la dânsa asa tigãnie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduse in pãr, ori cu doi-trei diditei intre betele ce-i incolacesc mijlocul de patru ori.

La sezãtori s’a dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenesti. “Cui ii arde de zbeguit, e saritoare pentru asa treaba”. Cã pana se coace dovleacul in sobã, cativa flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sãrutã de le scot ruji in obraz. Ba unora le iea ori betele, ori spilca, ori nãframa, si Dumineca, la horã, pana sa li-le dea, le znopesc o toanã pe dupã sura din spatele hanului. Unii mai împelitati numai ce-i auzi : “sãri, cutãritã, de suflã în ãl foc”.

Si cand biata fatã stã’n genunchi, suflând din bãierile inimii, odatã-i dã brânci, si cade pe spate.

Sultãnica e leitã-poleit rãposatului. Cand se aprinde, nu te poti apropia cale d’o postie. Cand vrea ceva vrea, nu se încurcã. De se mânie, nu mai vede inaintea ochilor.

Intr’o zi, la sapa porumbului, cine stie ce i-a nazarit, cã cu toate rugaciunile mãse-i, n’a voit sa manance din zori pana la amurg si n’a lasat sapa din mana pana n’a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrana mai mult moartã decat vie, acasã. A doua zi, cand s’a desmeticit, s’a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbenã ca turta de cearã, cu parul alb si ciufulit, cu ochii trasi de durere, a sarit la gatul ei, si, fara sa zica nici pis, a inceput s’o sarute si p’o parte si pe alta, pân’a podidit-o un plâns d’a muiat un stergar intreg-intregulet.

Unele mai istete din sat au imprastiat zvonul ca ar cam suferi de vr’un farmec.

De harnicã, harnicã, n’are cum mai fi. Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila. Sare din varful stogului si cade ca un fulg. In argea nu i-se vad mainile. Cand toarce, mananca caerul. De cinstitã, nu e obraz mai curat. Cand Ionitã Rotarul, om chipes si hazliu, s’a încercat s’o sarute, a sarit par’c’ar fi calcat pe coadã de sarpe, si, in mijlocul flãcãimii, i-a strigat :

-         Mi-as taia obrazul, dar ti-as taia buzele !

Ce punea satul in nedumirire, si mai vârtos p’ale ce catã nod in papurã, e când apuca lumea in cap si trecea nouã hotare.

Numai ce-o vezi, la revãrsatul zorilor, cã o ia rara-rara, prin fâneatã. Galbenã, cu cearcãne vinete in jurul ochilor. Merge ce merge si se opreste la vr’un deal, la vr’un pãrâu. Ascultã neclintita un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d’a dura pietricelele din matcã si le sunã ca pe niste zurgãlii, auzite din departare.

Apoi culege flori si le asvârlã, pana ce i-se aprind obrajii si se trezeste ca dintr’un somn adanc. Ochii ii sclipesc ca otelul invartit la soare.

Joita Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din crestetul muscelului ce desparte apa Vâlsanii de râul Doamnei, privind, ca dusã de pe lume, la roaseata apusului.

Obositã de ganduri, se intorcea spre casã cu cautatura’n jos, cu un nod in gat, cu gura friptã de sete. Si de întâlnia vr’un izvor, bea pana i-se opria rasuflarea. Apoi facand mainile caldaruse, le umplea cu apã rece ca ghiata si limpede ca diamantul, pe care s’o arunca in obraji.

Da’ sã te fereascã Cel de sus de gura satului si de pizma celor vinovati si rãi.

N’avea sa scoata capul in lume, Sultãnica, ea care de bunã ce era s’ar fi dat si dumicatul din gurã, cã incepeau susuitul si ponoasele.

Câte’n lume si’n soare-i scorneau.

-         Sultãnica, frumoasã ? Aida-de !

Mai bine isi pune gâtul pe tãietor Ilinca ciupita de vãrsat.

-         E o fudulã, o luatã din Iele, n’are toate sâmbetele. Cand umblã, calcã’n strãchini. Numai nevastã ca toate nevestele n’o sa fie Sultana aia, - zicea la fântânã, la horã, la sezãtori, fata Ciausului. Ce are neica de nu i-a primit petitul ? Au nu e voinic ? Ori e betiv, stricator de case, zurbagiu ? Au n’are de pe cea bea apã ? He, he, fatã proastã si tâfnoasã, dã norocului cu piciorul. Da’ de, om sarac si cu nasul in sus... Stie Dumnezeu ce face !

Si flãcãii, mai toti, o luasera in nume de rãu. Nu, cã de ce sa fie asa de mutã ? De ce sa fuga de toti par’c’ar fi râiosi ? O fatã mare se mai lasã ba la un sarutat, cã d’aia are gurã dulce, - bal a un giugiulit, cã d’aia are sân cu drãgãnele. Si stii, cum e omul, din una într’alta, se ingroase gluma si cãpãtueala vine, cã mos Popa ce-asteaptã ? Sa deslege dorul dupa pofta inimii. Altfel, cântã cucul pe fatã batrana si ramane mosoroiu fara soboli.

S’auzia, in departare, chiuit de dant si pocnete de pistol la nea Nicola Grecul.

Vantul vuia de te lua groaza. Mãzãrichea rãpãia în fereastra mamii Stanchii.

Sultãnica ridicã capul din poala mãse-i. Se alipi de bãtrâna. O cuprinse de dupa gat cu bratele rumenite de dogoarea focului, si privi lung in chipul ofilit al batranei.

Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe ii treceau prin cap, si multe, prin inimã, cand grecoteiul se desfãta.

-         Mamã, mamã, grãi, batrana, mos Popa, cand spune din Vanghelie, ci-cã sa rabzi si iar sa rabzi... Asa e parintele... asa e... cã mieluselul Domnului a rabdat suipat, bataie si rastignire... Dar cand ma gandesc la raposatul, s’auz chiuitul cataonului, ma podidesc lacrãmile, Sultãnica mamii, si blestem din suflet, doarã de l-o ajunge mânia Domnului !

Sultãnica strânse vãtraiul de-i zbârnâi in mânã.

-         Nu mai pot, grãi iar batrana, nu mai pot sa-mi târãsc zilele, cand ma uit la tine si nu stiu pe ce maini o sa cazi. Aveam si noi, pe vremea Kivului, rod si vite cu duiumul ; pãtulele gemeau de pline ; bãtãtura nu mai incãpea de vite si ligioi. Mugeau de sguduiau casa, vacile. Si ce te pomenai ca se aruncau pe rãsfãt. Rupeau pamantul cu fuga, dela un gard la altul, cu coada in sus, cletãnatã ca o mãciucã. Sase argati nu le da de cap pana nu se potoleau de buna voe si nu cautau spre obor, dand din cap si bagand limba si p’o nare si pe alta. Bietul tat’tãu se uita mandru la bogatia lui cinstita. Par’cã-l vãz, c’o mânã în serparu-i civit, alergand de colo colo. Ce harnicie de om ! Tot satul nu-i tinea piept. Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa in mainile lui rãdea ca briciul.  Tu erai micã si nebunaticã. Cum te zãria ca-i iesi inainte, cu mânusitele pline de noroi, crestea inima in el, si se topia d’a’npicioarele.

-         Bietul tata !

Focul pâlpâia in gura sobei. Muscelel alburii abia se mai zareau prin geamuri.

-         In toiul verii, indatã ce venia rupt de ostenealã, ne ospãtam bine, apoi ne odihneam pe prispã. Pe tine te-aseza ca p’o laitã, pe genunchi, si te juca, si spunea, si râdea, si tu-i bãgai mâna in barbã. Uite asa ne-apuca miezul noptii. Il luam cu d’asila la culcare. Auz s’acum glasul lui : “Sã mai stãm, fã Stanco, fã, cã par’cã mã’ngras, cand ma uit la voi !” Era rai, nu viatã, pana se pripãsi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cataon. Si-a sosit într’un ceas rãu. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau si mureau d’un capãt. Da’, ce sa mai îndrug, Sultãnica mamii. Intr’un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat in judecãti, si l-a lasat sãrac lipit. Kivu era iute, s’avea s’un betesug de tuse. S’a luat la contrã, - si de mahnire s’a imbolnavit. Cand s’a dat sufletul, ma strangea de maini ca c’un cleste, si te chema, ars de un foc nestins : “Inca doi ani...Sa nu va las pe drumuri”... A zis si i-am inchis ochii.

Pe mama Stanca o podidira lacrãmile ; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde si, de unde cadeau, se ridicau aburi inghititi de gura sobei.

-         Nu mai plange, mamã, zise Sultãnica sarind in sus. Ii dau foc... sa arza ca soarecii... Doar nu s’au stins toti ai Kivului !

Mama Stanca inghetã vazand pe Sultãnica nãpraznicã la corp si cu ochii ca doi carbuni aprinsi.  Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare evlavie :

-         Fã-ti cruce fata mea, fã-ti cruce, avusesi un gand rãu. Necuratul a trecut pe langa noi ...

Batrana sopti de trei ori, plecand fruntea in jos : “numele tatalui, s’al fiului, s’al sfantului duh, amin”.

Se linistira. Sultãnica aruncã o buturug in sobã.

Batrana turnã untdelemn in candelã si-si sterse pe frunte degetele atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane.

-         Am sa-ti fac o rugaciune, mama. Iacã astazi fuse sf. Niculae, vreau si eu sa’ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocosilor d’a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vreo punga cu bani, cã vaduva din carte avea trei fete, si pe câte trele le-a capatuit...

Mama Stanca, cu tot amarul de care era covarsita, zambi.

-         De, maicã, s’a cam umplut lumea de rele, d’aia si Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioarã a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O sa ne apuce judecata d’apoi ... O sa ploua foc si pucioasa... Si ingerii Atottiitorului vor buciuma ‘sculati morti din morminte”... Domnul s’a intors fata dela noi, pacatosii.

-         Sa-mi incerc si eu norocul...

-         Bine, Sultãnico, fie s’asa, raspunse Kivuleasa, si, facand trei cruci capataiului, se vârî in plapomã.

Mama Stanca sforãia dusã. Din vreme in vreme ofta, inghitind in sec.

Fitece oftare, nabusita in plapoma, sugruma pe Sultãnica. Gandul ei era neindurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumesti.

Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraste omenirea, cu bunele si cu relele ei ? Toti trec p’acolo, ori cat s’ar rusina.

Sultãnica rãtãcia ca o umbra, nu de vr’un farmec ; ci cand e sa te birue dragostea, sa te pui crucis si’n curmezis, sa te tai si sa presari sare pe crestatri, spuzã sa pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiti, pe langa focul dragostii, de este foc cu adevarat. Si asa fusese sa fie cu Sultãnica , cã nu era d’alea ce pun pe ele carnea cu lopata, si trece prin toate, si buture de rovinã rãmâne : bâzâe fara sa ia foc.

Ca dupa cum simtia Sultãnica... de s’ar fi vârît in gaurã de sarpe si s’ar fi dat vantului turbat... era ceva din altul in ea... un chip... niste ochi... un sãrutat ce-o tot sãruta in acelas loc... si o fura, si o ducea, legatã-fermecatã, acolo unde numai focsorul ei stia... Se prãpãdea dupa Drãgan cãprarul.

- Cãprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea dela parinti, scoase apã din piatrã si ajunsese a fi jinduit de multe fete in sat. Unii il faceau, nu e vorbã, pisicher, papugiu de Bucuresti, dar cum ziceau altii din prietenii lui : “Asa e moara trandavilor. Cãtãe cã nu tine parale. Pana o pune Caprarul mana in chica vr’unuia, sa-i faca moriscã de vant”.

Cârdãsia lui era din flacai de muncã ca Voicu Ciausului (ce nu se prea uita cu ochi buni l’alde Kiva), ca Ionitã Rotarul, si altii.

Nu-l vedeai umbland pe doua carari. Ramanea p’ori cine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dintii de narile nasului.

Frumos, chipes, avea o uitatura vie si cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea si ce n’ar vrea. Mustati, negre si dese. De le netezia, pleca putin capul si p’o mânã si pe alta. Camasa pe el, ca floarea. Caciula turcãneascã, trantita p’o ureche, il prindea ca p’un haiduc.

Era vesel si glumet.

Dar de prin Priar se schimbã Drãgan al nostru.

Incepu sa dea tarcoale Sultãnichii. Cand il cãtai, de era si Sultãnica la horã, el sta d’o parte, mâhnit, privia gales, rasucind vr’un pai in mana.

D’o intalnia la adapatul vitelor, i-ajuta cu dragã inimã, apoi intreba incetinel de mama Stanca. Si cand zicea “mama”, i-se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa pue in spinare cobilita cu cofele, sa n’o fi atins de mana cã pleca ochii in jos, rusinat.

Azi asa, maine asa, cã Sultãnica cand prinse de veste i-se paru asa de veche treabã, ca d’ar fi fost de cand lumea ar fi fost mai de curand.

I-se facu frica.

Ba se hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul.

Trei saptamani il ocoli si furã trei veacuri.

Intr’o zi o luã razna, p’un piept de muscel, fara sa stie incotro. Fânul ii trecea de mijloc. Arsita incepuse de dimineatã. Cantau pasãrile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau, si tot a bine s’a duios spuneau si ele. Florile iti luau ochii si te-adormeau cu mirosul.

Sultãnica cãta alinare, si, in desert, alinare nu gãsia.

Toate o munceau s’o rãpue. Cã d’o supunea framantarea, d’o muia dorul si sangele de-i nãvãlia in colcote la cap, se trântia cu fata la pamant si sãruta florile, pana ce o pirotealã placuta o facea nici s’adoarmã, nici desteapta sa fie.

Si simtia si in astã zi de pribegie o nedomirire, cã suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii si rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o ametia intr’un vartej de intristare.

Cand ajunse in varf, pamantul i-se invarti sub talpi ; mintea i-se clãtinã de spaima ce te cuprinde cand te prabusesti intr’o vultoare... La umbra unui paducel, Dragan sta p’un buture de stejar.

Dragan aruncã ghioaga cu care batea pãisul, rãsturnã o tivgã cu lapte batut si strigã ca scos din fire : “Sultãnico, mã prãpãdesti !”

Cum, ce fel, de ce... se trezirã strangandu-se in brate, cã bratele le curmau trupul.

Din acest ceas se intalniau pe ascuns de lume.

Sultãnica bolia. Nu adormia decat despre ziuã. Vise urâte ii turburau odihna.

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )