Sultãnica
(1) ( Barbu Stefãnescu
Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )
D’a stânga râului
Doamnei, razna de satul Domnesti, se vede o casa, alba ca laptele, cu
ferestrele încondeiate cu rosu si cu albastru. Pervazurile usii curate ca un
pahar ; prispa din fatã lipitã cu pãmânt galben ; pe creasta casei, de-o parte
si de alta, scârtâie, la fitece bãtaie de vânt, douã limbi de tinichea, asezate
pe douã goange cât gâgâlicea. Curtea, ingradita cu nuele de
alun ; hambar de fag, obor de vite si grajd pus la pamant pe patru tãlpoae
groase.
Ãst cãmin fusese
odinioarã cu rost pe cand trãia jupân Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata
Kivuleasã, ramasa singura, ca femeea, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S’a prapadit cu firea, cã Sultãnica ajunsese fatã mare.
Dar cand e sa-i mearga rãu omului, pe ori ce-o pune mâna
se sparge.
De câteori n’o podideau lacrãmile pe biata bãtrânã,
privind acareturile mari, dar pline de saracie si de pustiu. Nu cerea de
pomana... da si viata de azi pana maine, viatã e or foc ?
Doi juncanasi, o vaca, doi cârlani, zece oi s’un berbec,
e saracie lucie la o vatrã de care alt’datã tineau opt perechi de boi
unguresti, sase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuti, s’o turma de oi ce
umplea valea raului de bahãit cand coborau dinspre munte.
E
inceputul lui Decemvrie.
A dat Dumnezeu zãpadã nemiluitã ; si cade, cade pusderie
marunta si deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivat care te orbeste.
Muscelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile in departare, cu tulpini
fumurii, par cercelate cu flori de zarzãri si de corcodusi.
Vuet surd se incovoae pe dupa dealuri si se pierde in vai
adanci. Cerul e ca lesia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncãe, cautand
spre paduri. Viscolul se inteteste. Vartejele trec dintr’un colnic intr’altul.
Si amurgul serii se intinde ca un zãbranic sur.
Râul Doamnei, umflat, curge repede cu un vâjâit mânios
înecat in glasul vantului si izbeste sloiuri mari de ghiata si butuci grosi, de
meterezele podului.
Arar se vede pui
de om trecand prin sat. Pârtia e acoperitã. Abia se
zaresc poteci ca de latimea unei lopeti.
Cea mai ingrijita
leagã cârciuma de primãrie.
Lumini galbui de vãpaitã joacã prin geamurile câtorva
case. Vremea rea a amortit satul îndeobste sgomotos. Numai in batatura hanului
rosu hãmãe ragusit doi dulai de caini.
In cârciumã e harababurã mare. Firitisealã nepomenitã
tine nea Nicola grecul, cu fruntasii satului, de ziua sa.
Odata
pe an e sf. Niculae.
In usa pravaliei stã un taran nalt, spatos, cu fata
conabie ca sfecla ; uneori scuturã din cap, râde si indrugã singur.
-
Asa e omul... un ciocan, inca
unul s’al treilea, pana ajungi la tinichea ... d’acolo ‘ncolo... Dumnezeu cu
mila... torni, par’cã torni într’o pârnae... Dar Sanda ce-o sa zica... cã mi-a
dat sfântul muiere harnica, dar rea topenia pamantului...
Înlãuntru s’aud ciocneli de pahare, buseli de cãlcâe si
zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea tarana din pod. Apoi,
cand se mai muia jocul, numai ce-i auziai pe toti, care mai de care :
-
Hai sa ne fie de bine, nea Nicola... La multi ani cu spor si sanatate...
Cinstit socru mare...
-
Suge, suge, ca doar nu te-a
imbatranit calea bisericii...
-
Mai trage-i, parintele, o leturghie...
-
Sa te vaz, logofete, care pe care....
Fitecine cu ale
lui. La nea Nicolae veselie, la altii obide. Unii abia asteaptã Ignatul sa-si
taie grasunul cat malul, altii abia au mãlai de gurã. Cã cine a facut lumea, cu
desertaciunile ei, la unii tunã si fulgerã, iar pe altii ii îmbuibã cu norocul
ca pe curcani cu nuci.
Asa întelenise,
de pustia de vreme, mai tot satul si asa hangiul venetic, bogat putred, se
rãsfoia in duhoarea de tuicã si de vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta
mahnita la gura sobei, mangaindu-si odorul pe obraji.
Sultãnica atipise
cu capul in poala mãse-i.
Odaia e deretecatã de ti-e drag sa te uiti la ea. Pe pat
o scoarta aleasã in fel de fel de migalituri. Pernele, cu fete de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua
plãpomi groase.
Spre rasarit trei icoane muscãlesti, rosii ca para
focului. Toti sfintii se aseamãnã ca doua picaturi de apa.
Toti au ochii din trei linii, nasul dintr’una si gura din
douã. Cat despre sf. Gheorghe, cãlare p’un cal cu gatul de cocostârc, tot
omoarã si nu mai omoarã un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane
arde candela.
Toate cele sfinte sunt inconjurate cu mãnunchiu de
busuioc si siminoc, din Vinerea patimilor, strans legate in vlãstar de salcie
dela Florii.
Focul pâlpâe. Cateodata pocneste de-aruncã spuza in sus.
Si Sultanica deschide repede niste ochi ca pruna de mari.
Si mama Stanca, fferind-o de scantei, ii zise incetinel : “dormi, puiul mamii,
dormi”.
Sultanica
strecurã, printre genele ei de catifea, doua lacrãmi. Una se intinse pe obraz,
iar alta ii increti gura.
Fata Kivului e
cum arar se mai aflã sub soare. Chipul ei par’c’ar fi zugravit : alb,
si cu douã rãsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumosi de picã, dar cand ii
încruntã, te sperie ca’ntunerecul. Pãrul lins, cu unde albãstrui. Sã poartã cu
tâmple. Asa a apucat dela mãsa, si mãsa dela mãsa, obiceiu adus de pe obârsia
Ialomitei, unde nu se stia de creturi si coltisori.
Sultãnichii ii este dragã curatenia, ca lumina ochilor,
ca chiar de n’ar avea sprâncenile trase ca din condeiu, si buze rumene ca
bobocul de trandafir, tot n’ar da cu foitã si cu muc de lumânare.
Cand merge,
saltã putin si se mlãdie. Trup omenesc de n’ar fi, s’ar frânge.
Multe capete a
sucit. Multi ochi au jinduit-o.
In horã furã
toate privirile, si ea s’aprinde d’ai crede ca se topeste.
Si ce vâlnic, si ce nãframã, si ce cãmase de borangic,
galbenã ca spicul si subtire ca pânza paianjenului, in cât i-se simte tot
sânul, pietros ca poama pãrguitã cum se bate, cand abia rãsuflã de ostenealã.
Sa crape de caldura, nu-si sumete mânicutele in fata
flãcãilor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele si bujori, cu creite si cu ochiu-boului
? Nu scrie la dânsa asa tigãnie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o
brânduse in pãr, ori cu doi-trei diditei intre betele ce-i incolacesc mijlocul
de patru ori.
La sezãtori s’a
dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenesti. “Cui ii arde de zbeguit, e saritoare pentru asa treaba”.
Cã pana se coace dovleacul in sobã, cativa flacai dau
iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sãrutã de le scot ruji in obraz. Ba
unora le iea ori betele, ori spilca, ori nãframa, si Dumineca, la horã, pana sa
li-le dea, le znopesc o toanã pe dupã sura din spatele hanului. Unii mai
împelitati numai ce-i auzi : “sãri, cutãritã, de suflã în ãl foc”.
Si cand biata fatã stã’n genunchi, suflând din bãierile inimii, odatã-i dã
brânci, si cade pe spate.
Sultãnica e leitã-poleit rãposatului. Cand se aprinde, nu te poti apropia
cale d’o postie. Cand vrea ceva vrea, nu se încurcã. De se mânie, nu mai
vede inaintea ochilor.
Intr’o zi, la sapa porumbului,
cine stie ce i-a nazarit, cã cu toate rugaciunile mãse-i, n’a voit sa manance
din zori pana la amurg si n’a lasat sapa din mana pana n’a cazut rupta de
osteneala. A dus-o
biata batrana mai mult moartã decat vie, acasã. A doua zi, cand s’a desmeticit,
s’a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbenã ca turta de cearã, cu parul alb
si ciufulit, cu ochii trasi de durere, a sarit la gatul ei, si, fara sa zica
nici pis, a inceput s’o sarute si p’o parte si pe alta, pân’a podidit-o un
plâns d’a muiat un stergar intreg-intregulet.
Unele mai istete din sat au imprastiat zvonul ca ar cam suferi de vr’un
farmec.
De harnicã, harnicã, n’are cum
mai fi. Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila. Sare din varful stogului si cade ca
un fulg. In argea nu i-se vad mainile. Cand toarce, mananca caerul. De
cinstitã, nu e obraz mai curat. Cand
Ionitã Rotarul, om chipes si hazliu, s’a încercat s’o sarute, a sarit par’c’ar
fi calcat pe coadã de sarpe, si, in mijlocul flãcãimii, i-a strigat :
-
Mi-as taia obrazul, dar ti-as taia buzele !
Ce punea satul in nedumirire, si mai vârtos p’ale ce catã nod in papurã, e
când apuca lumea in cap si trecea nouã hotare.
Numai ce-o vezi, la revãrsatul
zorilor, cã o ia rara-rara, prin fâneatã. Galbenã, cu cearcãne vinete in jurul
ochilor. Merge ce merge si se opreste la vr’un deal, la vr’un pãrâu. Ascultã neclintita
un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d’a dura pietricelele din
matcã si le sunã ca pe niste zurgãlii, auzite din departare.
Apoi culege flori si le
asvârlã, pana ce i-se aprind obrajii si se trezeste ca dintr’un somn adanc.
Ochii ii sclipesc ca otelul invartit la soare.
Joita Baciului ar fi vazut-o la
un apus de soare cu capul rezemat de crucea din crestetul muscelului ce
desparte apa Vâlsanii de râul Doamnei, privind, ca dusã de pe lume, la roaseata
apusului.
Obositã de ganduri, se intorcea
spre casã cu cautatura’n jos, cu un nod in gat, cu gura friptã de sete. Si de
întâlnia vr’un izvor, bea pana i-se opria rasuflarea. Apoi facand mainile
caldaruse, le umplea cu apã rece ca ghiata si limpede ca diamantul, pe care s’o
arunca in obraji.
Da’ sã te fereascã Cel de sus
de gura satului si de pizma celor vinovati si rãi.
N’avea sa scoata capul in lume, Sultãnica, ea care de bunã ce era s’ar fi
dat si dumicatul din gurã, cã incepeau susuitul si ponoasele.
Câte’n lume si’n soare-i scorneau.
-
Sultãnica, frumoasã ? Aida-de !
Mai bine isi pune gâtul pe
tãietor Ilinca ciupita de vãrsat.
-
E o fudulã, o luatã din Iele,
n’are toate sâmbetele. Cand umblã, calcã’n strãchini. Numai nevastã ca toate
nevestele n’o sa fie Sultana aia, - zicea la fântânã, la horã, la sezãtori,
fata Ciausului. Ce are neica de nu i-a primit
petitul ? Au nu e voinic ? Ori e betiv, stricator de case, zurbagiu ? Au
n’are de pe cea bea apã ? He, he, fatã proastã si tâfnoasã, dã norocului
cu piciorul. Da’ de, om sarac si cu nasul in sus... Stie Dumnezeu ce
face !
Si flãcãii, mai toti, o luasera in nume de rãu. Nu, cã de ce sa fie asa de mutã ? De ce sa fuga de
toti par’c’ar fi râiosi ? O fatã mare se mai lasã ba la un sarutat, cã
d’aia are gurã dulce, - bal a un giugiulit, cã d’aia are sân cu drãgãnele. Si
stii, cum e omul, din una într’alta, se ingroase gluma si cãpãtueala vine, cã
mos Popa ce-asteaptã ? Sa deslege dorul dupa pofta inimii. Altfel, cântã cucul
pe fatã batrana si ramane mosoroiu fara soboli.
S’auzia, in departare, chiuit de dant si pocnete de pistol la nea Nicola
Grecul.
Vantul vuia de te lua groaza. Mãzãrichea rãpãia în fereastra
mamii Stanchii.
Sultãnica ridicã capul din
poala mãse-i. Se alipi de bãtrâna. O cuprinse de dupa gat cu bratele rumenite
de dogoarea focului, si privi lung in chipul ofilit al batranei.
Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe ii treceau prin cap, si multe, prin
inimã, cand grecoteiul se desfãta.
-
Mamã, mamã, grãi, batrana, mos Popa, cand spune din Vanghelie, ci-cã sa
rabzi si iar sa rabzi... Asa e parintele... asa e... cã mieluselul Domnului a
rabdat suipat, bataie si rastignire... Dar
cand ma gandesc la raposatul, s’auz chiuitul cataonului, ma podidesc lacrãmile,
Sultãnica mamii, si blestem din suflet, doarã de l-o ajunge mânia Domnului !
Sultãnica strânse vãtraiul de-i
zbârnâi in mânã.
-
Nu mai pot, grãi iar batrana, nu mai pot sa-mi târãsc zilele, cand ma uit
la tine si nu stiu pe ce maini o sa cazi. Aveam si noi, pe vremea Kivului, rod si
vite cu duiumul ; pãtulele gemeau de pline ; bãtãtura nu mai incãpea de vite si
ligioi. Mugeau de sguduiau casa, vacile. Si ce te pomenai ca se aruncau pe rãsfãt. Rupeau
pamantul cu fuga, dela un gard la altul, cu coada in sus, cletãnatã ca o
mãciucã. Sase argati nu le da de cap pana nu se potoleau de buna voe si nu
cautau spre obor, dand din cap si bagand limba si p’o nare si pe alta. Bietul tat’tãu se uita mandru la bogatia lui cinstita. Par’cã-l vãz, c’o mânã în
serparu-i civit, alergand de colo colo. Ce harnicie de om ! Tot satul nu-i tinea piept.
Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu
tot. Coasa in mainile lui rãdea ca briciul.
Tu erai micã si nebunaticã. Cum te zãria ca-i iesi inainte, cu
mânusitele pline de noroi, crestea inima in el, si se topia d’a’npicioarele.
-
Bietul tata !
Focul pâlpâia in gura sobei.
Muscelel alburii abia se mai zareau prin geamuri.
-
In toiul verii, indatã ce venia
rupt de ostenealã, ne ospãtam bine, apoi ne odihneam pe prispã. Pe tine
te-aseza ca p’o laitã, pe genunchi, si te juca, si spunea, si râdea, si tu-i
bãgai mâna in barbã. Uite asa ne-apuca miezul noptii. Il luam cu d’asila la
culcare. Auz s’acum glasul lui : “Sã mai stãm, fã Stanco, fã, cã par’cã
mã’ngras, cand ma uit la voi !” Era rai, nu viatã, pana se
pripãsi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cataon. Si-a sosit într’un ceas rãu. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau si
mureau d’un capãt. Da’, ce sa mai îndrug, Sultãnica mamii. Intr’un an, a facut ce-a facut,
lipitoarea, l-a bagat in judecãti, si l-a lasat sãrac lipit. Kivu era iute,
s’avea s’un betesug de tuse. S’a luat la contrã, - si de mahnire s’a
imbolnavit. Cand s’a dat sufletul, ma strangea de maini ca c’un cleste, si te
chema, ars de un foc nestins : “Inca doi ani...Sa nu va las pe drumuri”... A
zis si i-am inchis ochii.
Pe mama Stanca o podidira
lacrãmile ; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde si, de unde
cadeau, se ridicau aburi inghititi de gura sobei.
-
Nu mai plange, mamã, zise Sultãnica sarind in sus. Ii dau foc... sa arza ca
soarecii... Doar nu s’au stins toti ai Kivului !
Mama Stanca inghetã vazand pe
Sultãnica nãpraznicã la corp si cu ochii ca doi carbuni aprinsi. Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare
evlavie :
-
Fã-ti cruce fata mea, fã-ti cruce, avusesi un gand rãu. Necuratul a trecut
pe langa noi ...
Batrana sopti de trei ori,
plecand fruntea in jos : “numele tatalui, s’al fiului, s’al sfantului duh,
amin”.
Se linistira. Sultãnica aruncã
o buturug in sobã.
Batrana turnã untdelemn in
candelã si-si sterse pe frunte degetele atinse de paharul ce ardea la sfintele
icoane.
-
Am sa-ti fac o rugaciune, mama. Iacã astazi fuse sf. Niculae, vreau si eu
sa’ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocosilor d’a
treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vreo punga cu bani, cã vaduva
din carte avea trei fete, si pe câte trele le-a capatuit...
Mama Stanca, cu tot amarul de
care era covarsita, zambi.
-
De, maicã, s’a cam umplut lumea
de rele, d’aia si Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioarã a fost cum a
fost, dar acum e prea de tot... O sa ne apuce judecata d’apoi ... O sa ploua
foc si pucioasa... Si ingerii Atottiitorului vor buciuma ‘sculati morti din
morminte”... Domnul s’a intors fata dela noi, pacatosii.
-
Sa-mi incerc si eu norocul...
-
Bine, Sultãnico, fie s’asa, raspunse Kivuleasa, si, facand trei cruci
capataiului, se vârî in plapomã.
Mama Stanca sforãia dusã. Din
vreme in vreme ofta, inghitind in sec.
Fitece oftare, nabusita in
plapoma, sugruma pe Sultãnica. Gandul ei era neindurat. Amestecase cele sfinte
cu cele lumesti.
Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraste omenirea, cu bunele si
cu relele ei ? Toti trec p’acolo, ori cat s’ar rusina.
Sultãnica rãtãcia ca o umbra,
nu de vr’un farmec ; ci cand e sa te birue dragostea, sa te pui crucis si’n
curmezis, sa te tai si sa presari sare pe crestatri, spuzã sa pui pe piept, tot
degeaba. Toate durerile trupului le uiti, pe langa focul dragostii, de este foc
cu adevarat. Si asa fusese sa fie cu Sultãnica , cã nu era d’alea ce pun pe ele
carnea cu lopata, si trece prin toate, si buture de rovinã rãmâne : bâzâe fara
sa ia foc.
Ca dupa cum simtia Sultãnica...
de s’ar fi vârît in gaurã de sarpe si s’ar fi dat vantului turbat... era ceva
din altul in ea... un chip... niste ochi... un sãrutat ce-o tot sãruta in
acelas loc... si o fura, si o ducea, legatã-fermecatã, acolo unde numai
focsorul ei stia... Se prãpãdea dupa Drãgan
cãprarul.
- Cãprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea dela
parinti, scoase apã din piatrã si ajunsese a fi jinduit de multe fete in sat.
Unii il faceau, nu e vorbã, pisicher, papugiu de Bucuresti, dar cum ziceau
altii din prietenii lui : “Asa e moara trandavilor. Cãtãe cã nu tine parale.
Pana o pune Caprarul mana in chica vr’unuia, sa-i faca moriscã de vant”.
Cârdãsia lui era din flacai de muncã ca Voicu Ciausului (ce nu se prea uita
cu ochi buni l’alde Kiva), ca Ionitã Rotarul, si altii.
Nu-l vedeai umbland pe doua
carari. Ramanea p’ori cine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu
dintii de narile nasului.
Frumos, chipes, avea o uitatura vie si cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar
vrea si ce n’ar vrea. Mustati, negre si dese. De le
netezia, pleca putin capul si p’o mânã si pe alta. Camasa pe el, ca floarea.
Caciula turcãneascã, trantita p’o ureche, il prindea ca p’un haiduc.
Era vesel si glumet.
Dar de prin Priar se schimbã Drãgan al nostru.
Incepu sa dea tarcoale Sultãnichii. Cand il cãtai, de era si Sultãnica la horã, el sta d’o parte, mâhnit, privia gales, rasucind vr’un pai in mana.
D’o intalnia la adapatul vitelor, i-ajuta cu dragã inimã, apoi intreba incetinel de mama Stanca. Si cand
zicea “mama”, i-se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa pue in
spinare cobilita cu cofele, sa n’o fi atins de mana cã pleca ochii in jos,
rusinat.
Azi asa, maine asa, cã
Sultãnica cand prinse de veste i-se paru asa de veche treabã, ca d’ar fi fost
de cand lumea ar fi fost mai de curand.
I-se facu frica.
Ba se hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul.
Trei saptamani il ocoli si furã trei veacuri.
Intr’o zi o luã razna, p’un
piept de muscel, fara sa stie incotro. Fânul ii trecea de mijloc. Arsita incepuse de dimineatã.
Cantau pasãrile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau, si tot a bine s’a duios
spuneau si ele. Florile
iti luau ochii si te-adormeau cu mirosul.
Sultãnica cãta alinare, si, in
desert, alinare nu gãsia.
Toate o munceau s’o rãpue. Cã
d’o supunea framantarea, d’o muia dorul si sangele de-i nãvãlia in colcote la
cap, se trântia cu fata la pamant si sãruta florile, pana ce o pirotealã
placuta o facea nici s’adoarmã, nici desteapta sa fie.
Si simtia si in astã zi de
pribegie o nedomirire, cã suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de
ciulinii si rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba
lui, o ametia intr’un vartej de intristare.
Cand ajunse in varf, pamantul i-se invarti sub talpi ; mintea i-se clãtinã
de spaima ce te cuprinde cand te prabusesti intr’o vultoare... La umbra unui
paducel, Dragan sta p’un buture de stejar.
Dragan aruncã ghioaga cu care batea pãisul, rãsturnã o tivgã cu lapte batut
si strigã ca scos din fire : “Sultãnico, mã prãpãdesti !”
Cum, ce fel, de ce... se
trezirã strangandu-se in brate, cã bratele le curmau trupul.
Din acest ceas se intalniau pe ascuns de lume.
Sultãnica bolia. Nu adormia decat despre ziuã. Vise urâte ii turburau
odihna.
( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii
Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala,
Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei
Române, semneartemis.ro )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu