Sultãnica
(2) ( Barbu Stefãnescu
Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )
S’acum,
in noaptea de sf. Niculae, era vorba sa se vazã.
Mama Stanca
dormia.
Sultãnica suflã
în vãpaitã si cãzu la icoane. Galbenã ca turta de cearã, dã sã se roage si nu
poate sa-si adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobonã fruntea.
Îsi acoperi fata cu amândouã mâinile. Socotise cã
icoanele s’au clãtinat, voind sã se întoarcã de la dânsa.
Incet-incet, ca o
stafie, se târî pana la gura sobei. La lumina focului par’cã murise si înviase.
“Însel pe mama, necinstesc curatele sale batraneti, însel
cele sfinte !” D’odatã lumina ochilor ii scãpãrã. Gura sobei se largeste, buzele-i de
pamant se rosesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur ; flacãrile sunt
limbi de foc ce se rãsucesc si se desfac ; duduitul din luntru se porneste
ca un potop de jale.
Sultãnichii, privind la vâlvãtãile din sobã, i-se pãruse
c’a vazut gura si muncile Iadului.
Speriatã, se repezi din nou la icoane si dãdu ‘n
genunchi. Se rugã, mormãi “Împãrate ceresc, mângâietorule...” Îndurarea se
coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fata i-se luminã si cãzu cu fruntea
la pamant.
Si de ce mila de
sus sa n’o ajute ? Nu s-a grijit la Paste si la
Craciun ? Cine, ca dansa, a mai atins sfantul potir cu atata evlavie ?
Si daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu
flacaii, si unele neveste, se dau afund cu targovetii, si tot bine, tot vesele,
tot zile albe duc ?
Ispita ei e mai
afarã din cale ? Un sarutat o arde trei zile si fitece balarie o amenintã s’o
dea de gol satului.
Dupa ce vede pe Drãgan, vestmintele o doboarã ca niste
piei de plumb. Indatã ce scapã din bratele lui, e ceva care o încinge si-i
zdrobeste oasele. “N’o sa-i mai vie minte la cap. D’ar fi de tâtã si tot n’ar fi asa de
proastã si de capie ». Vezi bine... nu se poate... Ce e, dela ea nu e.... nu e dupa cum vrea, ci
dupa cum ii e scris sa vrea... Cine ne-a dat inima, sa nu ne fi înfipt dorul si
dragostea în ea...
Sultãnica strânse pumnii de-i trosnirã degetele.
In usa tinzii se
auzi ciocãnind încetisor.
Sultãnica abia’ si stãpâni rãsuflarea. Îsi netezi parul.
Îsi asezã fusta înaintea icoanelor.Vru sa mearga si se clãtinã. Ii amortise un
picior. Apoi iesi in varful degetelor, arucand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede.
Mama Stanca doarme, invartindu-se si p’o parte si pe
alta. Chipul ei,
zbarcit, uscat si luminat de candelã, par’c’ar fi chip de moaste. Viseaza... Ar
voi sa scape de vr’o primejdie... Se ‘ntunecã ...
Se crapã de ziuã.
O fãsie de lumina, ca un brau de
argint, se întinde spre soare-rãsare. Codrii fumurii par’cã plutesc in
departare si ograzile sunt albe de zapada.
Sultãnica gâfâie,
scotand, pe gura si pe nas, aburi grosi ce-i cãruntesc parul si genele.
Picioarele i-se scufundã pana la glezne. Nasul ei e rosu-vânãt. Lãcrãmile i-au
inghetat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute, si cade. Se scoala repede si iarãs cade.
Speriatã, priveste
in toate partile. Se taiase in ghiatã. Cateva picaturi de sange cazura pe zãpada
albã.
Un vant usor scuturã,
din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.
Sultãnica apucã o pârtie acoperitã cu zapada marunta, ce
sare ca praful sub pasii ei pripiti. In dreptul morarului, pune capu’n pamant,
furisand o uitatura numai cu coada ochiului.
Un mârâit de câine o face sa tresara, s’un tipat de
gâscan i-aruncã inima din loc. Isi încordeazã puterile s’o rupe la fugã. Case,
plute batrane, troeni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug si s’afundã in
urma ei. Într’o clipã trece podul de
peste râul Doamnei. Nu s’ar mai uita înapoi s’o poleesti cu aur.
A ajuns acasa.
Lãbus, cainele curtii, cu par ca de lup, incepe a lãtra s’a se gudura pe langa
dansa.
Sultãnica pune
mâna pe clantã, dar nu indrazneste nici sa deschida, nici s’o traga innapoi
arsã de ger.
Pielea degetelor i-se prinse de clantã.
-
O nãlucã, mamã, a sfântului
Niculae, m’a fãcut sa alerg, sa caz, tinandu-ma într’una dupa acel mos, cu
barba albã, in sfintele odãjdii...
Batrana cu frica
Domnului în sân, crezu. Se sperie vazandu-si fata sângeratã. Ii legã mâna in
cârpe curate. Nu stia ce sa mai faca ca s’o preasca din plans.
Atât odor mai are Stanca. Atâta nãdejde. În fata ei vede
pe Kivu, vede bielsugul d’odinioarã, zilele senine si noptile petrecute pe
prispã afarã. In fata ei vede cãminu-i cum era, cand era. O durere d’a
Sultãnichii ii curmã viata ce abia se mai tine într’o atã.
Un dor, o înduiosare, când se zugrãveste in chipul fetei,
face pe bãtrâna, desi vestejitã si uscatã ca o frunzã de brumar, sa-si învieze
în adâncul ei ceea ce a simtit cand a dat ochii cu Kivu pentru întâiasidatã.
D’ar fi dupa gandul ei, Sultãnica, “plãpândã si frumoasã
ca o cocoanã”, ar trebui sa fie si mai si, decat nevasta arendasului. I-ar da
calesti cu telegari, postalioane cu opt cai bidivii, si cate’n lunã si’n soare.
Da, s’ar robi turcilor numai s’o stie bine. Si cand se gandeste ca nu poate
nici pe sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereti, sa intre in
pamant de vie.
-
“Odorul mamei, odorul mamei !”
îngânã mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei, mãluros si mort.
Sultãnica sughitã. Pe umerii obrajilor ii joacã si se
schimbã douã pete ca niste nisfele de rumenealã. Privirile-i ascutite, scapate
din umezeala ochilor, trec prin geamuri si se înneacã in zarea zilei. Gura-i
pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de
sarutari. Sfârcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit sub marama ce cade pe
spate. Rochia, sucitã pe trup. Nãjitele opincilor, deslegate. Se pipãe. Îsi
închee cãmasa la gât. Clipeste zorit. Ş’ascunde ochii în umãrul osos al mamei
Stanchii.
Daca ar putea sa
se arunce la picioarele mã-sei ! Sa-i sarute talpile si sa marturiseasca tot...
! Daca s’ar arunca in râu ... ? Dac’ar lua lumea in cap si ş’ar pierde de urmã
... ?
-
“Odorul mamei, odorul mamei !” îngânã mama Stanca, leganand capul fetii pe
pieptul ei, mãluros si mort.
Pe Sultãnica o
tãie aceastã mângâere curatã. Sãri din
bratele mãse-i si s’aruncã în pat, cu fata într’o pernã, coprinsã d’o jale cu
lacrãmi cari ard pe unde picã.
Drãgan Cãprarul câstigase rãmãsagul cu Ion al Ciausului,
cã va veni de hac Sultãnichii. Un junc mai mult
si fala flãcãilor. Cum o sa-si rasuceasca mustata grozav printre tineret. O
sa calce din pod. Câtã-i curtea hanului de mare, ca p’o beizadea, n’o sa-l mai
încapã locul. Leicutei i-a facut rãvas de drum. Bãrbati sunt si pentru ale sãrace. Fiecare cu
norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Si ce, nu e tot ea ? Multe a vazut, multe a
prefirat el prin ãl Bucuresti. Doarã n’a tãeat câinilor frunzã. Sporovãia la
cazarmã, Negoţoi vistavoiul, si de cocoana d-lui Maior. Cã n’o sã cazã el,
Cãprarul, în patarama d-lui Sub-Locotenet. Doamne, ce bãtae i-a tras ţiitoarea.
A doua zi la “rivizie” era cu ochii ca fundul cãldãrii.
Olio-lio ! greu
i-a fost lui sa faca ce-a facut, cã d’aci în colo merge gãitan. Pentru o
cotoroantã ş’o pitpalacã, un pumn, si le-a luat mirul.
Mitrana
Tãlugã a Ţuţuienilor are sezãtoare, nu glumã.
Douã lumânãri de seu ard p’o masã rotundã cu trei
picioare. Nu e niciun flãcãu. Altfel nu
e chip sa ai le sezãtoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului.
Fitece nevastã tinericã, fitece fatã mare s’au fãcut
poala maldãr de fuioare. Da, mai încurcã
lumea cateva fetiscane ce nu s’au prins în horã si li-se scurg ochii sa fie si
ele printre cele mari.
Fusele zbârnâe alene într’un râs cu hohote. Un pisoiu, cu
cercei rosii, cu ochii ca doua scantei, sare dela un fus la altul, si par’cã le
cantareste, in labele lui neastamparate. Doi coilasi, cu chica ciuf, asteaptã
sa scoatã daica Mitrana cartofii din spuzã si dovleacul din cãldae. Si se tot
sterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godinã.
-
Asa soro, zise Ciauşanca, a
început sa cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c’o s’o ia
Drãgan. E împelitat Cãprarul, nu-i dai de fund. Cu ramasagul, i-a pãpat neichii
juncul cel mai gras.
-
Iatã colo, strigã Mitrana, de umplu casa, fitece pasãre mãeastrã isi
gaseste vanatorul. Macar de ş’ar clãdi cuibul în clopotnitã ori sub streasina
primãriei, tot sa o cânte, cã nu se poate.
“Dar un hot de vânãtor
Smulse trei fire de pãr,
Le fãcu un lãtisor
Si mi-l puse de picior ».
-
De, dadã Mitranã, grãi Marica,
fata primarului, dând ghies fetei popii, ci-cã si vanatorul-i zice mãestrei :
“Cântã-ti puicã cântecul
Cã mi-e drag ca sufletul”.
Toatã pasãrea pe
glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare.
Marica e un boboc de fatã. Cam putinticã, dar ce sa-i
faci, cand omul e nurliu duce ziua dupa el. Mãrica de râde, ti-aratã doua
sirulete de margaritare. E prelunga la chip, codalbã, cu ochii viorii si se
strecoara printre surate ca un prichindel. Si gluma cu glumã bate, si spune
basmele si snoavele batranesti cu atata limbutie cã par’c’ar citi pe slove.
Mitrana simti cuvintele Marichii, ca si cum o piersicase
cu urzici. Tusi, cântã ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum
se cuvenia dupa bunele datini.
Safta lui nea
Ghitã aduse iar vorba :
-
O sa se duca vestea ca de popã
tuns. Ce mai cinste si pe Sultãnica. Obraz smerit, suflet ascuns.
Nu sfarsi cuvantul si Catrina Pârvuleasa sopti la urechea
Mirei, mai la o parte de celelalte :
-
Uite, soro, ce ti-e cu omul !
Auzi colo la Safta... Si ea are un copil ce face mãricel. Ast copil l-a nascut
patru luni in urma mãritisului cu nea Ghitã. In curand o sa aiba doi, si de, se
cam zic multe. Altfel, nea Ghitã e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura
lumei... Pana nu vede, nu crede... dacã-o crede s’atunci...
-
Si eu, lele Saftã, grãi Ilinca
ciupita, si eu dam cu gandul ca Sultãnica n’o sa sfarseasca cu bine. Acum sa-si
mute gandul, la mosii ãi verzi, cã nimeni n’o s’o ridice din gunoiu. Mai bine
sa-si lege o piatra de moara de gât si sa s’arunce in râu, decat sa-si tarasca
zilele incarcate de asa pacat.
-
Nu spui eu, Mirã, sopti iar
Pârvuleasa, - pe cand celelalte dau prin ciur si prin dârmon pe Sultãnica, -
nu-ti spui eu, cã naiba cand n’are de ce râde, face pe hot judecãtor...
-
Ai gurã de aur, suratã Catrinã,
raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovãeste
Ilinca ciupita, si ea a imbatranit fatã mare. Se dã ea pe langa multi, si multi
se dau pe langa ea, c’ar avea bune pãrãlute. Da’, ce face, ce drege, cã n’are
lipici. Cand merge, sa zici curat c’ar fi un butuc cu picioare. Încai când
râde, sparge tiple.
Pânã au început,
atat le-au fost mult, c’apoi cãdeau, clae peste grãmadã, ponoase, cârtiri,
zavistii, învãlmãsite într’un hohot gras si spart.
-
O sã-i semene Cãprarului.
-
D’o fi fatã, o s’alerge
d’a’ncâtelea pe la soare-rãsare pân’o vedea pe dracul la soare-apune.
-
Frumoasã zestre dãrueste
sfântul Niculae !
Zestre cu mâini
si cu picioare.
-
Ei, ei, guri rele, si voi ati amutit in bratele flãcãilor. Ziceti mai bine
Doamne fereste.
-
O sa va placa....
-
Da nu ca Sultãnichii...
-
Pentru cã inima cere, nu-si pune fata poalele în cap.
-
Vijelia le ridicã.
-
Nu se îngroase gluma... daca nu
ti-le ridici singuricã, fetica mea.
Si tipete, si râs si framantare.
Fusele dormeau somnul mãtusii. Fetele fierbeau de un
neastampar cald si puternic. Sudoarea curgea în pârâe pe obrajii lor grasi si
aprinsi. Unele-si sumeserã mânecile chenãruite în stacojiu si asvârlirã coadele
pe spetele largi. Altele-si desfãcurã sânul pietros care tipa sub cãmãsile
întinse.
Soba dogoria.
Fetiscanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu
indrazniau, cu tot zaduful, sa s’arate in bunã voe ; abia aveau ca doua mere
cretesti.
Zbeguiala ridica casa’n sus, iar Mitrana, rosie ca coaja
de rac, sosi cu dovleacul într’o tavã, spart in bucati mari si galbene. Aburii,
grosi si dulcegi, se încolãciau din tavã pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i
gura apã, aruncã marama pe spate, si, de veselie, incepu sa cante c’un glas
prelung :
“Pentr’un mãr de fatã mare
Naiba aleargã cãlare,
Pentr’o murã s’o rãsurã
De trei ori sã sterg la gurã,
Si rãzasi cu rãzãsie
Si ciocoi cu cãftãnie”...
( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne,
Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii
Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala,
Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al
Academiei Române, semneartemis.ro
)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu