“Mai sunt si oameni în Occident !”(actualizat la ora 18h50 )
Arjen, te felicitã tatãl meu pentru lucrarea de doctorat !
Corina Resl, Lenia Dumkine, si alti prieteni din Constantine
(actualizat la ora 18h50 )
“Mai sunt si oameni in Occident”, mi-a spus astazi tatal meu, pe cand se pregatea sa plece la o intalnire – revedere cu colegii sai de clasa de la liceul Gheorghe Sincai” din Bucuresti.
“Sa il feliciti din partea mea !”, spunea tata ieri seara, iar azi dimineata : “L-ai felicitat ?”
Desigur se referea la teza de doctorat a lui Arjen si la titlul de doctor pe care Arjen Dijksman l-a obtinut.
Intr-adevar, de cand l-am cunoscut pe Arjen Dijksman m-am rugat ca Dumnezeu sa il pastreze la fel de bun, de corect, de intelegator, deschis, caci Arjen este o persoana deschisa, si totusi uneori se retrage in sine, el spune ca niciodata nu insistã daca o persoana nu doreste sa comunice cu el, sa existe un schimb reciproc.
De ce insist asupra lui ?
Nu intamplator.
Voi incerca sa explic : in anii aceia minunati pentru mine, pentru noi, 1972-1976 am cunoscut in Algeria o societate cosmopolita, atunci m-am si obisnuit cu toata lumea, s-a intamplat in mod firesc, cand locuiesti intr-un oras, chiar in bloc cu oameni din toata lumea, din tari atat de diferite, din Europa sau din tari arabe ( altele decat Algeria ), din URSS ( cum era si se numea atunci ), din SUA, din Asia....
Astfel, de exemplu am si astazi o felicitare “Lilac and Red Rose” un buchet de trandafiri rosii si un buchet de liliac, de la un prieten rus, din orasul Perm, URSS, astfel pe spatele felicitarii scrie : “à Olivia de Lenia Doumkine, Bat.49 Appt.43 rue Belinsky, PERM, URSS”.
In fapt, tatal lui Lenia a scris pe felicitare “Oliviei de la Lenia Doumkine”, bat. inseamna bâtiment, adica cladire, bloc.
Acolo in Algeria, oamenii nu erau tinuti in chingile unei politici care in cele din urma ii pazeste pe oameni, de semenii lor.
In lipsa contributiei politicii care in mod constant ridicã bariere intre oameni – ma intreb daca politicienii nu pot gasi o alta cale de a-si face meseria, pana azi, se pare ca nu au gasit una – oamenii ca atare, fiintele umane sunt acelea pe care Dumnezeu le-a creat si le-a vrut, cu o minte si un suflet deschis, sincer, direct, oameni si fiinte care se inteleg bine, intre care nu exista rautate si nici acel pagubos de acum ( dupa atatia ani s-a vazut rezultatul dezastruos ), spirit de competitie.
In Algeria simteai cum oamenii se bucura de acea oaza de pace, de acei ani, de acele clipe, caci au fost in fond niste clipe, in fata timpului nesfarsit, constienti parca ca experienta traita in Constantine, in Algeria, nu se va repeta prea curand in viitor.
Si asa a fost.
Dupa cativa ani de munca cu contract in Constantine, oamenii din tarile din Estul Europei au ales unii sa plece, practic sa fuga din tara comunista pe care nu o regaseau, nu o intelegeau si deci nu o mai puteau recunoaste ca fiind a lor pe de-a-ntregul, asa fiind cehoslovaci, români nu s-au mai intors la sfarsitul contractului de munca in Romania, in Cehoslovacia, ci au ales viata in tari din Europa de Vest, in Franta, in Germania sau in Austria, dar si in tari de dincolo de ocean, in Canada.
Alti oameni care au petrecut cativa ani in Algeria, din tarile Europei de Est, au ales sa se intoarca acasa, daca putem numi prin cuvantul “acasa”, o tara care se respinge, nu te vrea, nu vrea sa te vada liber, sanatos, implinit, fericit, multumit.
Totusi, cand ne-am intors in Romania, o vreme, mama mea a corespondat cu Sœur ( Sora ) Dominique la Gap in Franta, maica si invatatoarea mea de la Scoala Catolica din Constantine.
Chiar in 1977, mama i-a spus ca s-a nascut fratele meu.
De asemenea, un timp, mama a tinut legatura cu familia Resl Iaroslav si Marcela, o familie de cehi mi se pare.
Am cunoscut doua, chiar trei familii de cehoslovaci pe durata celor aproape 4 ani incheiati cat am trait in orasul Constantine din Algeria.
In general, cehoslovacii trimisi in Algeria cu un contract de munca pe o perioada determinata erau de profesie doctori, medici.
Astfel, in bloc cu noi, pe scara noastra am avut 2 familii de cehoslovaci.
Mai intai, familia doctorului chirurg Zapletal, care locuiau la etajul 3, fata in fata cu noi, pe palier nu existau decat 2 apartamente, la fiecare etaj al blocului din Sonnatiba Bellevue ( cartierul in care am locuit ), care venise in Algeria impreuna cu sotia lui care era o femeie casnica, o femeie foarte cumsecade si linistita, in timp ce, cei doi baieti, mari de acuma, fiii lor, copiii lor, ramasesera in Cehoslovacia, unul dintre fiii doctorului Zapletal devenise doctor ca si tatal sau.
Uneori, desi mai rar, mama cand pleca de acasa ma lãsa cateva ore in grija doamnei Zapletal.
Intr-o vara, unul sau cei doi fii ai doctorului Zapletal, au venit in vacanta la parintii lor si mi-au adus cadou doua papusi frumoase pe care le pastrez si astazi.
Nu demult, anul trecut chiar, am gasit prin casa un biletel de demult, pe care cred ca insusi doctorul Zapletal a scris o adresã de demult si numele sãu :
Dr. Zapletal Milan, zizkora 8, 61100, Brno.
Prin urmare, doctorul Zapletal era din oraselul Brno.
Pãstrez si o felicitare cu ocazia Anului Nou, din luna ianuarie 1975, trimisa de familia Zapletal, care se vede plecase din Constantine si se afla in Cehoslovacia si era semnata de “Zapletal, Petr, Helena”, pe care doctorul Zapletal ne-o trimisese in blocul unde locuiam la Constantine, pe numele tatalui meu, in cartierul “Sonatiba, bât. A 1, cage 4, log. 127. Constantine. Algerie”.
Aceasta insemna deci ca noi locuiam in cartierul Sonnatiba Bellevue, in blocul ( bâtiment ) A 1, la scara 4 ( cage = scara ), apartamentul 127 ( log. Trebuie sa insemne “logement”, locuintã ).
Apartamentul 127, al nostru din perioada aceea, era la etajul 3.
Cateva cuvinte pe spatele unei carti postale din Praga, intrucat pe ea scrie “Pozdrav z Prahy”, iar pe spatele ei “Praha – Prague” si acelasi cuvant in limba rusa si in alta limba.
Apoi, tot in bloc cu noi, in Constantine, locuia la un alt etaj, la etajul 1, o alta familie de cehoslovaci, familia Flek, sotul, sotia si fiica lor Irenka, care era ceva mai mare decat mine, dar totusi nu putea fi mai mare decat o adolescenta.
Mama Irenkai era doctorita, chiar in Praga cred.
Acum insa lucra temporar in Constantine.
Odata m-au invitat la ei acasa, tatal Irenkai si Irenka, sa iau masa cu ei si ei mancau mistret, adica vanat, m-am luptat mai multe minute cu o singura inghitura de mistret, cred ca erau amuzati cand ma vedeau, pe care nu il puteam mesteca si inghiti in cele din urma, pe cand cei doi deja mancasera o buna bucata din friptura de mistret din farfuria lor.
A trebuit sa renunt.
De atunci nici nu mi-a placut mistretul.
Irenka pastra in cutiile albe, patrate de prajituri ( asa se ambalau prajiturile la cofetariile din Algeria, in cutii albe, patrate, legate cu o panglica subtire de tot, cu fundã, - pastra deci broscute testoase, iubea foarte mult broastele testoase, erau mici si verzi, si mie imi placeau.
Intr-un alt bloc, locuia, ceva mai departe de noi doctorul Iaroslav Resl, impreuna cu sotia lui Marcela, asistenta medicala, si cu fiica lor Corinka.
Cei doi soti, erau fiecare la a doua casatorie.
Fiecare fusese casatorit ( cu altcineva ) si avea copii din prima casatorie.
Divortati, se recasatorisera si li se nascuse Corina, sau Corinka.
In Algeria la scoala o numeam Corinne.
Pentru ca Cehoslovacia interzicea cetatenilor sai sa isi boteze copiii cu prenume care nu erau de origine cehoslovaca, doctorul de boli contagioase Iaroslav Resl a fost nevoit sa alerge la autoritati, sa faca multe cereri, dar in final a obtinut sa isi boteze si declare fiica la starea civila cu prenumele Corina, Corinka.
In fapt, sotii Resl mai fusesera in Algeria inainte sa sosim noi acolo, inainte sa ne cunoastem.
In Algeria, Marcela Resl nu lucra, dar mai tarziu, familia Resl a preferat sa plece in Republica Federala Germania, sa ramana acolo, iar cand eram in liceu, cam pe la varsta de 13, 14 ani, Corina Resl si cu mine am inceput sa corespondam, astfel Corina mi-a spus ca mama ei a reinceput sa lucreze, si lucra cu tatal ei, la cabinetul medical individual al acestuia.
Familia Resl a mai ramas o perioada de timp in Algeria, dupa ce parintii mei si cu mine in septembrie 1976 ne-am intors in Romania.
In R.F.G. familia Resl a locuit in 2 localitati, la Zell-Mosel, si apoi la Rhaunen, pe strada Scolii nr. 8, sau Schulstrasse nr.8.
Astfel, in anul 1977 de Craciun, familia Resl ne-a urat sarbatori fericite si a precizat ca se afla in oraselul Zell, si anume in “5583 – Zell ( data 21 decembrie 1977 ), Marientaler no 11, Zell / Mosel, B.R.D.”, adica R.F.G si tot de la aceeasi adresa ne-au scris un an mai tarziu, in luna decembrie 1978.
Cu un an inainte, in apropierea Craciunului, in luna decembrie 1976, din Constantine unde ei se aflau inca, familia Resl, Jaroslav, Marcela si Corine, ne scriau traditionala felicitare de Craciun si Anul Nou, iar mica felicitare pe plic, pe verso purta adresa de la spitalul din Constantine unde lucra doctorul Iaroslav Resl, “Dr. Resl Jaroslav, C.H.U., Constantine, Algerie”, unde C.H.U. inseamna “Centre Hospitalo-Universitaire”, mai precis un asezamant, o institutie spitaliceasca unde se efectueaza invatamantul studentilor de la Medicina.
In sfarsit, in Republica Federala Germania, familia Resl s-a mutat din Zell/ Mosel in alt orasel, si mai exact in localitatea Rhaunen, si noua lor adresa am primit-o pentru prima data pe un plic in care Corinka Resl imi scrisese o scrisoare in limba germana, in luna decembrie 1979, iar pe plic, pe spate era mentionata o stampila patrata ( dreptunghiulara ) pe care scria : MUDr. Jaroslav Resl, Prakt. Arzt, Schulstraße 8, 6572 Rhaunen, si un numar ( poate de telefon ) sters cu pixul, barat, insa numarul se vede clar : 47 83 242.
Dar, in iunie 1986, in ziua probei la limba romana, prima zi a examenului de Bacalaureat la liceul Nicolae Balcescu din Bucuresti, cand m-am intors de la liceu acasa, la cutia postala am gasit un plic alb cu o Cruce Neagra, deschis, cu stampila Postei Romane, “Bucuresti, Cartare, 20.6.86.22”.
Purta timbru, initial am scris ca nu avea timbru, avea si are timbru, pentru ca intre timp am cautat acel plic.
Inauntru era invitatia la funeraliile Corinei Resl.
Un plic alb, captusit cu o hartie fina de culoare neagra.
Plicul purta pe el o Cruce Neagra, simpla, iar pe spate, acolo unde este stampila postei din Romania care indica ca a trecut pe la serviciul “Cartare” scrisoarea, care era si asa deschisa, plicul nu a fost lipit niciodata, lipiciul este intact, nefolosit, - alaturi de stampila Postei romane pe plic sunt 2 picaturi de cearã, de la o lumânare.
Invitatia din carton alb era scrisa in limba germana si in limba ceha, se anunta scurt ca fiica familiei Resl care e profund indurerata – cred ca erau nauciti de durere parintii Corinei ! – a murit brusc, neasteptat.
Iata ce scria in limba germana in interiorul Invitatiei :
“Am 04. Juni 1986 verschied plötzlich und unerwartet unsere Tochter
Corina RESL
*06.10.68
In tiefer Trauer :
Marcela Resl
Dr. Jaroslav Resl,
Rhaunen, im Juni 1986,
Die Beisetzung findet am 14.06.1986, um 11,00 Uhr auf dem Friedhof in Rhaunen statt.“
In fapt, in ziua in care am primit eu Invitatia, inmormantarea Corinei Resl avusese deja loc.
Corina Resl era nascuta in 6 octombrie 1968, si planuia sa isi serbeze cu multi prieteni ziua de nastere in acel an 1986.
Dar Corina a murit in acea vara, vara anului 1986.
In 1991 am ajuns in Franta, la invitatia Sorei ( Maicii ) Dominique, insa nu la Maica Dominique care traia la manastire, in oraselul Gap din Sudul Frantei, ci la Enghien les Bains, acasa la nepoata ei, Anne-Marie Scotto.
Anne-Marie cunostea povestea, mi-a spus ca Maica Dominique, celelalte Maici de la Scoala Catolica din Constantine unde Corina Resl si cu mine am invatat in primii ani de viata, au scris imediat ce au primit, caci si ele primisera o Invitatie identica in vara 1986 – imediat din Franta, Maicile au scris in R.F.G. familiei Resl sa intrebe ce s-a intamplat.
Dar absolut niciodata nu au primit un raspuns.
La randul meu, din R.S.R., Republica Socialista Romania, in vara 1986 nu am putut scrie in R.F.G., insa la inceputul anului 1990, imediat dupa Revolutia Romana din 22 decembrie 1989 care a dus la caderea regimului comunist, am scris familiei Resl.
Scrisoarea mi-a fost inapoiata cu Posta, iar Posta Germana notase pe scrisoarea mea ca nu poate fi inmanata, datã destinatarului intrucat familia Resl s-a mutat.
Mama mea a fost de parere atunci, ca, de suparare, familia Resl s-a mutat inapoi in Cehoslovacia, si nu in alt orasel din R.F.G.
Nici azi chiar eu nu incetez sa sper, undeva intr-un colt al inimii mele, ca prietena mea din anii copilariei din Constantine, cehoaica Corina Resl este inca in viata, ca traieste, ma gandesc ca poate i-au schimbat identitatea, sau daca nu mai traieste, sincera sa fiu ma gandesc ca a fost omorata.
Nu pot crede intr-un accident.
Insa, de la familia Resl niciodata noi, oamenii, prietenii care i-am cunoscut si frecventat atat de mult in anii 1972-1976 in Constantine, niciodata din vara 1986 nu am mai avut vesti.
Practic, in fond e vorba de o familie intreaga.
Ce s-a intamplat si ce au devenit parintii Corinei, doctorul Iaroslav Resl si Marcela sotia lui ?
Cum a murit Corinka Resl ?
Mama mea stia ca Marcela Iaroslav era de origine dintr-un orasel mic, care se numea Solnita [ Solnitza ], din Cehoslovacia.
In mod concret insa, familia Resl fugise din Cehoslovacia comunista, in RFG.
Corina Resl a fost colega mea de banca, stateam in prima banca in clasa Maicii Dominique.
In ultima zi de scoala, in iulie 1976 cand s-a anuntat ca se inchide pentru totdeauna acea scoala minunata, elevele Maicii Domnique, in ultima zi de scoala am facut fotografii de grup, cateva numai, initiativa i-a apartinut doctorului Resl, caci tatal Corinei Resl a sosit cu aparatul sau de fotografiat care in acei ani avea si film color.
Am avut si o prietena din Bulgaria, impreuna cu Corina si cu mine era si Svetlana ( Svetle ) Martchiovski ( numele de familie se pronunta cam asa : Marciovski, Marciovska ), care avea un frate mai mare.
Odata, cand eram in Romania, dupa 1976, Svetle mi-a scris din Bulgaria in cateva randuri, si chiar de martisor in luna martie 1977, din Sofia, “Chère Olivi” scrie ea ( “Draga Olivi” )
Dar Svetle mi-a scris si din Algeria, din alt oras, Oran, in vara anului 1980, in luna august, de unde rezulta ca parintii ei au lucrat nu numai in Constantine unde noi i-am cunoscut, dar si in Oran.
Parintii ei mi-au facut cadou o papusa, cu parul negru, negru, lucios, tuns scurt insa aranjat, buclat, bogat, cu ochi frumosi (albastri mi se pare, sau caprui ? albastri) si imbracata intr-o rochita fara maneci, scurta ( asa era moda ) si de culoare mov inchis, mov.
Papusa avea insa o piele ( materialul plastic din care era fabricata ) foarte galbena.
Era insa foarte frumoasa.
Nu stiu daca o mai am, sau daca nu am facut-o cadou vreunui copil.
In timp ce, papusile de la doctorul Zapletal si sotia lui, cele doua primite intr-o vara la Constantine, aduse de fiul doctorului, sunt cu parul lung, una blonda cu ochii caprui si alta roscata cu ochii albastri.
Mult timp le spalam parul cu sampon, dar dupa atatia ani parul lor artificial, pe care il pieptanam cu placere si bucurie, a cam imbatranit si nu mai rezista la sampon si peria de par.
Le-am si botezat, demult de tot, le cheama : Veronica si Adina.
Veronica era imbracata intr-un costum din scai negru, lucios, cu cizme lungi din scai negru, lucioase, si cu o bluza-helanca de culoare roz.
Adina in schimb, era imbracata intr-o hainuta scurta galbena, galbena, si un pantalon lung dintr-un material usor, subtire, in carouri verzi.
Adina are breton, iar Veronica nu are breton.
Au trecut anii, si la intoarcerea in 1976 din Algeria, mult timp nu am avut cunostinte din alte tari, aici in Romania comunista.
De altfel, relatiile cu strainii erau interzise.
Si ce cunostinte bune si ce oameni decenti, delicati, buni, plini de tact, seriosi cunoscuserãm in Constantine !
In anul 1991 am stat 2 luni in Franta, la Enghien les Bains, apoi am revenit la Bucuresti, am fost invitata de Maica Domnique, nepoata ei Anne-Marie Scotto m-a gazduit.
In 1992, de doua ori in cursul acelui an, primavara, apoi toamna, am fost pentru vreo 10 zile ( de fiecare data ) plecata la Chisinau, la dorinta tatalui meu.
In 1993, in luna septembrie m-am angajat prin sprijinul unchilor mei, Andrei Dumitru, magistrat si apoi avocat, si Mihai ( Mircea ) Moldoveanu, colonel de aviatie in rezerva, sef de cadre in tineretea lui la aeroportul Baneasa din Bucuresti, la Judecatoria sector 1 Bucuresti.
In 1997 lucram la Judecatoria Sector 2 Bucuresti si aici fiind am inceput sa merg la Institutul Francez din Bucuresti, de pe Bulevardul Dacia nr. 77, sector 1.
Dupa primul meu curs de limba franceza, de perfectionare la I.F.B., am tinut legatura cu I.F.B. in sensul ca, am mai urmat si terminat un curs la IFB in 2004-2005, m-am inscris pentru inca unul in 1997, la care am fost nevoita sa renunt pentru ca lucram la judecatorie si nu puteam ajunge, eram in sedinta de judecata la ora 17h00 cand incepea cursul de franceza, acel PRE-DALF sau DALF mi se pare ( adica nu mai stiu cum era organizat, ca un pre-Dalf, sau ca un Dalf, pentru ca, se vede, l-am frecventat putin si a trebuit sa renunt la el ), si in sensul in care am avut un abonament la Biblioteca si Sono-Videoteca I.F.B.
In toamna 1998 l-am cunoscut pe viitorul meu logodnic, in ziua de Craciun 1998 ne-am logodit, in 1999, in ianuarie, apoi in iunie, am plecat la Fraisans în 30, rue de Rans ( o localitate in Muntii Jura, in regiunea Franche-Comté, de langa localitatea Saint-Vit, in zona oraselor Vesoul, Dol, Besançon ).
Am si lucrat cu francezii la Bucuresti insa, cu altii, nu cu logodnicul meu.
Pentru ca da, si logodnicul meu spunea ca in Franta nu vrea ca eu sa lucrez, dar, la limita, pot lucra la una din societatile sau firmele lui, el lucra in domeniul imobiliar.
Insa in Franta nu am lucrat niciodata.
Poate ca nu le face mare placere, dar adevarul este cã nu mi-a mers bine cu acesti francezi pe care i-am cunoscut in acei ani la Bucuresti.
Cred ca toata societatea Europei e plina de oameni iritati si iritabili, de functionari ai Statului, si am vazut ce inseamna, functionarii Statului sunt toti la fel, ajung sa fie patrunsi de importanta lor, sunt niste robotei sau papusi de lemn, rigide si rele si trufase, nu le ajungi cu prajina la nas.
Romanii sunt mai rau ca francezii, dar nici francezii nu sunt chiar prea diferiti.
Ma refer acum si tin sa subliniez, la oamenii cu care am avut ocazia sa lucrez eu insami la Bucuresti, in perioada anilor, iata...2000-ianuarie 2003.
Munca la Stat il face pe om sa lucreze ca un robot, nu intotdeauna oamenii care lucreaza la Stat sunt motivati si interesati de munca lor si de finalitatea ei, pentru ca in cele din urma muncesti pentru Stat, care ca notiune e ceva destul de abstract.
Munca la particular, in sectorul privat, cat am vazut eu pana azi – sper ca viitorul sa fie mult mai bun si pasnic ! – iarasi nu e prea fructuoasa, nu e pretuita in primul rand, oamenii intr-un fel, fac cam ce vor ei, pot fi discretionari si nu au deasupra niciun sef ierarhic.
Iar la Stat, acolo unde un sef are superiori ierarhici “peste el”, uneori ti-i atrage si pe superiorii lui “ in cap”, totusi nu chiar intotdeauna.
Cu toate acestea, sefii sunt sefi, si nu ca ar fi solidari, dar asculta orbeste de regulamente absurde, fara sa ii framante constiinta.
Daca avem regulamente si legi, constiinta la ce ne mai trebuie ? – ar fi deviza sedilor, functionarilor publici.
Legea acoperã totul.
In fine, cam toti functionarii Statului seamana intre ei.
Ei lucreaza cu legi, cu regulamente si cu alte acte normative, pe care trebuie sa le aplice.
Munca devine pana la urma o rutina, monotona, uneori functionarii se plictitesc, desi munca mai poate fi si foarte multa, cantitativ.
In orice caz, functionarii sunt foarte departe de oameni, de tot ce este omenesc, legitim omenesc, si de Dumnezeu.
Sunt lumi paralele, corpul functionarilor publici, aparatul de Stat si oamenii ca atare, bietele fiinte umane.
Si acum ajung si la Arjen Dijksman.
Asa cum am mai spus, pe Arjen Dijksman l-am cunoscut la Bucuresti in 20 iulie 2012.
Arjen este olandez.
Nu mai cunoscusem olandezi, insa citisem demult ca, inca din trecutul indepartat, Olanda si olandezii au fost oameni foarte deschisi, avansati, au calatorit pe mãri, au facut comert, dar au fost in egala masura receptivi pentru cunoasterea stiintifica, pentru arta, pentru frumos.
Si Arjen este mai deschis si nu il pot asemui, nu il pot compara cu francezii.
Dupa socul pe care l-am avut in trecut cu francezii cu care am lucrat si cu logodnicul meu, cu privire la care nici azi nu sunt lamurita de ce spunea ca doreste sa se recasatoreasca, direct spus, la ce ii trebuia lui o femeie ? – e un aspect ramas ca un mister pentru mine, ei bine dupa o gramada de nerefericiri cu bravii francezi din ziua de azi, din lumea vezi bine, occidentala, libera, - in ziua in care l-am cunoscut pe Arjen si cateva luni mai tarziu cand am inceput cu el o corespondenta....
Astazi cand ma intorc cu gandul si revad uneori ce ii scriam la inceput lui Arjen, imi spun : “Dumnezeule, acesta chiar nu poate fi decat un om credincios, Arjen Dijksman, ai pus in inima lui multa intelegere, i-ai deschis mintea, sufletul si l-ai daruit cu multa rabdare !”
La inceput, lui Arjen Dijskman, o spun acum si aici, nu i-am scris chiar in acest mod, dar din scrisorile mele razbatea si durerea, suferinta, nemultumirea, dar doar ca nu i-am spus direct in fata : “Esti si tu la fel ca francezii si nu mai vreau sa am de-a face in viata mea cu vreun francez ! Sunt satula de ei !”
Multe scrisori ale mele erau destul de sceptice fata de lumea in care Arjen traieste.
El este casatorit cu o frantuzoaica.
De la inceput mi-am spus ca Arjen este – iar ulterior s-a vazut ca asa si ea, cum am presupus eu – un om familist, un tanar multumit de viata lui, de sotia si copiii lui, pentru ca astazi mai mult ca oricand, putem spune ca nu toti oamenii sunt multumiti de familia lor.
Si nu este asa ?
Judecand dupa toate conflictele, certurile, neintelegerile, nemultumirile, cautarile barbatilor si femeilor care au o relatie de iubire, in alta parte, in afara relatiei, cautari permanente, tenace, oamenii isi cauta peste tot fericirea !
Insa Arjen imi scria ca la sfarsit de saptamana pleaca cu familia in Olanda, la parintii lui si ii viziteaza in mod regulat.
Era evident ca Arjen are in el un echilibru pe care la francezi nu l-am vazut, si nici fostele mele cunostinte nu m-ar putea contrazice.
Erau, cu toatele, aceste foste cunostinte, acesti francezi, nefericiti, nemultumiti de viata lor.
Cu francezii nu prea ai curaj, in viata personala sa pleci la un drum lung.
Ma refer cand spun “la un drum lung” la intemeierea unei relatii personale.
Pentru ca francezul, chiar daca e entuziasmat si inflacarat la inceput, odata cu trecerea timpului se plictiseste, asa se face ca, si este o realitate aceasta, de mai mult timp, din trecut ( nu de azi ), femeile franceze in tineretea lor “investeau” in viitorul lor barbat si sot, apoi in sotul lor dupa ce se casatoreau, totul.
Totul, adica timpul, disponibilitatea totala, bunastarea materiala daca o aveau de la parintii lor, apoi multe din ele erau casnice, nu lucrau, si aduceau copii pe lume.
La un moment dat, Statul francez, chiar... nu mai stiu, chiar prin anii 1970 si urmatorii, incuraja familiile sa aduca copii pe lume, si la fiecare copil nascut, o mama beneficia de o suma de bani ( alocatie, sau cu alt statut suma de bani ) mai mare, adica cu cat o mama nastea mai multi copii, cu atat Statul ii platea pentru copiii ei, al 2-lea, al 3-lea, al 5-lea, o suma de bani, o alocatie mai mare.
Statul platea femeile franceze pentru a stimula familiile sa conceapa si sa aduca copii pe lume, si femeilor astfel li se asigura bunastarea stand acasa, crescand copiii, nemergand la serviciu, la munca.
Da, toate bune si frumoase pana aici.
Numai ca....
Atunci cand femeile franceze atingeau varsta cam de 40 de ani, in jurul acestei varste, sotul ei, barbatul francez se declara obosit de viata in familie dusa de el pana atunci, alaturi de nevasta si copiii sai, declara ca a muncit prea mult la viata lui, ca e obosit, surmenat, ca nu mai poate.
Pe scurt, avea nevoie de o schimbare pe care o gasea la o alta femeie.
Aproape ca devenise un obicei ca barbatii sa divorteze, unii divortau altii doar se separau de sotia lor, plecau din domiciliul conjugal, isi lasau si copiii si se mutau in alta locuinta si cu alta femeie.
De data asta insa, cel mai adesea nu se prea recasatoreau.
Unii dintre ei da, se recasatoreau, dar multi incepeau sa traiasca cu partenere de viata, dupa divortul lor.
Se obisnuiau in scurt timp sa procedeze asa.
Mai rau era pentru sotia lor parasita, la 40 de ani, casnica pana atunci, niciun angajator pedant francez nu o mai angaja, caci ce stia ea sa faca, ce experienta de munca avea ea ?
Si toti francezii sunt pedanti si destul de haotici in acelasi timp.
Pentru multe femei franceze, viata de femeie s-a oprit la 40 de ani cand a continuat mai ales viata de mama singura care trebuie sa isi creasca mari copiii.
Daca parintii nu sunt oameni cu sufletul prea bun, cum pot fi copiii ?
De multe ori copiii insisi se opuneau ca tatii sau mamele lor sa se recasatoreasca.
Dar se pot opune chiar femeile divortate, ca sotul lor sa se recasatoreasca.
Apar interese, copiii nascuti isi vor si isi cer parintii lor, apar si exista, sunt interese materiale, de bani, in cazul in care o persoana divortata doreste sa isi refaca o familie, sa nu fie singura pentru restul vietii, va gasi adesea un alt partener si el tot divortat, tot cu copii, si astfel cum sa armonizezi toate interesele care se nasc ?
Pentru multi ani, femeile care sunt divortate si cu copii de crescut la 40 de ani, pana nu isi vad copiii mari, si ei la casa lor, la randul lor, si ca isi castiga viata, traiul, existanta, nici ca isi pot cu adevarat reface viata personala.
Intr-adevar insa, francezii socializeaza mult mai usor decat romanii.
Romanii sunt o exceptie a umanitatii.
Am auzit cazuri cumplite, cazuri reale, de pilda cand sotia a ramas insarcinata, sotul ei roman i-a spus ca daca li se naste o fata, el divorteaza caci el vrea un baiat.
Si chiar s-a tinut de cuvant, si a divortat, cand sotia ( o colega de serviciu a mamei mele, de demult ) lui i-a nascut o fiica.
Multi romani nu vor din capul locului sa inceapa o relatie cu o femeie divortata, iar daca are copii, nici gand, doar nu o sa cresti copilul altuia ?
Dar francezii sunt totusi mult mai umani si chiar leaga relatii, totusi, de bine de rau.
Multi ani, tatal meu mi-a spus direct in fata : “Vrei sa ai copii, precum cutare persoana ? O vezi ? Te uiti la ea ? – se referea la vreo cunostinta parasita, divortata cu copii mici – Nu vezi cum se chinuie sa isi creasca copiii ?“
Tatal meu imi spunea cu alte cuvinte, ca asa sunt românii in Romania, isi parasesc nevasta, sotia, si isi lasã copiii, si ca, daca vreau sa ma casatoresc, si daca ma voi casatori, la fel voi pati si eu.
Acuma, totusi nu stiu altii cum sunt, dar am avut ocazia sa vad cum sunt eu insami.
De multe ori omul se cunoaste pe sine – si trebuie sa ne cunoastem – odata cu trecerea timpului, e normal, pe masura ce creste, apoi devine adult, capata o experienta ( uneori, cu ce pret ! ) – exact intocmai cum spunea un citat francez dintr-o carte a lui Antoine de Saint-Exupéry, cand se confrunta cu obstacolul, adica cu o dificultate.
Atunci iti cunosti trairile, ce simti, cum gandesti, ce vrei sa faci, cum reactionezi.
Practic, te descoperi pe tine insuti.
Nu doresc sa ii supar, dar cu adevarat pentru mine, romanii – altii decat cei din Algeria anilor 1972 – sunt total lipsiti de Dumnezeu si de orice emotie, iar de sentimente nici nu poate fi vorba la ei.
Daca vreodata vor fi altfel, intrucat eu sunt in Romania si aici am familia ( parintii si fratele ) nu voi putea decat sa ma bucur.
Ma intreb insa cand va fi asta ?
In ce il priveste pe fostul meu logodnic, el era departe de ceea ce imi imaginam eu, ca trebuie sa fie viata alaturi de un om apropiat.
Si adevarul este ca, daca nu te intelegi cu cineva, iti mananca tot timpul.
Si intrucat acum ma refer anume la viata personala ( nu la o viata profesionala unde psihologul are grija de pacientul sau, sau o asistenta medicala sau un doctor de un om bolnav ), un om care are in el duhul nemultumirii, cum era fostul meu logodnic ( semana cu mama mea din acest punct de vedere ! ), care considera ca trebuie sa te domine, si nu este un sentiment crestinesc sa il domini pe celalalt ( nici chiar in societate ), care se gandeste numai la el, iti inghite, iti ocupa tot timpul.
Sunt oameni care nu stiu sa traiasca in doi, alaturi de alta persoana.
Daca esti o persoana diferita, pur si simplu pleci si iti spui ca asta este, nu ai avut noroc.
Si asa cum am facut eu, tragi concluzia ca asa sunt toti barbatii si ca trebuie sa iti vezi de viata ta, pentru ca ei se ocupa numai de viata lor.
Cand nu au chef de tine, te dau la o parte ca pe un obiect care ii incurca.
Vai de mamele care au nascut asa baieti, deveniti asa barbati !
Imi spun mereu, ca depinde cum iti cresti copilul, cum il cresti, asa il ai pentru toata viata, si nu numai tu, dar si societatea.
Un copil e receptiv la ce il invata mama lui, pentru ca mama pentru orice copil este o persoana speciala.
Daca o familie e binecuvantata cu adevarat de Dumnezeu, pentru copil si tatal va fi o persoana speciala, alaturi de mama sa.
Dar, in general si cu referire expresa la zilele noastre, la vremurile prezente, un copil totusi, inca dezvoltã o relatie importanta, unica, speciala cu aceea care l-a conceput, tinut in pantece, in uter in fine, si l-a nascut.
Atunci cand nu ai avut un partener de viata, un om cum trebuie, iti doresti copilul numai pentru tine.
Si copilul chiar nu trebuie, bine, ok, stim ce spune teoria, “societatea” si ce spun legile, insa daca tatal copilului nu e o persoana cum trebuie, atunci copilul nu are nevoie de el.
Iar prezenta lui in viata copilului nu ar face decat sa fie un model si un exemplu cum nu trebuie urmat, pagubos si care nu il invata pe copil de bine.
Si asa este, din pacate.
Este trist, dar asa este.
Mi-l amintesc in ziua de 20 iulie 2012 pe Arjen Dijksman la masa la restaurantul “Haute Pepper” de peste drum de Palatul Parlamentului, era asezat fata in fata cu tatal meu.
La un moment dat, Arjen povestea despre pasiunea lui pentru fizica, pentru chimie, si spunea : “Eu, daca ii explic copilului, fiului meu, miscarea unui electron... !”, cand spunea asta, pe chipul lui s-a asternut un zambet frumos, ochii i-au sclipit de bucurie si de o fericire interioara.
De aceea am spus si mi-am propus sa scriu despre Arjen, el ar putea fi un model.
Ce sa spunem de barbatii care prefera alcoolul, care schimba femeile, direct spus partenerele de sex ( caci sentimente nu au ), care cauta numai bani si functii, ce pot ei aduce acasa copilului lor ?
In momentul in care am crezut ca voi deveni mama, abia in clipa aceea nu l-am mai suportat pe fostul meu logodnic.
Imi devenise insuportabil, ii vedeam toate rautatile, toata firea lui rea.
Pana atunci, asistasem la felul in care isi crestea cele doua fiice ale sale din prima lui casatorie.
Intamplator am aflat ca are si un fiu nelegitim, iar mama lui, o femeie care in mod sigur isi iubea copilul, nu dorea sa i-l arate pe fiul ei, era o femeie belgianca, din Belgia, iar logodnicul meu o dadea in judecata pentru ca vroia sa poata avea legatura si el cu fiul sau ( nelegitim ).
Sa fiu sincera nu imi placea ce vedeam, cum isi creste fiicele fostul meu logodnic.
Am incercat sa ii spun ca trebuie sa vada binele fetelor, dar el s-a suparat pe mine.
Totul ca totul, pana cand am sperat eu insami ca voi deveni mama.
Atunci totul s-a schimbat in inima mea.
Il priveam cu ciuda, cu dispret.
Il uram.
Da, il uram.
I-am spus ca plec, ca eu voi avea copilul meu pentru mine si ca nu am nevoie de el.
A inceput sa se supere, pentru prima data de cand eram impreuna, s-a suparat.
I-am spus ca nu concep sa imi atinga copilul nici cu un deget.
Sincer vorbind, Dumnezeu sa ma ierte, doar ca nu l-am dat dracului.
Dar, intr-adevar, in inima si in sufletul unei femei care isi doreste un copil, care ramane insarcinata, se nasc sentimente noi si puternice.
Daca el se purta necorespunzator pentru un tata, cu fiicele sale, nu puteam sa suport, sa ingadui sa procedeze la fel cu copilul meu.
Cine si nevoie avea de el ?
Si este adevarat, cu adevarat asta simteam, ca el trebuie sa plece rapid din viata mea si sa ne lase in pace.
Il vedeam chiar ca pe un pericol pentru copilul meu.
Din pacate, nu am avut copilul, am pierdut sarcina.
Spre bucuria lui.
Spre durerea mea.
Dar e adevarat ca, vazand firea lui rea, egoista, nu vreau sa spun mai mult, nici nu il mai consideram tatal copilului : pur si simplu copilul era numai al meu.
Si acestea sunt sentimente pe care nu le poti descoperi, nu le poti uneori nici macar intui in tine, pana cand nu te ajungi intr-o situatie anume.
Arjen Dijksman are trei copii, nu unul.
Cata dragoste de copii nu trebuie sa ai, ca sa vrei sa devii tatal a trei copii !
Dar Arjen Dijksman a fost un om cu capul pe umeri, in sensul ca nu a alergat dupa glorie desarta in viata aceasta.
Desi Arjen a facut facultatea la timp, dupa absolvirea liceului la Strasbourg in Franta, in orasul olandez Delft, dupa ce s-a casatorit, Arjen nu a lucrat ca fizician, cum era, potrivit diplomei sale de licenta.
S-a multumit cu un loc de munca mai modest, comparativ cu altele, a muncit, si-a castigat existenta, a lui si a familiei lui, a lucrat in domeniul informaticii si al IT-ului, dar acesta era un domeniu pentru care nu avea diploma de licenta.
Arjen a inceput insa sa lucreze la un model pe care il avea in vedere pentru pregatirea lui stiintifica.
Si iata, la varsta de 46 de ani, peste atatia ani de zile deci, in 2012, Arjen era inscris, in sfarsit, la doctorat in fizica !
La Scoala doctorala a trebuit sa se multumeasca cu un salariu mult mai mic, intrucat doctoranzii in Franta sunt platiti, dar la valoarea unui SMIC sau salariu minim pe economie nationala.
Anul acesta, in septembrie 2013, pe 27 septembrie si-a sustinut lucrarea de doctorat si modelul la care a lucrat 23 de ani !
Pe 27 septembrie 2013, Arjen a obtinut titlul de doctor.
Ma gandesc ca in viata lui a contat imens faptul ca parintii lui au fost si sunt credinciosi, sunt protestanti, inca practicanti, si intotdeauna s-au ocupat de credinta, au organizat grupuri de crestini, si de alte religii, catolici de pilda, si au vorbit despre Isus, Iertarea lui Isus, Biblie, viata vesnica, despre a fi crestin.
Si iarasi ma gandesc ca se vede ca Arjen Dijksman a fost crescut de niste oameni credinciosi care sunt parintii lui.
Mari parinti a avut si are Arjen Dijksman, adevarati oameni !
Pe de alta parte, iata, ma gandesc de asemenea ca si copiii lui sunt niste copii buni, pentru ca si-au inteles tatal, si nu au fost pretentiosi ca alti copii, nemultumiti atunci cand Arjen a castigat mai putini bani.
Imi amintesc ca, desi nu intotdeauna aveau, insa nici nu le lipseau, lucrurile bune, tot ce e bun, nu aveau intotdeauna la timp, fiicele logodnicului meu, una din fiicele sale in fapt, era foarte nemultumita.
Odata la masa, ea a exclamat, ca o nemultumire fata de mine ( era o aluzie la mine ) si i-a spus tatalui ei : “Tata ! Noi nu suntem religiosi !”, practic in clipa aceea isi certa tatal, si doar ca nu a tipat la el.
Eu cred, vreau sa cred ca era o fata buna, acea fiica a logodnicului meu, de la inceput pe ea si pe sora ei eu le-am privit cu dragoste, fiind copiii lui, ai fostului meu logodnic.
Dar cred ca un rol important il are educatia primita, educatia pe care zi de zi parintii o dau copiilor lor.
Intr-adevar in casa fostului meu logodnic, o casa spatioasa, frumoasa, suficient spatiu pentru doua persoane, nu vedeai si nu gaseai nici macar o icoana sau o statuie, sau un crucifix, sau un rozariu, sau o biblie.
Nimic din toate acestea ! Niciun obiect care sa fara referire la Dumnezeu !
Conferinta de Mecanica “Caius Iacob” va avea loc peste doua saptamani.
Tatal meu lucreaza in fiecare zi la Rezumatul pe care il va prezenta cu aceasta ocazie, ii si place sa lucreze, a realizat mai multe grafice si le-a imprimat.
De fapt, Rezumatul in acest stadiu a devenit cred un mic roman, o carte.
Mi-l amintesc pe tata ca uneori totusi se mai plictisea si protesta, cârcotea cand nu mergea bine computerul, cand trebuia sa isi scrie formulele – pe computer nu e mereu usor sa scrii formule matematice -, dar, de cand ma vede pe mine citind toata ziua, mai exact din anul 2005 cand am inceput facultatea de Drept, si dupa ce am terminat facultatea in 2009, tata priveste ( desi mi-a spus mereu ca “La Drept legile se schimbã mereu, asa incat mai bine sa faci Matematica, ca mine !” ) totusi pe undeva cu uimire ca eu citesc tot timpul.
Il vad mai calm, mai linistit si parca abia acum munceste cu bucurie si placere, as spune ca e prima data in viata mea, cand il vad impacat cu lungile lui calcule si formule matematica, nu se mai “cearta” cu calculele cand nu ii iese un rezultat asa cum facea mereu in trecut, este pentru prima data ca il vad impacat cu Matematica lui !
Despre Arjen Dijksman voi mai scrie.
Am fost impresionata ca a tinut sa ma treaca in lista persoanelor carora le-a multumit pentru ca l-au sprijinit atunci cand lucra la teza de doctorat, in acel capitol “Acknowledgement(s)” din Lucrarea lui de doctorat.
I-am spus ieri si tatalui meu despre aceasta, care abia atunci – desi in trecut i-am anuntat la timp ca Arjen isi sustine teza, ca soseste ziua in care isi sustine teza, apoi ca a obtinut titlul de doctor, tata nu reactiona totusi si eram mirata, tacea, parea chiar lipsit de orice interes – mi-a spus “Sa il feliciti din partea mea pe Arjen Dijksman !”.
Iar azi dimineata, cand la ora 10h25 a plecat de casa la intalnirea cu colegii lui de liceu, tata a tinut sa ma intrebe : “L-ai felicitat pe Dijksman, i-ai spus ?”
Ah, dar nu v-am spus prima reactie a tatalui meu.
Cand i-am explicat ca Arjen m-a citat in lucrarea lui de doctorat, tata m-a intrebat zambind cu nemultumire : “Si sotia lui nu s-a suparat ?”
Da. Stiu.
Acesta este tatal meu.
In primul rand i-am spus ca Arjen a multumit multor persoane, colegi, profesori, tuturor celor care l-au sprijinit, incurajat, sustinut, cu care a discutat despre teza lui si in perioada in care era la Scoala Doctorala inscris.
I-am spus si ca, desigur i-a multumit sotiei lui, lui Laurence, copiilor lui, parintilor lui cei credinciosi, si parintilor sotiei lui.
M-am bucurat pentru Arjen cand am citit ca familia din partea sotiei lui l-a sprijinit.
Eu am o familie foarte rea, din partea mamei si din partea tatalui meu.
Am ajuns singura la concluzia ca sunt oameni rai si care nu au pretuit familia si iubirea familiala.
Este mai rar si pentru francezi sa aiba o familie buna, caci francezii adesea nu isi sustin chiar asa mult, sau deloc, ginerele sau nora, sau nepotii.
Atunci cand m-am logodit, tatal meu de fapt nu a fost chiar de acord.
Tata mi-a spus atunci : « Dar are doua fete de crescut ! »
Intr-adevar, in ce ma priveste l-am indemnat intotdeauna pe fostul meu logodnic sa mearga sa isi vada fetele care au nevoie de el.
Am facut-o din indemnul inimii mele, nu pentru ca tatal meu nu era de acord sa ma fi casatorit cu el.
Fostul meu logodnic, urmand indemnul meu de a-si vizita fiicele tot timpul, zi de zi, m-a ascultat, astfel seara se ducea la ele, iar fetele locuiau cu mama lor, cu prima lui sotie.
A fost foarte rau, pentru ca sotia lui s-a opus, era evident ca nu vrea ca fostul ei sot sa se recasatoreasca.
Dar nu a fost numai acest aspect.
Intr-o zi, fiica lui cea mica ( avea 7 ani in ianuarie 1999 ), vine la noi in vizita, la tatal ei acasa adica, si eu stau de vorba cu ea.
O intreb daca : “Tata ( adica fostul meu logodnic ) a fost ieri la voi sa va vada ?”
Fetita de 7 ani mi-a raspuns prompt cam in acest fel : “Nu. Ieri nu a venit. Lunea ( in fiecare luni adica ), mama nu e niciodata acasa !”
Ca sa inchei aceasta postare, pe drept cuvant pot spune asa : “Unde credintã nu este, nici dragoste nu este !”
Un om si un barbat instabil fostul meu logodnic, poate pentru ca in viata nu luptase pentru nimic cu adevarat, a avut bani de la tatal sau, foarte multi prin comparatie cu alti tineri de seama lui ( la 16 ani avea motocicleta scumpa si chiulea de la scoala pentru a cuceri fetele cu motocicleta lui ! ), a avut usor tot ce i-a trebuit in viata si multe peste ce ii trebuia, adica mai mult decat putea consuma.
Intotdeauna doritor de alte si alte femei.
Ajunsesem sa ma intreb chiar cum de a reusit sa aiba doi copii, si o casatorie in care intotdeauna se certa cu sotia lui – ei doi se certau continuu cand se gaseau impreuna – totusi, destul de lunga, oricum vreo 20 de ani de casatorie, si se cunosteau de mult, au crescut se pare in aceeasi comuna urbana, aveau o relatie inceputa cu multi ani inainte ca ei sa se casatoreasca, cam tot de pe atunci, de pe la 16 ani.
Adica tot de atunci cand el se plimba pe motocicleta lui scumpa, vrand sa uimeasca fetele.
M-am intrebat chiar cum au ajuns la casatoriei, sa se casatoreasca daca el isi dorea mereu alta femeie ?
Si a procedat asa o viata intreaga.
Am sa inchei postarea prin exclamatia din aceasta dimineata a tatalui meu, cand s-a referit la Arjen Dijksman : “Mai sunt oameni in Occident !”
Adevarul este ca sunt multi ani de cand ma rog sa cunosc oameni, oameni adevarati, si Dumnezeu sa nu imi mai scoata in cale oameni rai, ci buni prieteni, oameni corecti, sinceri, deschisi, cu un suflet bun si de nadejde.
( am actualizat postarea seara la ora 18H50, joi 31 octombrie 2013 ).
