(actualizat) “Descult” (Zaharia Stancu) si “Fructele maniei (John Steinbeck)

(actualizat) “Descult” (Zaharia Stancu) si “Fructele maniei (John Steinbeck)

Despre unitatea in familie. Despre caracterul omului.         

“Sã nu uiti, Darie ...” ( Descult, de Zaharia Stancu )

“Si Maica zise :

- Ce gologani am face, nu ne-ar fi de nici un folos. Tot ce avem e familia stransa laolalta. Ca o cireada de vite, care se-aduna gramada cand dau lupii. Cata vreme suntem toti impreuna, toti cei vii, de nimic nu mi-e teama, da’ nu vreau nici in ruptul capului sa vad ca ne razletim. Si Wilsonii, aici de fata, sunt cu noi, si preotul e si dansul cu noi. Daca vor sa plece, eu n-am ce zice, da’ ajung ca un caine turbat, cu ranga asta de fier, daca ai mei se imprastie.” ( Fructele maniei, de John Steinbeck )

Mai demult, cand conversam pe mail cu Arjen Dijksman despre Literatura si romane si scriitori romani si francezi, tatal meu, intr-o buna zi a cautat in biblioteca noastra – el, care nu citeste decat carti de Matematica, Dinamica Solidelor, Fluidelor, Mecanica, Fizica, etc. – si a scos spre uimirea mea, din biblioteca, romanul lui Zaharia Stancu, “Descult”.

Biblioteca noastra, a mamei si a mea in principal, dar a noastra a familiei, in prima ei etapa a fost alcatuita din cartile pe care mama le avea de cand era domnisoara, apoi din cartile pe care si le cumpara mama cand era ea domnisoara, apoi carti cumparate de mama pentru mine, dar nu numai, din momentul in care ne-am intors definitiv in tara, din Algeria, incepand cu anul 1976, luna septembrie.

Treptat, pe masura ce cresteam si in masura in care aveam bani, imi cumparam si eu carti din librarii.

Astfel, cand eram eleva de liceu, imi placea mult o librarie care era in fapt editura “Cartea Romaneasca”, si care se afla nu departe de liceul nostru Nicolae Balcescu, azi Colegiul National Sfantul Sava, pe o straduta cu case vechi si pline de farmec.

Intr-o astfel de casa, la curte, eu asa imi amintesc, se afla si editura “Cartea Romaneasca”.

La “Cartea Romaneasca” am continuat sa merg si dupa ce am terminat liceul in vara anului 1986.

Asa se face ca, romanul “Descult” de Zaharia Stancu este o carte cumparata de mine, dupa cum indica si prima fila, in anul 1988, vara, in luna iulie.

Data am scris-o in franceza, cum obisnuiam adesea pe cartile mele.

Atunci cand in iulie 1986, oare pe 2 iulie 1986, am sustinut proba la limba romana, primul examen scris al bacalaureatului, unul din subiectele de tratat a fost o lucrare de sinteza, care purta titlul cam asa : “Mama, in opera marilor scriitori romani”, si aici trebuia sa ai in vedere ce scriitori romani ai studiat in cei patru ani de liceu si care au scris despre “Mama”, si erau Ion Creanga, Zaharia Stancu, nu stiu daca era si Slavici, in fine erau marii scriitori romani.

Desi in fiecare an de liceu, inainte de vacanta de vara primeam fiecare elev, o lista cu lecturile pentru vacanta si lista cuprindea opere ale scriitorilor romani, acasa nu aveam romanul “Descult”, asa incat am avut numai fragmentul din Manualul de Limba si Literatura Romana din liceu, manual scris de profesoara de limba romana, doamna Pavnotescu ( si nu ii mai stiu prenumele ).

Doamna Pavnotescu nu a fost profesoara noastra, in clasa a noua de liceu, sau prima clasa de liceu, am avut-o chiar pe diriginta noastra, doamna Elena Stefanescu, profesoara de limba romana.

Ce nu citise doamna Stefanescu, pe toate le stia !

Mi-au placut mult lectiile ei, orele de romana cu ea, imi placea prezenta ei foarte mult.

In ziua examenului de bacalaureat, pe 2 iulie 1986, am inceput lucrarea mea de sinteza “Mama, in opera marilor scriitori romani” cu un citat din romanul “Descult” scris de Zaharia Stancu, si anume : “Sa nu uiti, Darie... “

Pentru ca eu insami uit cu greu si amintirile sunt parte din prezentul meu si in orice moment viata mea este prezent si trecut in acelasi timp, imi retinuse atentia si imi placuse mult acest citat :

“Sa nu uiti, Darie...”

Ei bine, revenind la zilele noastre, tatal meu, odata ce a scos romanul “Descult” din biblioteca, si cred ca tatal meu are capacitati paranormale, pentru ca, din cate stiu nu imi citeste corespondenta electronica, si deci, nu ar fi avut in principiu de unde sa stie ca Arjen citeste romane ale scriitorilor romani, - s-a si apucat sa il citeasca si l-a dus la bun sfarsit in ce priveste lectura.

Romanul a ramas scos din biblioteca mai multe luni de zile, pana cand, saptamana trecuta mi-au cazut ochii pe el, altfel decat atunci cand sterg praful, si am inceput sa il citesc.

Este prin urmare pentru prima oara ca citesc “Descult” de Zaharia Stancu, un roman vreo 618 pagini, aparut in anul 1987 la editura “Cartea Romaneasca”, dupa cum se mentioneaza  “volumul de fata reproduce textul dupa Zaharia Stancu, Descult, editia a 16-a, ingrijita de Corneliu Popescu, Bucuresti, 1979, Editura Cartea Romaneasca”.

Efectul pe care mi l-a produs insa dupa primele 53 de pagini, a fost ca am inceput sa plang.

Asa incat am luat o pauza sa imi revin.

Desigur ca Istoria Romaniei si deci a românilor ne aratã o viata grea, plina de necazuri si de lipsuri, de razboaie de aparare mai mult, - caci românii nu prea au dus razboaie de cucerire, mai rar s-a intamplat sa fi fost ofensivi, si mai des au fost defensivi, - de neamuri migratoare, care toate treceau in goana cailor pe aceste plaiuri si ardeau si distrugeau totul in cale, cand românii nu aveau timpul sa isi dea singuri foc la casa, in special, migratorii soseau duminica dimineata cand bunii crestini erau la slujba la Biserica ( pesemne ca de atunci au inceput sa nu mai mearga pe la biserica ).

Cu toate acestea, in Europa chiar, dar nu numai, si alte neamuri si popoare s-au confruntat cu imprejurari istorice care le-au fost impotriva, si totusi....

Totusi existã o mare deosebire.

Deosebirea vine din firea oamenilor.

Prin dificultati, prin necazuri, prin vremuri ostile, treci altfel daca ai, atat tu cat si cei din jurul tau, un suflet bun, o bucurie de viata, speranta sau optimismul cum se mai numeste.

Sunt convinsa ca fericirea sau nefericirea, conditiile grele de viata vin din faptele oamenilor care la randul lor vin din sufletul oamenilor, din firea lor, din caracterul lor.

Unii se gandesc si au in vedere si temperamentul, si asa este.

Insa daca firea este una buna, in cele din urma, chiar daca temperamentul este mai involburat si aprins, viata se incadreaza intr-un fagas multumitor, chiar fericit.

Pe mine ma uimeste firea românilor.

Da, in ce ma priveste m-am nascut in Romania.

Dar nu ma regasesc in firea românilor, si cred ca asta e drama vietii mele.

De altfel nu ma regasesc in firea niciunui om rau sau al dracului si plin de defecte sau cusururi orientate spre a aduce paguba, durere, prejudicii, celorlalti semeni ai sai.

Ori, oamenii se cautã unii pe altii in viata, involuntar sau constient, deliberat, in functie de interesele pe care le au.

Daca oamenii simt ca tu, -  asa cum esti tu prin natura ta, - nu corespunzi intereselor lor, pe care ei si le-ar putea implini cu ajutorul tau, daca nu vad cu ce le-ai putea fi lor util in mod direct, atunci oamenii te dau la o parte.

Este lumea corupta ?

Nu de asta se plange o lume intreaga, si anume ca “lumea”,  - oricare alta “lume” – este corupta si rea ?

Ca sa razbesti trebuie sa intrunesti criteriile oamenilor care dominã societatea : daca ei sunt rai, ti se cere sa fii rau ca ei, daca ei nu merg pe calea dreapta, ti se cere tacit sau azi explicit, sa nu mergi nici tu pe calea dreapta.

Mai demult, in urma cu niste ani, o cunostinta mi-a spus pe un ton nemultumit, imi explica ceva ce eu nu am inteles, si anume :

“Ce sa faci ? – mi-a spus ea. La serviciu trebuie sa te degradezi. Daca ceilalti sunt degradati, trebuie / te degradezi.”, “Asta este”, a conchis cunostinta mea, adica, asta e, daca vrei sa ai un serviciu.

Acuma, desigur, fiecare suntem cum suntem ( facuti ).

Insa, iata, in zilele noastre se pune problema de a sti – si parerile oamenilor cu studii superioare sunt impartite, unii spun cã asa trebuie, altii cã nu trebuie asa – daca se cade si se impune sa te adaptezi unei societati, adesea infractionale.

Pentru a-ti castiga painea de toate zilele cate solutii ai ?

Mai intai, cum obtii locul de munca si cum il mentii ?

Dupa ce l-ai obtinut vei vedea ca unii apreciaza ca le stai in cale, si desi tu stii ca nu le stai in cale, desi te intrebi in sinea ta, cum le stai tu in cale, ei bine, simti ostilitate, si curand ostilitatea devine afront fatis, direct.

Pana cand iti este clar ca ceilalti, nu stii insa care sunt exact aceia si nici cati sunt – vor sa pleci dintre ei, adica de la serviciul tau, de la locul de munca.

Aceasta e societatea noastra.

Multi ani m-am intrebat cum exista atata pasivitate, cum se poate asa ceva ?

Ba, am cunoscut si parerea unui specialist de dramaticã amintire, care aprecia ca daca nu te adaptezi unei societati care nu cautã pacea, ci iti cautã pricinã si iti cam poarta sambetele, inseamna cã nu te adaptezi, ca ai o tulburare de adaptare.

Am tras concluzia ca oamenii cu diploma de studii superioare se adapteaza societatii pe care, din moment ce ei lucreaza, - sunt in campul muncii, cum spuneau comunistii, - este imposibil sa nu o cunoasca, sa nu stie, sa nu isi dea seama cum functioneaza.

Si este corect oare sa ti se reproseze, sa se aprecieze cã ar fi normal ca tu, un om care iti vezi de viata si de munca, sa te adaptezi unei societati care lasã de dorit ?

Este corect sa ajungi sa spui ca un om nu este, nu ar fi normal, ci ar fi tulburat, pentru cã nu corespunde criteriilor unor oameni care cautã pricinã, zâzanie, care nu cunosc linistea, oare de ce nu o cunosc, cand suntem “colegi” de munca intr-o institutie a Statului si fiecare primim un salariu de la Stat ?

Este corect sa fii deci apreciat ca avand o tulburare de adaptare, pentru ca nu corespunzi unor caractere dificile, uneori patologice, unor interese care nu sunt ale tale, ci, pesemne, ale altora, spun ale altora, nu ale Statului ?

Este corect in acest caz, sau este un abuz, un fapt ilegal, acela de a reprosa unui om cã nu se adapteaza unei societati in culpã ?

Asa apreciaza unii care au invatat gratuit la Stat, unde si-au facut studiile superioare.

Daca stiinta e gratuita si nu platesti pentru ea, am ajuns demult la concluzia ca omul care beneficiaza de studii gratuite – in acest caz ma refer la facultate, la studiile superioare – nu este la terminarea studiilor sale, un om si o persoana responsabilizata, prea adesea.

Desigur, ca vor exista exceptii de oameni care invata la Stat si care sunt si raman oameni, asa este.

Dar, iata, au ajuns mai degraba exceptii cei care sunt si raman oameni.

In ce ma priveste, pentru ca prima mea scoala a fost o scoala buna, dar care era cu taxa, parintii mei plateau taxa scolara, dar scoala catolica a meritat fiecare banut, cu adevarat a meritat banii, nu cred sa mai fi spus asta vreodata,  - scoala primara din Constantine, scoala catolica “RDC” sau Religie Doctrina Crestina, - pentru ca, mult mai tarziu, dar totusi s-a intamplat si am ajuns si acolo, cum si trebuia, am facut o facultate tot cu taxa, pentru ca, am urmat cursuri de limbi straine, de pregatire in general, cu taxa, cu bani direct spus, am ajuns la concluzia ca sunt cele mai bune.

Statul român a scolarizat gratuit, mai ales cat priveste facultatea, inainte de anul 1989 nu aveai unde sa te inscrii la admitere decat la Stat, facultati particulare nu existau.

Este interesant totusi : Statul oferea si oferã anii de facultate gratuit.

Iti cere Statul ceva in schimb, iti cerea ceva in schimb, - ma intreb – si aici este de avut in vedere situatia inainte de 1989, si dupa 1990 ?

O exceptie sunt auditorii de Justitie, sau erau din cate stiam : cei care intrã la admitere la Institutul National al Magistraturii si sunt vreo doi ani mi se pare, scolarizati gratuit, (1) daca devin magistrati, si (2) daca obtin un post de magistrat, atunci sunt – erau cel putin – obligati sa ramana in post timp de cinci ani de zile, iar daca nu ramaneau in post cei 5 ani de zile, erau obligati sa despagubeasca Statul român.

Cunosc un caz in acest sens.

Cunosteam cazul unei persoane care a terminat acest INM, pentru ca ulterior sa emigreze in SUA.

Statul român, auzisem, asa auzisem repet – i-ar fi intentat proces persoanei in cauza, si i-ar fi cerut sa plateasca anii de scoala in cadrul INM, ani in care Statul român a cheltuit cu pregatirea unui cetatean român.

Revenind la romanul “Descult” de Zaharia Stancu, am facut o comparatie cu subiectul romanului “Fructele maniei” de John Steinbeck.

In romanul « Descult » il intalnim pe Darie care ne povesteste despre mama si fratii lui, despre familia lui, despre bunica lui : o familie de români din Romania.

Bine, Darie ne povesteste si cum românii uneori s-au cuplat cu turcii sau paganii cum erau acestia numiti, si iata au aparut si români, care, vorba tatalui meu “nu sunt 100 % români”.

Ok.

De partea cealalta, vorbeam de o comparatie, in romanul scriitorului american John Steinbeck, intalnim povestea unei familii americane, subiectul romanului “Fructele maniei”.

Cartea “Fructele maniei” de John Steinbeck mi-am cumparat-o in anul 2010, in luna iulie.

“Descult” si “Fructele maniei”, un roman românesc si un roman american, au in comun faptul ca ne aratã, prin intermediul Povestii de viata al unei familii – române si respectiv, americane – situatia de ansamblu, sau o situatie extinsa, generala, nu un caz particular.

In “Fructele maniei” de John Steinbeck, de la bun inceput ne confruntam cu un fenomen al migratiei, cu un adevarat Exod, este vorba de o mare nedreptate ce se intamplã locuitorilor din statul american Oklahoma care sunt efectiv goniti – nu sunt despagubiti deloc – de pe pamantul lor.

Pamant pe care ei il lucrau, totusi sunt izgoniti de acolo si avertizati sa elibereze casele lor, iata erau obligati sa isi lase casa, gospodaria – si nu au primit vreo despagubire in schimb – si pentru ca, desigur, oamenii nu au putut crede ce li se intamplã si unii au intarziat sa plece, cei care cumparasera pamanturile oamenilor, au intrat la propriu cu tractoarele moderne si puternice in pamanturi, dar si in casele oamenilor, le-au daramat casele adica.

In aceste conditii, s-a produs un adevarat Exod.

Familiile din locurile respective se plangeau si ele ca pamantul se intarise, nu mai era asa productiv ca inainte vreme, pamantul devenea din ce in ce mai greu de lucrat cu mijloacele de munci agricole, clasice, plugurile de pilda.

Pamanturile au fost cumparate de o banca sau de banci, care au angajat oameni – o parte din cei angajati, chiar din randul oamenilor evacuati de pe pamantul lor si din casa lor – sa conduca tractoarele cele noi si moderne, cum nu se mai vazusera pana atunci prin partile locului, care sa inceapa sa intre in pamanturile ce devenisera peste noapte, ale bancii, si in gospodariile oamenilor de care nu mai era nevoie, noul proprietar nu avea nevoie de ele.

Oamenii au plecat cu mic, cu mare, fiecare familie, zile in sir, drumurile mari si mici au fost pline de convoaie de familii disperate, triste, speriate, cei mai batrani au innebunit chiar, au facut vreun accident vascular si au decedat, cand a venit ziua sa plece din casa lor, unde se nascusera.

Cei mai batrani au suportat mai greu lovitura, schimbarea.

Oameni care erau exilati, alungati peste noapte, caci asa a venit vestea peste ei.

In aceste conditii familiile au ramas unite si la un moment dat cand intr-un punct al drumului vor sa se desparta, cea care este “Mama” sau “Maica” in familie se opune, spunand cam asa :

“Sa nu ne despartim, sa ramanem impreuna, nu ne mai avem decat pe noi !”

Oamenii au plecat, dar nu stiau nici macar daca vor reusi sa ajunga la destinatia calatoriei lor, in Sud, in California unde stiau ei ca ar fi de lucru, - pentru ca nu aveau bani si calatoria costa, trebuia sa te hranesti pe durata calatoriei, trebuia sa ai bani de benzina, isi cumparasera ieftin ( altfel nu si-ar fi permis ) cate un camion si pe masura ce inaintau, trebuia schimbata o piesa la camion, caci se defecta si ramaneau in loc, ori piesa costa bani si ei ii aveau efectiv pe numarate.

“Maica” este un personaj important in viata familiei americane, daca de obicei comportamentul ei este acasa acelasi zi de zi, are grija de gospodarie, gateste, spala, in schimb, in momentul in care unul din membrii familiei vine cu propunerea ca familia sa se imparta, si unii sa plece inaintea celorlalti, iar ceilalti sa ii ajunga apoi din urma, Maica se opune ferm si ramane categorica : ea nu doreste ca familia sa se desparta, sa se scindeze.

Sa vedem putin cum au stat lucrurile si cum s-a exprimat Maica in aceasta imprejurare :

“-Mi-a venit un gand, zise el [ zise Tom, fiul familiei ]. Poate ca n-o sa fie pe placul nimanui, da’ eu tot il spun. [...] Si uite ce m-am gandit ! Mai luati ceva din lucrurile care-s in masina si le puneti in camioneta, si pe urma cu totii, afara de mine si de preot, va urcati in camioneta si-i dati drumul.

Eu si Casy [ preotul ] ramanem aicea sa reparam masina, iar pe urma pornim si noi, ii dam bataie zi si noapte, si v-ajungem din urma sau daca nu mai dam de voi pe sosea inseamna ca ati gasit de lucru undeva. De-aveti cumva vreo pana, nu-i nimic, popositi la marginea drumului si ne asteptati acolo pana venim. De pierdut nu puteti pierde nimic, iar daca ajungeti cu bine, gata, va apucati de munca si toate se aranjeaza de la sine. Casy o sa-mi dea o mana de ajutor sa dreg masina asta si venim intr-o intinsoare.

Familia stransa laolalta cazu pe ganduri. Unchiul John se lasa si el pe vine, langa taica. [...]

Maica intreba cu neliniste :

-         Si cum o sa mai dati de noi ?

-         Doar mergem pe acelasi drum, raspunse Tom. Tinem Soseaua 66 pana la capat. Ajungem la un oras care se cheama Bakersfield. Se vede acolo, pe harta mea. Mergeti pana la orasul asta.

-         Da, si cand om ajunge in California si-om coti de pe soseaua asta pe alt drum ?...

-         Nu-ti mai face griji, maicã ! incerca Tom s-o linisteasca. Va gasim noi. Doar California nu-i cat lumea.

-         Pe harta pare mare de tot, zise maica.

[...] ( aici si ceilalti membri ai familiei isi exprima parerea, in general sunt de acord cu propunerea lui Tom, cu exceptia Maicii insa ).

Maica pasi in fata lui.

-         Eu nu plec de-aicea.

-         Cum asa, cum nu pleci de-aicea ? Trebuie sa mergi. Trebuie sa ai grija de familie.

Razvratirea asta il naucise pe Taica.

Maica se duse inspre turism si cauta ceva pe podea, langa bancheta din spate. Scoase de acolo manivela cricului si o jucã fara efort, in mana.

-         Eu nu plec, zise iar.

-         Asculta ce-ti spun eu, trebuie sa mergi. Asa ne-am hotarat.

Atunci buzele Maichii se incordara. Zise cu glas domol :

-         Numai daca ma bati, altfel n-ai sa ma poti clinti de aici.

Si iara cantari domol manivela in mana : Si-am sa te fac de rasul lumii, taica. N-am sa ma las batuta, n-am sa plang si n-am sa cer indurare. Am sa ma reped la tine. Si n-ai cum fi chiar asa de sigur c-ai sa ma poti bate. Iar daca o sa ma dovedesti, jur pe Sfantul Dumnezeu ca astept pana te intorci cu spatele sau te asezi jos si-am sa-ti dau una cu o caldare in cap, sa te-ntinzi la pamant cat esti de lung ! Jur pe numele domnului nostru Isus Hristos c-asa am sa fac !

[...]

-         Da’ bine, maicã, striga Tom, doa v-am fi ajuns din urma ! Si pana atuncea n-ar fi trecut cine stie ce vreme.

Maica tot clatina manivela in mana.

-         Si daca am fi facut popas, iar voi treceati pe langa noi si va tot duceati ? Si sa zicem c-am fi ajuns acolo. De unde am fi stiut in ce loc sa va lasam vorba, si voi de unde ati fi stiut de la cine sa ne luati urma ? Si continuã : Amarnic drum avem de facut. Buna-i bolnava. Zace colo sus pe platforma si-si asteapta si ea sapa si lopata. Altceva n-are, da’ se stinge de oboseala. Si-avem inaintea noastra cale lunga si amara.

Atunci vorbi si unchiul John :

-         Numai c-am fi putut face si ceva gologani. Am fi pus si ceva deoparte pana cand veneau ceilalti.

Ochii intregii familii se atintira iarasi asupra Maichii. Ea era puterea. A ei era stapanirea. Si Maica zise :

-         Ce gologani am face, nu ne-ar fi de nici un folos. Tot ce avem e familia stransa laolalta. Ca o cireada de vite, care se-aduna gramada cand dau lupii. Cata vreme suntem toti impreuna, toti cei vii, de nimic nu mi-e teama, da’ nu vreau nici in ruptul capului sa vad ca ne razletim.

Si Wilsonii, aici de fata, sunt cu noi, si preotul e si dansul cu noi. Daca vor sa plece, eu n-am ce zice, da’ ajung ca un caine turbat, cu ranga asta de fier, daca ai mei se imprastie.

Glasul ii suna rece si hotarat. “

In romanul “Descult” de Zaharia Stancu, vedem viata grea a taranului român care muncea pe mosia sau terenul, pamantul unui boier cum se numea la noi omul mai bogat.

Ei bine, si este interesant, este si dureros insa sa vezi la polul opus, complet opus, reactiile, comportamentele, caracterele taranilor români, chiar in familia lor, in relatia cu rudele lor, cu membrii familiei lor, cand se confruntã cu lipsurile.

Iata, si familiile americane evacuate fortat si silite sa isi lase casele, sa ia calea exodului, si familiile taranilor români se confruntau cu saracia, cu lipsa.

Dar ce diferenta enorma intre unii si altii !!!

IN familia americanilor nu se confundã situatia trista, dramatica cu care erau confruntati, obligatia de a-si evacua pamanturile si gospodariile imediat, de a pleca de acolo din tinutul lor natal, cu relatiile dintre membrii familiei, cu familia insasi.

IN familia romanilor in schimb, taranii confruntati cu situatia rea, cu realitatea trista, cu saracia, cu lipsurile, membrii familiei sunt constant, dar constant nemultumiti unii de altii, se alunga unul pe altul, pe motiv ca nu este loc in casa suficient, fara scrupule si fara remuscare, chiar cand cel alungat este fiica de 17 ani ramasa vaduva deja si cu doi copii, pe care o alunga parintii ei.

De aceea eu sunt convinsa ca este cu adevarat o chestiune de ADN, orice realitate pe care o traim, calitatea vietii noastre, daca avem o viata multumita, fericita, in dragoste sau in ura.

La români e vorba de o urã ancestrala, continua si constanta.

Este o diferenta ca de la cer la pamant !

Iata, in “Descult”, Darie povesteste cum mama lui, Maria, s-a maritat la 15 ani, la dorinta expresa a mamei ei cu un satean care din pacate avea viciul betiei, alcoolului.

Maritandu-se Maria, ea s-a dus in casa si in satul sotului ei Radu Ochian.

Despre Radu Ochian, Zaharia Stancu ne spune ca :

“Fusese un barbat inalt, voinic, Radu Ochian, moale, trandav. Nu-i slujea la nimic voinicia. Doi copii castigase u el mama : pe sorã-mea Evanghelina si pe frate-meu Ion. De izdat, pe neasteptate, murise Ochian, si mama, la saptesprezece ani, ramasese vaduva, cu doi copii legati de poale. Oameni din sârbie o ajutasera sa-si ingroape barbatul si sa-i implineasca  pomenile. Incuiase casa mama, isi luase pruncii in brate si se intorsese la bunicã-mea.

-Ai ramas vaduva, Mario...

-Am ramas, mamã...

-Si-ai venit sa-mi cazi in vatrã cu plozii...

-Unde era sa ma duc ? ...

-Sa fi asteptat la casa ta...

-Casa mea ! N-aveam de nici unele. A baut tot, inainte de a muri. Numai juncanii mi-au ramas. I-am dus lui nenea Tone sa-i vanda si sa-mi aduca banii... »

Inca ne mai spune scriitorul Zaharia Stancu in acest loc al povestirii personajului sau Darie :

“Trei baieti avea bunica si-o singura fata, pe mama.

[...] Pe mama o maritase repede bunica. Nu suferea inghesuiala in case, vrusese sa ramana numai cu baiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei.”

Pe Maria mama lui Darie, mama ei ( bunica lui Darie ) o indeamna sa isi caute om, cum spunea ea, adica barbat.

In acelasi timp, mama Mariei are o opinie interesanta cu privire la faptul ca sotul Mariei a decedat inainte de vreme.

Sa vedem cum traieste Maria, tanara mama si vaduva la numai 17 ani, odata revenita in casa mamei, cu cei doi copii ai sai :

“Cei doi copii ai mamei de la barbatul ei dintai, Ion si Evanghelina, s-au bolnavit de pantec. Evanghelinei ii rasar dintii. Plange ziua, plange noaptea. Ii tine isonul Ion bazaitul... Mama ii leagana in poala, sa-i ameteasca, sa-i amuteasca, sa-i adoarma, sa doarma dusi, unsi, somnului supusi. Nu-i adoarme. Ii ia in brate pe amandoi – pentru bratele de copilandra ale mamei, plozii sunt grei, prea grei – si se plimba cu ei prin casa bunicii. Dumitrache isi trece vacul pe la vite, in cosar, bunicul pe la primarie, pe la carciuma, pe la biserica.

Ploua cateodata, cateodata ninge, vantul fluiera prin pomii gradinii, prin salciile de pe santuri, clatina perdeaua inalta de plopi din fundul ariei. E inghetat paraul care taie in doua ograda.

-         Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama !

Nu tace Evanghelina. Nu tace Ion. Scutecele mereu trebuiesc spalate, schimbate, uscate. Mama are ochi frumosi, coade lungi, galbene ca ovazul copt, mijloc subtire. Vaduva la saptesprezece ani !...

-         Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama !

[...] Bunicului i se moaie inima de mila.

-         Da-mi-i sa-i legan eu, fatã... Ai ostenit.

-         N-am ostenit, taicã.

Bunica :

-         Las-o, n-a ostenit... Ea si i-a nascut, ea sa si-i creasca. De ce i-a murit barbatul ?

-         Nu l-am omorat eu, mamã...

-         Nu l-ai omorat tu ! ... Cautã-ti altul. Ce stai piatrã pe capul nostru...

-         Cauta-ti alt barbat, dadã, se amestecã in vorba Dumitrache, nãvlegul.

Are mustati roscovane pe buzã Dumitrache, si nas mare, vulturesc. Are ochi galbeni de sarpe.

-         Rade satul de mine, mama. Abia mi-am inmormantat omul...

-         Si daca rade, ce ? Iti cade conciul ? Gura lumii, sloboda, numai pamantul o astupã.

-         Numai pamantul o astupa...ingana mama.

-         Sa-ti cauti om, dadã. Vreau sa ma insor si n-avem loc in casa.

-         Ei da, vreau sa-mi insor baiatul si n-avem loc in casa pentru tine si pentru copiii lui Ochian...

-         Sunt copiii mei, mama.

-         Ba sunt ai lui Ochian. Daca stia ca o sa moara, nu trebuia sa te lase sa ai copii.

-         Nu stia c-o sa moara, mama. Nici un om nu stie cand o sa moara. Parca tu stii cand o sa mori ?

-         Eu stiu. Noi suntem oameni sanatosi, vanjosi. O sa mor cand oi apropia suta, poate dupa ce-oi trece suta...

-         Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama !...”

-          

Fratele mai mic al Mariei, Dumitrache intareste si el spusele mamei, indemnurile ei, repeta tot ce spune mama, anume ca vrea sa se insoare si nu este loc in casa de cand s-a intors Maria sora lui, vaduva si cu doi copii.

Fratele cel mic, mezinul familiei isi indemna fara scrupul sora, pe Maria, sa plece din casa.

Era iarna, putina zapada, ploua, era frig.

Maria, izgonita, isi ia copiii in brate si pleaca cu hainele de pe ea si atat, de acasa, spre unul din fratii ei mai mari, Tone si Lisandru, fiecare insurat si la casa sa.

Drumul e friguros, afara iarna, ploua peste copiii din bratele Mariei si peste Maria.

In sinea ei, Maria, o tanara vaduva de 17 ani isi spune :

“Daca as muri acum – gandeste – ar fi bine. Nimic nu mai stii daca mori. Nimic nu te mai doare.” “ Copiii scancesc”.

“-Taci cu mama, taci cu mama !...”

“Coadele galbene, lungi pana la solduri, ochii limpezi, adanci.

A urcat dealul, a trecut campul. Ploaie si ceata.

Nici tipenie de om. Nici macar ciori care sa croncaneasca, sa caraie. Au ramas in salcamii din vale. Mortii au ramas sub cruci, sub ierburi, pe coasta... Nu-i parea rau dupa barbatul mort, nu-l iubise. Nici nu-l placuse. Il luase fiindca-i spusese bunica sa-l ia.”

Maria, in drumul ei se gandeste la care dintre fratii ei sa se duca.

Il alege pe Lisandru, apreciind ca el e mai bun, insa sotia lui Lisandru o gazduieste, insa o transforma in sluga pentru toti ai casei ei.

Celalalt frate, Tone, dupa cateva luni, auzind situatia sorei lor Maria, o cheama la el si ii spune ca nu ii place cum se poarta Lisandru cu ea, si ii spune ca i-a gasit un om, sa se marite, sa plece la casa lui, a ei.

Maria vaduva nu avea niciun rost, nici casa ei.

Intr-adevar, este uimitor cum si ce fel de relatii se dezvolta intre români, Tone o cheama pe Maria la carciuma tinuta de el si de sotia lui,  si ii face cunostinta Mariei cu Tudor, si el un barbat vaduv si care avea tot doi copii.

Pentru ca imprejurarile erau dificile, “targul” se face pe loc, imediat.

Tone ii lasa singuri pe cei doi, si ei nici nu au ce isi spune, iata dialogul dintre Maria si Tudor, viitorul ei sot :

“-Buna seara, Mario...

-Buna seara, omule...”

Tone revine de la tejgheaua din carciuma in cateva clipe si iata ce isi spun cei trei :

“-Ei, sorã-mea, te mariti cu Tudor ?

-Ma marit, nene Tone. [ Maria i se adresa fratelui ei cu “nene” ]

-Sa fie intr-un ceas bun !”

[...]

« -Cand o duci la tine, Tudore ?

-Astã-seara, cumnate Tone.

-Asta-seara, nene...

-Mergeti sanatosi !”

Tudor, Maria si cei doi copii mici ai Mariei, pleaca spre casa lui Tudor.

Dupa o zi de munca, de oboseala, o zi de primavara rece, fara casa ei, fara vreun rost, Maria ajunge noaptea in casa lui Tudor, “omul ei”, copiii adormisera in bratele lui Tudor.

Culmea este ca Tudor implineste datorita conjugala sau consumã casatoria, prin apropierea lui fizica de Maria in aceasta noapte chiar !

Este uimitor !

Si nici nu se vazusera pana atunci !

Si daca era macar vorba de dragoste, cuvant insa fara semnificatie in viata taranului roman.

Dar de unde dragoste ?

Mai mult, a doua zi, Maria ramane singura acasa si incepe sa descopere unde a ajuns in seara zilei anterioare.

Gard in gard cu Maria si Tudor – Tudor avea mai multi frati – se afla un frate mai mare, Voicu cu sotia lui Mitra.

Toate femeile din vecini se cocotasera sus pe gard si o urmareau insistent pe Maria in toate treburile gospodaresti pe care incepuse sa le faca, ca si cum ai fi spus, ele chiar nu aveau treaba de facut.

Sunt absolut uimitoare !

Dar mai ales, ce caracter au, ce motivatii !

Sa vedem :

In fapt, Mitra, cumnata lui Tudor, era obisnuita ca Tudor e vaduv, asta insemna ca, si asa era, avea sa afle Maria, Mitra venea si se autoservea din curtea si casa lui Tudor, cu malai, cu faina, cu oua, cu o gaina, etc.

Fara jena.

Mitra este deci incomodata de aparitia Mariei, gandind ca de acum inainte nu va mai beneficia direct de bunurile lui Tudor, cumnatul ei, in folosul sau si al familiei sale.

Astfel Mitra o ameninta pe Maria, vine la ea si ii spune :

“-Eu nu cred ca ai sa poti vietui in casa asta.

-De ce ?

-E om rau, Tudor. [ spune Mitra, Mariei ].

-De ce e rau ? [ intreaba Maria ].

-Ai s-o afli singura mai tarziu.

-Cand o sa aflu asta o sa vad ce e de facut. Deocamdata n-am aflat-o.

-Ti-o spun eu.

[...]

-Iti spun ca n-ai sa prinzi radacini aici. Noi nu vrem sa ramai aici. [ spune Mitra ].

-Care voi ?

-Noi, rubedeniile lui Tudor.

-Si ce aveti voi cu casa mea ?

S-a otarat cumnatã-mea:

-Casa ta ? Asta nu e casa ta. E casa lui Tudor si a copiilor lui de la nevasta dintai. Tu esti nevasta de-a doua, Tu esti straina aici. O sa te facem noi sa simti cat de straina esti.”

Maria insa reuseste sa o faca pe Mitra sa devina mai retinuta, practic, cand Mitra incepe sa intre in casa si sa ia din casa Mariei tot ce dorea ea, iar fiul Mitrei sarea gardul in curtea Mariei, lua ce bunuri dorea si trecea inapoi in curtea casei sale, atunci Maria ia furca de tors si o ameninta pe Mitra, care fuge speriata.

Ajunsa in curtea ei, Mitra incepe sa urle sa o auda satul ca Maria o omoara.

Maria, din curtea ei, aude si rade si tace.

Insa o problema mai mare intampina Maria cu o alta femeie din sat.

Inca din seara, se lasase noaptea in fapt, in care a ajuns cu Tudor in casa acestuia, Maria il gaseste acolo pe fiul lui Tudor care nu o suporta, o da dracului si spune ca asta nu e mama lui, ca mama lui a murit.

Tudor mai avea insa un al doilea copil care nu e acasa.

Maria intreaba unde e copilul, o fata ?

Tudor ii raspunde ca la decesul sotiei sale, fiica lor era prea mica si nu o putea tine el, a dat-o in sat, unei femei, “a lui Gigoi”, asa i se spune acestei femei, iar Maria ii spune lui Tudor, ca, a doua zi sa mearga si sa aduca fata inapoi acasa, pe fiica lui Tudor adica.

Tudor merge la “a lui Gigoi”, dar femeia refuza sa ii dea fiica inapoi.

Situatia dureaza mult timp, fata lui Tudor ramane la “A lui Gigoi” care o creste mai tarziu impotriva lui Tudor, tatal ei, si fata ocoleste casa Mariei care o invita degeaba, in casa.

Maria vrea fata inapoi.

Intr-o dimineata se duce la fantana, cum faceau toate femeile din sat, dar cand “a lui Gigoi” se afla si ea acolo.

Maria i se adreseaza acestei femei a lui Gigoi si ii cere fata, dar, stupoare, sa vedem ce afla de la A lui Gigoi si ce se intampla mai departe intre Maria si a lui Gigoi aceasta :

“ [ Maria povesteste ] M-am dus si eu la fantana, sa iau apa. Am intrat in vorba cu ea :

-Fã, Pãuno, sa-mi dai fata...

-Nu e a ta fata.

-Daca e a barbatului meu este si a mea. Sa mi-o dai...

-N-am sa ti-o dau.

-Fa, Pauno, tu ma dusmanesti.

-E drept, te dusmanesc.

-De ce ?

-Nu vreau sa ti-o spun. Daca esti deschisa la cap, o sa pricepi si singura.

-Te-ai tinut [ adica “ai avut o relatie” ] cu barbatu-meu...

-M-am tinut si-o sa ma tiu. Imi place Tudor...

-Barbatu-tau nu-ti place ?

-Imi place si barbatul meu, dar imi place si barbatu-tau...

[...]

-Va sa zica n-ai sa te potolesti ? Rimonato !... [ spune Maria ]

-N-am sa ma potolesc, fa, n-am sa ma potolesc. Ce-ai sa-mi faci tu ? Venetico ! [ adica, venetico inseamna Straino ]

-Uite, asta am sa-ti fac...

Tineam in mana ciutura plina cu apa pe care abia o scosesem din fantana.

Am repezit ciutura grea spre capul ei.

A izbit-o ciutura in tampla si-a dat-o de-a berbeleacul.

S-a lungit pe pietrisul din jurul fantanii si-a inceput sa se zbata.

Dadea ochii peste ca, ramasese cu gura deschisa.

Din tampla i se scurgea un fir de sange.

Ciutura fantaii se legana.

Nu mi-am pierdut firea.

Am prins ciutura de toarta si-am varsat-o peste Rimonata. Am scaldat-o toata.

Am scos alta apa din fantana, mi-am umplut vedrile si-am intrat in casa. S-a zbatut cat s-a zbatut acolo !... Asta se intampla dimineata de tot. Cand m-am uitat, n-am mai vazut-o. Se trezise. Plecase. De atunci, cand ma vede, intoarce capul.

Daca il zareste pe barbatu-meu, iuteste pasul..

Nici peste uluci nu se mai uita spre noi. “

Despre Tudor, al doilea sot al ei, Maria ne povesteste ca :

“Stii, nevasta dintai a barbatului meu era mai in varsta decat el. Si, dupa cate am auzit, nu tocmai frumoasa. Asezata insa si de treaba. Cand s-a insurat, barbatu-meu avea saptesprezece ani. Nevasta-sa era trecuta de douazeci si cinci.

L-au insurat de crud, ca ramasese pentru a saptea oara socru-meu vaduv, si n-avea muiere in casa.

[...] Dar de, barbat tanar, cu narav. Inca inainte de a-i muri [ lui Tudor ] nevasta, s-a mai uitat si el, ca omu, la una, la alta. Au tabarat pe el mai ales megiesele. Numai cocosata lui Ban i-a scapat...”.

Si iata ce spune Maria despre o sateanca româncã, maritata cu un grec, fapt ceva mai rar :

“O vezi pe-a lui Gulie ? Pe Mãndica ? Lipa-lipa [ femeile romance din sat umblau desculte ] cu papucii, toata ziua. Cu camasa scrobita, cu baris nou. Tolaneste la umbra... N-o scoate grecul la munca... O tine numai cu cofeturi, cu rahat...[...]”

Iar Darie adauga si el despre Mandica aceasta :

“Dada Mandica : inalta, smeada, cu ochii cenusii. Daca are douazeci de ani !... A maritat-o taica-sau, mos Gulie, cu Panait Barcs, caruia oamenii ii spun “domnu Barcã”, negustor de cereale... Batran si barbos e grecul... Nevasta, ca-n palma o tine...”

Cat despre Darie, pe el il socheaza preotul satului.

Darie avea un frate mai mare, pe Gheorghe care plecase sa invete carte, la seminar, sa devina preot, fapt rar intalnit la taranii desculti si saraci din sat.

De cate ori il intalnea in cale, Darie il saluta pe preotul satului si preotul il injura pe Darie printre dinti, nicidecum sa ii raspunda la salut.

Darie a aflat de la mama lui si de ce nu vine preotul la ei acasa, casa lor fiind singura casa din tot satul in care la Craciun si la Paste, preotul nu intra cu busuiocul, cu crucea.

Preotul avea doi baieti trimisi la seminar, ii vroia preoti, pe cel mare in acelasi sat, pe cel mic intr-un sat vecin.

Astfel, preotul se temea ca si Gheorghe, fiul taranului Tudor va deveni preot in sat.

Darie intreaba daca nu mai sunt si alte sate vecine cu al lor, pentru fratele lui Gheorghe.

Despre Boboteaza nu se spune direct, insa Darie spune ca preotul venea la Craciun, venea cu busuiocul si mai venea si la Paste.

In casele satenilor.

Maria, mama lui Darie mergea insa la biserica la slujbe.

Darie ne explica ca preotul sosea acasa insotit de un tarcovnic imbracat zdrentaros, mai intai ii binecuvanta cu busuiocul, apoi oamenii ii dadeau bani preotului, daca nu ii dadeau cat vroia el, ci mai putin, preotul ii injura printre dinti, acolo in casa lor, iar tarcovnicul ii injura cu voce tare.

La sfarsitul anului scolar, preotul cerea oamenilor din sat, daca aveau de facut nunti, cununii, botezuri, inmormantari, o suma de bani mai mare.

De ce ?

Aduna cat putea de la sateni si pe urma incarcat cu bani si cu mancare, cu bunuri lua calea orasului, se oprea la seminarul unde invatau copiii lui.

Acolo afla, cu sufletul la gura, ca nu au ramas repetenti.

El venea cu bunuri pentru ca baietii lui sa isi ia examenele, adica sa promoveze anul scolar de la Seminar.

Pentru ca am ajuns in acest punct in care am incercat sa arat profilul preotului din sat, acum sa revin la romanul lui John Steinbeck, “Fructele maniei” :

Familia de americani, si aceia erau tarani, din Oklahoma, cand se pregateste sa isi paraseasca silit, gospodaria, incarcasera intr-un camion uzat, cateva bunuri din casa cate au incaput, nu toate, il iau cu ei si deci in grija lor si pe cel care fusese in sat, in zona aceea chiar, preotul lor.

Acesta insa renuntase la preotie, si traia pur si simplu singur, mai exact nu avea pe nimeni. Nu avea bunuri si nu avea hrana.

Fiul familiei, unul din fiii familiei, se intalneste pe drum cu fostul preot si il aduce in familia lor, iar familia desi nu avea loc, desi isi faceau griji daca camionul va suporta greutatea oamenilor si a celor cateva bunuri din casa, il ia cu sine pe preot.