Târgurile de carte 2013. Conferinta de mecanicã “Caius Iacob” 2013

Târgurile de carte 2013. Conferinta de mecanicã “Caius Iacob” 2013

Pentru cã am vorbit si apoi schimbat mai multe mesaje cu Arjen Dijksman despre carti si lectura, despre scriitori si despre istorie in general, astazi am aruncat o privire pe un articol aparut in ziarul “Gandul.Info” care ne informeaza despre Targul de Carte de la Frankfurt, unde si Romania a fost prezenta :

( http://www.gandul.info/reportaj/stimat-public-onorate-scaune-romania-in-capot-si-slapi-s-a-facut-de-ras-la-frankfurt-ministrul-culturii-nu-intelege-a-cui-este-vina-11545721 )

Au fost ani in care mergeam cu bucurie la Targurile de Carte din Romania, in primul rand, organizate la RomExpo, in zona Pietii Scanteii, la Sala Dales pe Bulevardul Magheru in plin centru al capitalei noastre, undeva la sau langa Teatrul National, unde nici nu stiam ca pot fi targuri de carte.

Toate acestea, de-a lungul timpului, de-a lungul anilor.

In plus, intr-un an, in 2003 sau 2004 ? – o prietena m-a invitat cu ea la un Targ care oferea Programe de Master celor interesati, si Targul avea loc la Universitatea Politehnicã din Bucuresti.

Erau prezente universitati din Romania, dar si din tari straine.

Citind in aceasta dimineata articolul de presa despre Targul de Carte de la Frankfurt, despre care spuneam mai sus, m-am gandit ca ceva este deosebit, ceva este nou, in comparatie cu toate celelalte targuri de carte din anii trecuti.

Da, dar ce anume ?

Ei bine, in trecut eram obisnuita ca un Targ de Carte este un prilej de a vedea la un loc, adunate sub ochii tai, carti, cat mai multe carti, dupa care, altminteri ar fi trebuit sa alergi prin mai multe librarii, aflate in diferite puncte cardinale.

Pe de alta parte, cand intru intr-o librarie ma simt excelent si in general o librarie mi se pare prin ea insasi, un adevarat Targ de Carte.

Dar, ceea ce vreau sa subliniez este ca, iata, Targurile de Carte din ani trecuti, din punct de vedere al decorului in sine, toate aratau la fel, numai cartile erau diferite.

Sala mare de la RomExpo, incaperea cu standuri de la Sala Dales, sau inca Sala de la Teatrul National, unde nu mai stiu cum am ajuns, prin 2003 sa fi fost poate, cu o colega de la facultatea de Drept, a Universitatii Bucuresti, a fratelui meu, cu Daria Gheorghiu.

Am urcat, trepte si trepte, nu mai stiu cum am ajuns, am mers pe jos de la Brezoianu, acea statie de RATB unde se afla un MacDonald’s, am urcat bulevardul spre Universitate, am ajuns la Teatrul National, am intrebat, si am aflat ca trebuie sa urcam mai multe etaje pana la sala care gazduieste un Targ de Carte.

Si totusi....caut sa imi aduc bine aminte, da, la Teatrul sau langa Teatrul National sa fi fost, nu eram obisnuita cu Targuri de Carte acolo.

Ideea principala care se desprinde este ca decorul salilor, cladirilor care adapostesc Targuri de Carte este acelasi, este cladirea in sine, este o sala in interiorul cladirii, de dimensiuni diferite.

Cand patrunzi inauntru vezi standuri si iar standuri, si toate standurile au acelasi aspect.

Singurã diferã creatia expusa, fie ea carte, sau poate vreo oferta la un program de master aici sau in tari straine.

Pana astazi la targurile de carte, invariabil vedeai standuri la fel, si sincer nu exista nicio diferenta intre aspectul standurilor in sine.

Imi amintesc de librariile din Franta, desi nu am intrat in foarte multe, era suficient sa intri intr-o librarie pentru ca te aflai deja la un adevarat Targ de Carte, intr-atat de mare era oferta cartilor, erau atatea carti, autori si scriitori vechi si noi, clasici si moderni cum se mai spune, cu greu mai puteai sa iesi din librarie si nu apucai nici sa cuprinzi toate titlurile macar, sa vezi toate copertile, pentru ca, daca priveai ceasul, timpul deja trecuse, se scursese considerabil.

Pe urma, mai este un aspect de avut in vedere, cand, prin vara anului 1991 am intrat in libraria din Enghien les Bains, o localitate cocheta situata la 8,5 Km Nord de Paris, dupa un timp, am auzit vanzatoarele care ma priveau si discutau despre patima mea pentru carti, erau uimite pur si simplu, iar cand m-am indreptat spre “Casã”, acolo unde platesti cartile pe care ti le alegi, desi azi privesc altfel, si imi spun ca erau in fond numai cateva carti, vanzatoarele s-au minunat, apoi s-au bucurat de asa o vanzare la care nu se puteau astepta de ani si ani, dar s-au intrebat “Ce face cu toate aceste carti ? Atatea carti ! Mon Dieu ! [ Doamne ! ]”.

Enghien les Bains era o localitate mica, desi atat de curata si eleganta, iar libraria daca ma gandesc bine ocupa o sala destul de intinsa, de mare, desigur plina cu carti.

Laolalta adunate, gaseai operele scriitorilor clasici francezi, carti mai noi, cu teme sa le spunem asa, adaptate prezentului.

Cat priveste Parisul, sa intri intr-o librarie pariziana, inseamna sa iti rezervi o zi intreaga numai pentru acest demers, de altminteri foarte interesant si pasionant.

Prin urmare, pana aici, Targurile de Carte, revenind la ele, au fost cam toate la fel, gazduite in aceleasi conditii.

Ce s-a intamplat deci asa de nou, la Targul de Carte de la Frankfurt ?

Ziarul « Gandul.info » ne spune ca standul Romaniei era pustiu si gol si nu a fost pregatit cu atentie si cu interes, dinainte.

Intr-adevar, nu spun ca nu poate fi adevarat.

Pesemne cartile nu au fost expuse, aranjate pe raft, la vedere, clar, pentru toti vizitatorii.

Dar eu nu cred sa fi fost problema cartilor.

Au aparut discutii cu privire la cine, ce institutie publica a organizat si s-a ocupat de standul Romaniei de carte de la Frankfurt, si se pare ca Institutul Cultural Roman a fost acela care s-ar fi ocupat, si nu Ministerul Culturii.

Daca tin bine minte, nu a trecut foarte mult de cand Institutului Cultural Roman i s-au reprosat in general, cheltuieli mari, sume de bani cheltuite si prea ridicate, toate pentru a promova cultura romaneasca.

Din acest punct de vedere si daca ICR a fost organizatorul standului de carte din Frankfurt nu ma surprinde ca, dupa reprosurile primite privind cheltuieli excesive, ICR a adoptat o tactica defensiva, cine stie, si s-a limitat la cheltuieli strict necesare.

Este pentru prima oara ca vad, sau poate acum remarc, poate nu am dat atentie suficienta, o discutie, in presa romaneasca, despre cum arata standurile la Targul de Carte, despre faptul ca, iata, mi se pare ceva nou, astazi standurile tarilor sunt personalizate, sunt decorate diferit unul de altul, unele mai iluminate, altele mai putin iluminate, presupun ca depinde tot de bugetul avut la dispozitie.

Si cu afise, si fara afise, aflam ca standul Romaniei a avut numai unul sau doua afise, si acelea confectionate prin diligenta unei persoane, si nu prin diligenta institutiei publice organizatoare.

Sa fiu sincera am privit fotografiile care sunt publicate in ziarul Gandul.Info si cele postate pe un blog, la care articolul de presa ne trimite.

Dar, acum sa ma intorc cu gandul la anii trecuti si anume cand am cunoscut-o pe Daria Gheorghiu.

O data, in iarna anului 2001, spre sfarsit de an, se apropia Craciunul, am fost impreuna cu ea la un hipermarket, la Carrefour cred in Militari, pentru ca da, cred ca am mai fost odata cu Daria, inca o data, la un Cora, sau la Orhideea.

Tot cu Daria am fost si la Targul de Carte de la Teatrul National, si tot cu Daria Gheorghiu am fost si la Biblioteca de Drept Francez, a Colegiului Juridic Franco-Roman, adapostit de facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti ( aceea de langa Opera Romana ).

Ceea ce mi-a placut de la inceput la Daria, a fost faptul ca semãna cu mine, in fata cartilor, in fata lucrurilor frumoase, era curioasa, era cercetatoare, era frematatoare, era plina de viata, era nerabdatoare...

Sa explic putin....

La Targul de Carte de la Teatrul National, la standurile de carte, Daria cãuta cartile, se uita la ele, le lua in mana, si nu numai, dar a plecat de acolo cu niste carti groase, pe care a dat bani multi, si care priveau toate Armata, strategii de Aparare si mai stiu eu ce, in acelasi gen.

La hipermarketul Carrefour din Militari, desi este dincolo de cartierul Militari, la capatul autobuzului 137, si, intrucat magazinele din jurul autoservirii “Carrefour”, si rafturile din “Carrefour” erau pline de podoabe pentru pomul de Craciun, de globuri, luminite pentru brad, de figurine in chip de ingerasi, clopotei, am stat impreuna cu Daria Gheorghiu, numai intr-un singur mic magazin, aflat langa autoservirea Carrefour, cel putin,.... cat timp sa se fi scurs oare ?... nici nu mai stiu, o ora, doua ore ?

Daria a inceput sa caute, frematatoare, cu gesturi repezite, nerabdatoare prin toate cosurile in care erau oferite si expuse de-a valma, multe, multe, gramezi de clopotei, de Mos Craciun, de luminite sau globuri, si aceasta preocupare insufletita ne-a luat mult timp, nici nu ne-am dat seama cum, dar am plecat cand se lasase intunericul din “Carrefour”, si cand intrasem era inca zi si lumina.

In autoservire, la fel, Daria, rapid, cu nerabdare, dar cu multa atentie, cu dexteritate, lua articol cu articol pana cand gasea ce o interesa, de pilda un articol de la “Jolidon”, o marca romaneasca de dessous-uri din bumbac si dantela si eventual mai nou, poate si din lycra, pana cand gasea, atat modelul dorit de ea, cat si masura pe care o purta ea.

M-am gandit chiar ca ma intrece in cautarile ei febrile.

Eu insami am placerea sa privesc marfa expusa, sa caut, totusi intotdeauna ma abtin, pentru ca nu cumva sa deranjez, si in cele din urma plec din magazin cu regretul ca nu am vazut totul asa cum as fi vrut.

Imi amintesc, cine stie imi spun eu in sinea mea, o avea vreo legatura, poate ca are, imi amintesc cum in trecut, cand eram grefiera, cautam in Arhiva cate un dosar, pe care il predasem si pe care nu il mai aveam in lucru, dar pe care fie vreun avocat, fie vreo parte care era in litigiu, fie careva, oricine din instanta, grefiera-sefa de pilda, mi-l cerea, practic mi-l imputa.

Si atunci, mai ales ca nu aveam mult timp la dispozitie, ma deplasam in Arhiva, civila sau penala, si incepeam sa caut rapid, atent, dosar cu dosar pe rafturile arhivei, acolo unde colegii arhivari imi indicau ca pot cauta si ca, in mod normal, se afla cutare sedinta de judecata, din data cutare.

Cu precizarea ca, nu aveam totusi caderea sa umblu si sa caut prin intreaga arhiva a judecatoriei.

Ei bine, Daria Gheorghiu a fost colega din anul I de facultate ( 1996 – 1997 ), a fratelui meu, pe care am cunoscut-o intr-o zi de toamna tarzie, sau cand incepea iarna chiar, asteptam pe cineva in statia RATB din Piata Kogalniceanu, cand, indreptandu-se spre mine, il zaresc pe fratele meu ( facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti nu se aflã departe de Piata Kogalniceanu ) impreuna cu o colega de facultate.

O vedeam pentru prima oara, dar mi-a placut foarte mult de ea.

Si astazi imi place de ea.

Ca sa fiu sincera, regretul meu a fost ca totusi, ei, Dariei, nu i-a placut asa mult de mine.

De ce ?

Pentru ca Daria m-a judecat gresit, cat priveste atitudinea mea fata de fratele meu.

Pe de o parte Daria m-a placut, insa, pe de alta parte, Daria, care totusi a ajuns sa ma cunoasca ulterior, m-a judecat gresit, dureros de gresit.

Asta m-a si costat foarte mult, imens.

Insa Daria avea si are calitatile ei.

Inaltuta, supla, dreapta, putin timida, dar si indrazneata si foarte directa cand incepea sa vorbeasca cu cineva, un amestec de ... as spune, de timiditate totusi, si in acelasi timp un fel foarte direct de a-ti vorbi, o tanara, o fata pusa pe fapte si care nu avea rabdare prea multa.

Cand Daria se hotara sa iti vorbeasca deschis, atunci puteai fi sigur/a ca iti va vorbi deschis, cu bune si cu rele, cu tot ce gandeste ea, despre tine sau despre lume in general, fie ca avea o parere corecta despre tine, asupra ta, sau, dimpotriva, o parere gresita.

Daria mergea, gratioasa, drept la tinta.

Pentru admiterea la facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, Daria invatase mult, la fel in facultate, cand a devenit studenta.

Cum s-ar spune, era o tocilarã, dar fara sa tocesti, sa inveti bine, nici nu se poate.

Mi-o amintesc pe Daria cand a mers cu mine pentru prima oara, pentru ca ea isi cunostea facultate unde invatase timp de 4 ani de zile, a fost cu mine, pentru ca eu nu cunosteam facultatea si am rugat-o sa imi arate cum ajung la Colegiul Juridic Franco-Roman, aflat in cladirea facultatii de Drept.

I-au placut Dariei cursurile de drept francez.

S-a indreptat tinta spre rafturi, si dintre toate manualele, cartile si cursurile, a pus mana pe cele mai voluminoase si groase.

Pe atunci pregateam viitoarele examene de traducator de limba franceza, in stiinte juridice.

Daria a luat un volum gros si de format mare, de pe raft, Drept Civil – desigur eu aveam si urmaream o tematica, o bibliografie destul de vasta – si mi-a spus, mi-a dat un sfat cand a exclamat : “Uite, ia cartile mari, groase, eu intotdeauna prefer cursurile acestea mari, sunt complete, exhaustive ! In ele gasesti totul la un loc !”

Adica toate cunostintele necesare.

Pe urma, a aruncat o privire spre toate rafturile cu carti, si mi-a spus ca o mamica care are grija de copilul sau : “Asa, acum stai aici !”, dupa care a iesit destul de tantosa din Biblioteca de Drept Franceza.

Cand pasea pe poarta facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti, Daria devenea dintr-o data tantosa, putin rigida, putin batoasa, efectul mi se parea usor amuzant, nostim, pentru ca era o fata foarte naturala, si care cauta sa se impuna printr-un aer de persoana inaccesibila.

Dar, la Daria, inaccesibilitatea dura pana cand faceai cunostinta.

Dupa care, daca se hotara sa iti vorbeasca, intotdeauna o facea atat de deschis, chiar abrupt, intr-atat iti spunea toate gandurile ei cu privire la tine, incat iti venea sa razi.

Fata noastra tantosa.... pasea pe coridoarele facultatii cu superioritate afisata, mandra ca a trecut prin cei 4 ani de toceala si de examene la Drept.

Am remarcat totusi ca nu se lãsa abordata, deci trebuia sa te cunoasca.

Imi amintesc dupa-amiaza si seara petrecute in “Carrefour”- Militari, prin luna decembrie 2001, cu Daria.

Initial, a fost si fratele meu cu noi, insa el a ramas afara si nu a intrat in autoservire, insa in mod uimitor ne-a asteptat ore intregi si l-am regasit dupa ce am facut cumparaturile, asteptandu-ne in zona aceea plina de magazine si de fast-food-uri care se afla tot in incinta si in cladirea care adaposteste autoservirea.

Plimbandu-ne prin raioanele autoservirii “Carrefour”, la un moment dat o vad pe Daria cum face un pas in fata mea, ea mergea langa mine, ma priveste si imi spune – pana atunci eu o numisem mereu “Daria” – imi spune deci : “Mã cheamã  DARIE !”

Darie,.... asa imi spunea ca o cheamã.

Insa eu m-am mirat in sinea mea, pentru ca prenumele feminine in limba romana se termina in vocala “a”, cu rare exceptii, deci in mod firesc trebuia sa o cheme Daria si nu Darie.

De obicei in Romania, fetele se numesc : Cristina, Ioana, Maria, Violeta, Iulia, Dana, ..., toate prenume terminate in “a”.

Insa, daca dorim sa strigam pe numele ei, o persoana de sex feminin, vom folosi cazul vocativ si vom spune : “Cristino ! Mario ! Ioano ! Dano !”.

Pe de alta parte, in trecut mai ales – mie asa mi se pare cã in trecut -, oamenii se adresau unei persoane de sex feminin, sa luam un exemplu, daca o chema Maria, cu “Marie ! Ce mai faci, Marie ?”

Am si un exemplu concret, un profesor de matematica din anii de liceu, profesorul Emil Moldoveanu, pe care l-am regasit prin anul 2010 cand am intrat pe FB, el a fost dirigintele unor foste colege de liceu, un om si un profesor care isi iubeste toti fostii elevi, mi se adresa cu “ Olivie !”, “Buna dimineata, Olivie !”.

Cu toate acestea, eu nu ma numesc “Olivie” – desi imi placea sa imi spuna asa -, ci “Olivia”, si inca si “Maria”.

Cum, necum, am continuat sa ii spun Dariei, Daria si nu Darie.

De ce ?                                                                                                               

Simplu : pentru ca Darie, chiar asa, in aceasta forma, Darie era numele unui personaj al scriitorului Zaharia Stancu, din romanul sau “Descult”.

Iar Darie, personajul lui Zaharia Stancu era un baiat la inceput, un copil, care, pe masura ce parcurgem paginile cartii, creste si se face mare.

Dar Darie e un baiat. Nu este o fata.

“Sa nu uiti, Darie...” – in acest chip este indemnat Darie in romanul “Descult”.

Am fost deci uimita, gandindu-ma cã mama Dariei si-a botezat fiica cu prenumele Darie, ca pe un baiat, si nu Daria, ca pe o fata.

Doina Gheorghiu, mama Dariei, o doamna la fel de carismatica si de repezita si nerabdatoare ca si fiica ei.

Atat Daria, cat si Doina, mama ei, sunt doua femei puse pe actiune, de la vorbe la fapte nu este decat un pas, poate o jumatate de pas.

Daria si Doina... pline de viata, de insufletire, le place viata, insa au vazut si aspectele negative ale vietii, greutatile, partile nedorite ale vietii in societate, si atunci a fost necesar sa dea piept cu ele si sa reactioneze intr-un fel.

Cand ma gandesc la Daria, la cate carti isi cumparase de la targul de carte de la Teatrul National, privind domeniul Apararii, Armata, cand ma gandesc cu cata insufletire cauta pe raft, deschidea cartile !

Apoi, imi amintesc ca la un stand, poate chiar la targul de carte de la Teatrul National, sau la un alt targ de carte, prin anul 2003, se afla si Ambasada Frantei la Bucuresti.

Aici m-am oprit eu, iar la vedere, expus, era un curs de drept francez, original si nou desigur, scris de un profesor francez de Drept, care se bucura de o reducere de pret considerabila, intr-adevar.

Am rugat-o pe doamna care se afla la vanzare, in mod cert o functionara din cadrul Ambasadei Frantei la Bucuresti – deci nu era o vanzatoare, de profesie vanzatoare – sa imi calculeze precis reducerea, era afisat procentul cu care este redus pretul initial al cursului de drept numai – si ea imediat a luat sa “calculette” sau “calculatrice”, adica calculatorul pentru operatiuni aritmetice si mi-a calculat, precis, ca o frantuzoaica buna si cu minte limpede si practica si intelegatoare fata de bugetul altor oameni si semeni ai sai, si mi-a spus cu bunavointa, pretul redus.

Cred ca si-a dat seama ca doresc cursul acela de drept, si pur si simplu parca punea tot sufletul cand calcula si imi anunta pretul redus.

Desigur ca am cumparat cartea si am apreciat spiritul simplu, natural si intelegator francez, al tinerei doamne de la vanzare.

Imbracata simplu, frumos dar simplu, poate putin sobru chiar, intr-o rochie destul de lunga, sau un deux-pièces de culoare maro, cu pantofi asortati, nu avea nimic de-a face cu moda vestimentara actuala, moderna si care in fapt, nu e prea reusita.

Imbracata clasic si “solid” as spune, adica in niste haine care iti dadeau incredere cu privire la calitatea si seriozitatea persoanei din fata ta.

Spre deosebire de moda din reviste si magazine, care te face sa te gandesti ca omul nu se mai simte pus in valoare decat prin prisma unor hainute care il imbraca, sau mai curand, care il dezbraca la ora actuala.

Initial, la origine, acestia au fost francezii : oameni care se inteleg unii pe altii, stiu ca viata nu e foarte usoara si mai ales ca banul nu trebuie risipit, ulterior, prin anii 2000 si ceva in Romania insa, am avut ocazia sa cunosc si sa lucrez cu francezi care, de ce sa nu o spun, m-au dezamagit puternic.

Dar aceasta doamna de la standul francez de carte, al Ambasadei Frantei la Bucuresti, era in mod evident o doamna franceza si care inca traia intr-un mediu francez, adica nu intr-un mediu romanesc, asta vreau sa subliniez, si care avusese sunt sigura parte, de o educatie clasica si solida frantuzeasca.

Pe urma, in anul 2005, dupa ce am inceput anul I la facultatea de Drept a Universitatii Spiru Haret, intr-o buna zi, tatal meu s-a intors de la un Targ de Carte cu un manual pentru mine, mi l-a cumparat in mod expres si mi l-a oferit, pentru ca el nu citeste Drept, ci numai matematici, un curs de Drept International Privat, al unui profesor francez de Drept, un curs de drept pur francez.

Initial, in 2003 cand am cumparat cu reducere Cursul de “Institutii Jurisdictionale”, al profesorului Jean-Pierre Scarano, de la standul Ambasadei Frantei la Bucuresti, tatal meu m-a intrebat oripilat : “Doamne, cati bani ai dat pe cartea asta ? Ti-ai lasat toti banii pentru o carte ?”

Apoi i-am raspuns ca era o mare reducere de preturi si numai asa mi-am permis sa imi cumpar cartea, dar, cu toate acestea, tata nu a parut “rassuré”, asigurat...

A clatinat a indoiala din cap.

Totusi, daca in 2005 mi-a cumparat din initiativa sa, a fost pentru mine o surpriza totala cand mi-a pus in fata cursul de Drept International Privat in fata ochilor, in limba franceza, inseamna ca a inteles importanta cartilor.

De altfel, imi luasem toate examenele la timp, acele examene pentru a deveni traducatoare de limba franceza, in stiinte juridice.

Acuma, daca ma gandesc bine si nici nu trebuie sa ma gandesc mult, standul Ambasadei Frantei la Bucuresti, arãta la fel ca toate standurile de la acel Targ de Carte din Bucuresti.

Apoi, ce am mai gasit eu si mi-au placut, au fost cateva standuri cu carti mici, ca niste brosuri de subtiri, carti religioase, nu prea multe insa, mici extrase din Evanghelia in limba franceza, insa din religia protestanta cred.

Poate pe viitor, se va organiza si un Targ de Carte care sa contina si standuri cu carti religioase, despre credinta, cu biblia, evangheliile, etc., in diferite limbi straine.

Atunci insa, la Teatrul National sa fi fost ?...... erau cateva standuri la care erau prezenti mi se pare protestantii, dar cartile lor subtiri erau in limba franceza si am cumparat si eu, in plus, preturile erau abordabile.

Asa se face ca am o mica carte ca o brosura, cu un extras din Evanghelia in limba franceza dupa Sfantul Ioan.

Cand existã un interes real pentru carti, pentru lectura, cand ai o aplecare spre acestea, nu se poate sa ramai la aparente.

Asa ceva nu este posibil.

Dar, in ziua de azi, oamenii se uita mai mult la aparente, la coperti, la lumini, si mai putin la continut.

Totul a devenit o afacere, in fond, cuprinsul cartii, tema unei carti nu mai intereseaza cu adevarat.

Placerea e numai aceea a incheierii unor afaceri.

Cartile scriitorilor clasici, si nu numai, francezi aveau, imi amintesc in 1991 la Paris, la Enghien les Bains, coperti ca toate copertile, adica nu erau cine stie ce uimitoare, dar titlul iti arata despre cine e vorba : “Camus” cu “La peste” [ “Ciuma” ], sau inca “Jacques Prévert”, sau piesa de teatru “Fedra” ( “Phèdre” ) a lui Racine, sau Poezia Evului Mediu Francez, o culegere de poezie franceza din Evul Mediu, sau inca un alt poet al evului mediu, Villon, mici carti “De Poche” in cele din urma, asa cum erau cartile din “Biblioteca pentru Toti” in Romania.

Ba chiar, cand am intrat in libraria din Enghien les Bains, era semi-obscuritate in librarie, nu era lumina aprinsa, eram in toiul zilei, insa inauntru nu patrundea lumina zilei puternic, iar cea electrica era stinsa...

Asta nu m-a impiedicat sa ma cred in Paradisul cartilor si sa stau in librarie destul de mult, dar nu la fel de mult ca in Romania, pentru ca francezii sunt oameni mai repeziti, eu as spune poate, prea, excesiv de repeziti si nu au rabdare.

Asa incat, desi as fi dorit sa raman mai mult in librarie, m-am multumit cu acea vizita, unica, imprejurarea in care am cumparat vreo 2 pungi de carti si care in fond nu contineau decat cateva carti.

“Les Fleurs du Mal”, de Baudelaire, din 1991, cumparat in libraria din Enghien les Bains mi-a fost chiar necesar in 2005-2006, in anul intai la cursul de limba franceza al doamnei Olga Gratianu, profesoara noastra de la facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti.

In anii trecuti, imi placea sa intru la libraria “Humanitas”, acolo unde sunt multe carti bune, acea librarie avand sediul langa Biserica aceea veche si frumoasa, Biserica Kretzulescu, unde mergeam si aprindeam lumanari, afara, chiar in usa Bisericii, si ma inchinam la icoanele vechi si pline de sfintenie din biserica.

Biserica este intunecoasa, si in intunericul ei simti numai prezenta icoanelor, vechi de ani si ani, tacute, linistite, uitate de lume si de oameni, si totusi, mai sunt cate unii care intra si scriu cate un “Acatist” si aprind o lumanare.

Este greu de crezut ca, daca vrei o carte anume, sau sa citesti pe o tema anume, de pilda sa citesti despre razboi, sau despre Istoria Romaniei, daca te intereseaza cu adevarat, nu vei cauta, nu vei intreba, nu vei scotoci toate cartile si rafturile, atunci cand ele nu sunt foarte simplu la vedere si cand o carte ascunde o alta, cu un titlu diferit.

Astazi oamenii citesc carti, dar le uita in acelasi timp.

Unii sunt mondeni si citesc ce este la moda, pentru ca apoi sa spuna : “Stiu cartea asta. Am citit-o”, dar in continuare nu iti povestesc nimic din tema sau continutul cartii.

M-au impresionat si ma impresioneaza adanc, oamenii care citesc si pastreaza totul pentru ei, toate lecturile.

Intrucat nu scrie pe fruntea lor daca au citit carti sau nu, intrucat si daca au citit si daca nu au citit, comportamentul lor e acelasi, personalitatea lor aceeasi, adica nu ii preocupa nimica si sunt oameni superficiali, egoisti si infatuati – nu ai cum sa banuiesti macar ca obisnuiesc sa deschida cate o carte.

In mod normal, o carte iti arata ceva, iti transmite un mesaj anumit.

De multe ori te face sa cazi pe ganduri.

Imi amintesc de un curs intensiv de limba engleza, pe care l-am facut in trecut, prin 1999 sau 2000 - 2001, profesoarele noastre erau studente la facultatea de Limbi Straine a Universitatii Bucuresti, aflate prin ultimii ani de facultate, incepand cu anul 3 de studii de lunga durata de licenta, in sus.

Erau studente bune, constiincioase, scrupuloase, fete perseverente.

Dar, odata, una din ele ne-a spus la lectia de engleza din dupa-amiaza si seara aceea ( erau 3 ore de curs, intre orele 17h00 si 20h00 ), ne-a intrebat asa :

“Voi tineti minte dupa ce ati citit o carte, tot ce scrie in ea ?” si a adaugat cu privire la ea, profesoara noastra, asa : “Pentru ca eu citesc carti, una dupa alta, dar am constatat ca le uit, dupa aceea nu mai tin minte ce am citit”.

Acuma, ceea ce a spus ea mi-a retinut atentia atunci si de atunci m-am gandit la ce a spus tanara studenta la limba engleza, care in facultate mai studia alte doua limbi straine, cel putin, una din ele era optionala si cred ca ea isi alesese limba cehã.

De regula, daca ne uitam in Cursurile de Psihologie vom vedea ca un om nu poate inmagazina dintr-o data multa informatie si in mod continuu.

Pentru ca noile informatii sau cunostinte citite, sau invatate, se vor suprapune peste cele vechi, invatate la un moment din trecut.

Iar sinapsele sau legaturile sau puntile dintre neuroni nu se adapteaza atat de rapid, nu pot tine pasul cu nevoia sau planul nostru de lectura, sau de invatare, de studiu.

Sinapsele, puntile, comunicarea intre doi neuroni sunt ca niste drumuri, ca niste carari, sau ca niste poteci.

Cu cat mergi mai des si mai mult, constant, pe acelasi drum, pe aceeasi carare sau poteca, iti va fi mai usor, vei parcurge mai rapid drumul, iti va deveni cunoscut, usor accesibil, deci rapid.

Insa cand schimbi calea, cararea, cand o iei pe un alt drum, este ca si cum atunci iti croiesti un drum nou, adica ii aduci creierului, aduci neuronilor informatie noua.

Neuronii se grabesc sa o comunice intre ei, de la unul la altul, dar daca mergi prea rapid, vei constata ca nu poti asimila atat de repede, nici atat de mult, cata vreme aduci constant, neuronilor, informatie noua.

Este ca si cum neuronii se grabesc atunci, sa ridice punti, poduri, sa construiasca un drum, de la unul la altul, adica sa construiasca sinapse, sau “fire” nevazute prin care sa transmita rapid impulsul nervos, care contine informatia.

In plus, vei remarca ca daca citesti mult dintr-o data, nu vei putea retine si fixa informatia pe termen lung.

Nu o poti retine pe toata, nu poti fixa totul, de aceea va trebui automat sa te gandesti care sunt ideile de baza, care este mesajul esential, ce anume iti comunica o carte pe o tema, sau un subiect dat ?

Sigur, acesta era cazul studentelor la Litere care sunt nevoite sa citeasca carte dupa carte.

In acest mod studiaza ele.

Dar, separat de ele, exista si persoane care citesc carti spumoase, citesc carti la moda, si cartile spumoase sunt dragute, pe care oricum dupa ce au terminat lectura le uitã, sau poate isi amintesc totusi despre ce era vorba in carte, dar nu isi fixeaza preocuparile, interesul mai departe, asupra cartii.

Cand esti student, in anii facultatii, te vezi nevoit sa citesti carti sau parti din carti sub presiunea timpului.

Citesti cat poti, nu intotdeauna termini lectura, insusi profesorul la curs nu terminã sa isi predea cursul scris de el, si iti comunicã sa pui mana si sa citesti acasa, pentru cã la facultate timpul trece rapid si un semestru nu este suficient pentru ca el sa cuprinda si sa iti explice si predea toate cele expuse in manualul scris chiar de el, de profesor.

Asa fiind, dupa ce termini facultatea, continui sau chiar incepi sa citesti, daca privesti bibliografia dintr-un curs de drept, vei constata cã ai ce citi !

In concluzie, in ziua de azi, pentru a reaprinde interesul oamenilor pentru lectura, un Targ de Carte trebuie sa isi alinieze pe raft cartile, sa le aranjeze deschise, sa inregistreze eventual fragmente din carti si sa le lase spre ascultare, sa le difuzeze, astfel ca vizitatorii standului sa auda si cine stie, cu putin noroc, sa si inteleaga si sa se simta si atrasi.

Daca s-ar putea chiar sa invatam si sa citim pentru altii, noi sa citim si informatia sa se engraveze in creierul colegului, vecinului, vizitatorului standului, altfel, ce impresii ii raman unui vizitator de Targ de Carte azi ?

Cam ce va povesti azi, dupa vizita la Targul de Carte, un om ?

Va spune : “Da, dragã, ( sau ) da, domnule, eu am fost si anul acesta la Targul de Carte, erau standuri iluminate puternic, da, pãi cel de la bulgari avea 10 becuri aprinse, iar cel de la lituanieni avea numai vreo 9 becuri aprinse, se arsese unul dragã si nu il schimba nimeni, iti dai seama si tu, in aceste conditii.... ce sa mai faci, treci mai departe la un alt stand... “.

Un alt vizitator ti-ar putea spune : “La Bulgari am vazut vreo 20 de afise mari, iar la Romani nu erau decat doua...”

“Carti ?”, “Ma intrebi daca erau carti ? “, “Erau draga, erau domnule, dar ce, pentru carti mergem acolo ? Mai vedem si noi oameni, cã altfel nu mai socializam deloc, mai facem si noi niste pasi printre standuri, suntem in lumea culturii, ma intelegi... scriu ziarele, se fac fotografii ... ”

Important este daca din carti poti desprinde despre o tara, despre un popor, un neam, o etnie, Istoria tarii, modul de viata, obiceurile, chipuri si personalitati, moduri de a gandi, de a actiona, felul in care au trecut oamenii prin evenimente tragice, prin razboaie, prin politici, caci ce poate fi mai tragic in fond decat politica ?

Cand Arjen Dijksman s-a inscris la cursul de limba romana de la Institutul Cultural Român din Paris, el s-a dus la Biblioteca ICR, caci existã o biblioteca si a imprumutat carti.

Incepand cu cele mai simple, cu cele pentru copii, pentru ca daca vrei sa cunosti o tara, o civilizatie, trebuie sa cunosti totul, si copiii fac parte din ea, mai ales ei, a citit deci si povesti pentru copii, dar si romane, proza romaneasca.

La inceput nu am crezut, dar am vazut imediat, cand ii vorbeam despre un roman romanesc, Arjen imi scria cateva zile mai tarziu : “Am cautat cartea la biblioteca ICR”, sau “Mi-am cumparat cartea de care imi spuneai, dar in franceza, nu am gasit-o in limba romana”, sau inca “Poti sa imi mai spui odata titlul cartii aceleia de care scriai, ca vreau sa o caut la biblioteca...”

Daca vrei sa citesti, daca esti si sanatos si poti colinda, umbla prin Biblioteci, atunci vei citi, vei gasi carti, si daca esti dispus sa iti cumperi, si iti permiti, desi faci un mic sacrificiu uneori, atunci iti vei cumpara carti.

Arjen Dijksman in 20 iulie 2012 : ziua in care l-am cunoscut :

El mi-a explicat cã este la o Scoala Doctorala din Paris unde isi pregateste teza de doctorat ( un doctorat dureaza 3 ani in Franta si rareori, cateva luni peste cei 3 ani ), si ca, pentru aceasta, el obtine un salariu aproximativ egal cu salariul minim pe economia nationala ( din Franta ), si intrucat nu are dreptul, caci nu il avea ca doctorand, sa lucreze, a trebuit sa renunte la locul sau de munca, pe care il avea pana sa se inscrie la doctorat.

Insa, totusi, doctoranzii primesc un salariu in Franta, pe toata durata studiilor de doctorat.

Ceea ce nu se întâmplã in România astazi si nu s-a intamplat nici in trecut.

Ei lucreaza, sunt angajati obligatoriu si lucreaza, dar, cred, un numar de ore mai redus decat orice angajat obisnuit.

Stiu, pentru cã si Sorin Tilie mi-a povestit atunci cand se afla la doctorat, Sorin este fizician ca si Arjen Dijksman si in perioada pregatirii lucrarii de doctorat a lucrat la INA, adica la Institutul National al Audiovizualului din Paris.

Institutiile sunt obligate sa ii angajeze pe doctoranzi, insa, la terminarea doctoratului, acestia nu pot ramane sub niciun pretext, angajatii definitivi ai institutiei unde si-au facut doctoratul.

Asa se face ca, dupa sustinerea tezei si obtinerea titlului de “doctor” trebuie sa iti cauti de munca in alta parte.

Dar, odata ce ai doctoratul si te afli in Franta, gasesti un loc de munca.

In general cand incep sa scriu, ma opresc pe la pagina 12-15, cu aproximatie, adica incerc sa nu scriu mai mult de, sa zicem, vreo 12 – 15 pagini in format Word, pe care ulterior le postez pe blog, care este in mod ciudat blocat, incat nu pot sa scriu direct pe pagina alba a blogului....

Asa incat, privesc si vad ca ma aflu la pagina 12 si ma voi opri aici.

De altfel, azi mai trebuie sa citesc, ceea ce as fi facut daca nu citeam dimineata articolul din ziarul “Gandul.Info”, ma rog, nu era chiar asa de dimineata, erau orele 11h 00 A.M.

Tatal meu pregateste un articol-rezumat pentru Conferinta anuala de Mecanica “Caius Iacob”, care are loc in luna noiembrie 2013.

Cred ca l-am contagiat.

Pentru ca el este retinut la scris, de altfel scrie in formule matematica, si mi-a spus ca Rezumatul trebuie sa contina un anumit numar de cuvinte sau caractere.

De obicei, se “cuantificã” in caractere, un caracter este socotit o litera, litera in sine, o cifra, un semn de punctuatie, dar el cred ca mi-a spus “ 200 de cuvinte “.

In alti ani ar fi terminat rezumatul de mult.

Dar acum, de cateva zile tot scrie si scrie, mai intai pe coli de scris, si dupa aceea pe computer si nu mai terminã....

L-am intrebat, uimita, daca si-a terminat Rezumatul de 200 de cuvinte ?

Mi-a dat un raspuns evaziv, mi-a spus ca lucreaza.... exact ce am constatat si eu caci imi ocupã computerul, celalalt computer, al sau, nu mai functioneaza bine deloc, si Word-ul nu mai merge.

In plus, tata lucreaza intr-un program, soft, numit “MathCad” pentru matematicieni.

Cred ca s-a molipsit de la mine, ma vede citind toata ziua.

Am atins acum chiar pagina a 13-a.

Matusa mea, tanti Sica Andrei, sotia unchiului meu Andrei Dumitru mi-a spus odata : “Tie, 13 iti poarta noroc !”, dar nu mai stiu de ce a spus asta ?

Sa fi fost intr-o zi de 13, examenul din vara anului 1993, cand pentru prima oara m-am pregatit sa devin o grefiera de sedinta ?

Oricum, am luat examenul... o fi fost o zi de 13....

( Pe de alta parte, m-am nascut intr-o zi de ... marti... ).