Despre neamuri in romanul Descult de Zaharia Stancu si romanul Fructele mâniei de John Steinbeck ( 5 )
Muley raspunse rusinat :
- O vreme am mâncat broaste, veverite si chiar popândãi câteodatã. N-aveam încotro. Da’ acuma am fãcut rost de cateva laturi [ latzuri ] si le-am pus printre tufele de pe albia uscatã a pârâului.
Am prins iepuri si cate-o potârniche. Mai prind sconcsi si alte lighioi.
Se întinse catre traistã, o ridicã si o întoarse cu gura în jos, si din ea cãzurã doi iepuri de pãdure si un iepure de câmp, flescãiti si moi, cu blãnile zburlite.
- Doamne-Dumnezule, zise Joad, îs patru ani de cand n-am mai mancat o bucata de vânat proaspãt !
Casy ridicã un iepure de padure si-l tinu atarnat cu capul in jos.
Întrebã :
- Vrei sa ne dai si nouã, Muley Graves ?
Muley se foi încurcat.
- Parcã ce, am de ales în treaba asta ? Se opri deodatã, dându-si seama cat de nepotrivit sunau vorbele lui : Da’ nu asta am vrut sã spun. Nu asta. Vream sa spun, se bâlbâi el, vream sa spun cã, dacã omul are ceva de mâncare si altul crapã de foame... de, cel dintâi n-are de ales. Vreau sa spun... de... adicã oare cum ar veni dacã eu mi-as lua acuma iepurii, as pleca cine stie unde si m-as apuca sa-i mãnânc singur. Vezi ?
- Vãd, zise Casy. Înteleg foarte bine. Muley pricepe ceva din lucrurile astea, Tom. Prin capul lui a trecut un gând cãruia nu-i poate da glas, nici eu nu-l pot rosti lãmurit.
Tom cel tânãr îsi frecã vesel mâinile :
- Care-aveti un cutit ? Ia sa-i luãm în primire pe rontãitorii ãstia pãcãtosi. Hai pe ei ! [...]
Muley scoase din buzunarul de la piept o sticlã de un quart* [ unitate de masura pentru capacitati, egala cu 0,946 l ], plinã cu apã, si o asezã pe prag, spunand :
- Cu apa asta s-o lasati domol de tot. Alta nu mai avem, si fantanile-s toate astupate.
[...]
- Acuma apucati-vã de faceti focul si gasiti niste pari sa-i înfigeti in pamant, zise Joad. Doamne, Hristoase, ce poftã îmi mai fac lighioile astea !
Muley veni deodatã aproape de Joad si-i spuse :
- Ia uitã-te tu bine la iepurele ãla de câmp si vezi sa n-aibã cumva buboaie. Nu-mi place niciodata sa mananc iepure cu buboaie.
Pe urmã scoase din buzunarul hainei un sãculet si-l asezã pe prag.
Joad ii raspunse :
- Iepurele era curat ca lacrima... aoleu, mãi sa fie, pãi ai si sare ?! Ia cautã-te bine, poate ai cumva si niste farfurii si vreun cort prin buzunare !
Turnã sare in palmã si o presãrã peste bucatile de carne insirate pe sârmã.
Focul se înteti, aruncand umbre peste peretii casei, iar lemnele uscate trosnirã si tresãrirã în îmbrãtisarea flacarilor.
Cerul se fãcuse aproape negru si stelele strãluceau cu tãrie.
[...]
Joad se asezã si el jos langa foc, si cu bãtul continuã sa miste si sa invarteasca bucãtile de carne, nu cumva sa se lipeasca de sarma.
- Ãsta-i ospãt în lege, spuse el. Sare e in punguta lui Muley, avem si apã, si iepuri. Ce-as mai vrea ar fi sa aiba Muley in buzunar si o oalã cu porumb fiert. Altceva n-as mai vrea nimic.
Muley zise, din partea cealalta a focului :
- Voi, fratilor, credeti cã sunt scrântit cand mã vedeti cum traiesc.
- Aiurea, scrantit ! spuse Joad. Daca tu esti scrantit, as vrea sa fie toata lumea scrantita ca tine.
Muley vorbi mai departe :
- Ei, dom’le, e lucru de mirare. Cand mi-au spus ca trebuie sa ma car de-aicea, mi s-a frânt ceva in inimã. Mai intai, mi-a venit asa sa ma reped si sa omor in dreapta si-n stanga. Apoi, toti ai mei si-au facut calabalâcul si-au plecat spre apus. Eu am ramas sa ratacesc de colo pana colo. Mã-nvârtesc pe-aici. De depãrtat, nu m-am depãrtat niciodata. Mã culc acolo unde mã prinde noaptea. In seara asta aveam de gand sa dorm aicea. De asta am venit incoace. Imi spuneam in gandul meu: “Trebuie sa iau seama pe-aici, ca, daca s-or intoarce oamenii acasa, sa gaseasca toate la locul lor”. Dar stiam ca nu-i adevarat. Nu mai ai la ce sa iei seama. Oamenii n-au sa se mai intoarca niciodata. Ratacesc si eu pe-aici ca un strigoi printre crucile cimitirului.
- Oamenii se învatã sa traiasca intr-un loc si pe urma le vine tare greu sa plece, spuse Casy. Se deprind sa judece lucrurile intr-un anumit fel si pe urma le vine tare greu sa gandeasca altcum. Uite, eu nu mai sunt de multa vreme preot, si totusi mereu ma trezesc rugandu-ma, fara macar sa-mi dau seama ce fac.
Joad învârti pe sârmã bucatile de carne. Incepuse sa picure zeama din ele si din fiecare picatura, cand cadea in foc, tâsnea cate-o flacaruie. Suprafata netedã a cãrnii se scorojea si cãpãta o culoare cafenie-palidã.
- Ia miroase, zise Joad. Apleacã-te oleacã si miroase. Doamne Sfinte !
Muley continuã :
- Ca un strigoi printre crucile cimitirului. Am trecut prin locurile pe unde s-a intamplat cate ceva mai de seamã. Asa, e un loc acolo, pe langa hotarul nostru, un tufis pe fundul unei gropi. In locul acela am facut eu prima data dragoste cu o fata. Paisprezece ani aveam si bateam din picioare, saream si sforãiam ca un cerb, si eram fudul ca un tap logodit. M-am dus dar acolo, m-am asezat pe pamant si am vazut cu ochii mintii cum se petrec iar toate lucrurile, la fel cum se petrecusera odinioara. Si mai e si locul acela de langa grajd, unde l-a impuns buhaiul pe tata si l-a omorat. Sangele tatii zace in pamantul de-acolo, si-acuma inca mai zace. Trebuie sa se afle acolo. Nimeni nu l-a sters, niciodata. Si mi-am asezat palmele goale pe pamantul acela, in plãmada caruia se aflã si sangele parintelui meu. Tãcu o clipa, stanjenit : Voi ce ziceti, fratilor, credeti cã m-am scrantit ?
[..]
- Nu, zise Casy. Te-apasã singurãtatea, da’ scrântit nu esti.
Chipul incordat al lui Muley rãmase neclintit.
- Mi-am asezat palmele pe pamant, in locul unde inca stã sangele acela. Si l-am vazut pe tata, cu o gaurã mare in piept, si l-am simtit cum se cutremurã sprijinit de mine, la fel cum s-a cutremurat si atunci, si l-am vazut cum incearca sa se lase pe spate, cãtând sprijin cu mainile si picioarele. I-am zarit, de asemenea, ochii impaienjeniti de durere si l-am vazut cum intepeneste deodata, si ochii i se limpezesc, catand tintã drept in sus. Iarã eu eram doar un copil si stateam acolo, fara sa plang si fara sa fac nimic, stateam asa. Scuturã iute din cap.
Joad invartea întruna carnea pe sarma.
- Pe urma am intrat in odaia unde s-a nascut Joe. Patul nu mai era la locul lui, da’ odaia era. Si toate lucrurile astea parca traiesc aievea, chiar acolo, pe locul unde s-au intamplat. Chiar in odaia aceea a vazut Joe lumina zilei. A rasuflat o data adanc si pe urma a tipat de puteai sa-l auzi cale de-o milã. Iar bunicã-sa se afla si ea acolo si zicea mereu : “Ce mandrete de flacau ! Ce mandrete !” Era asa de fãloasã, c-a baut trei ulcele in noaptea aceea.
Joad tusi, sa-si dreagã glasul, si zise :
- Acuma cred c-ar fi mai bine sa mancam.
- Las-o sa se friga cum trebuie, s-o patrunda focul, las-o pana s-o rumeni si s-o face aproape neagra, spuse Muley nervos. Vreau sa vorbesc. E-atata vreme de cand n-am mai schimbat o vorba cu un om ! Daca-s scrantit, îs scrantit, si gata. Ca un strigoi ma duc noaptea si umblu prin casele vecinilor. Pe la Peters, pe la Jacobs, pe la Rance si pe la Joad. Si casele-s toate intunecate si stau povarnite intr-o parte, ca niste lazi sfaramate, dar pe la casele astea au facut oamenii petreceri si jocuri. Pe-aici s-au adunat oamenii si au cantat intru Slava Celui de Sus. Tot in casele oamenilor acelora s-au facut nunti. Si cand vad toate astea, imi vine sa dau fuga la oras si sa fac moarte de om. Cã ce-au castigat oare ticalosii cand au intrat cu tractoarele peste ogrãzi si au alungat oamenii de pe pamanturile lor ? Pe ce-au putut sa puna mana si sa ia, asa fel incat acel “profit” al lor sa fie asigurat ? L-au luat pe tata care si-a dat sufletul intins pe pamantul gol, au luat tipatul lui Joe cand a rasuflat el pentru prima oara, m-au luat pe mine, cel de pe vremea cand ma fuduleam ca un tap in tufãris, la miez de noapte. Ce-au putut sa ia ? Dumnezeu e martor cã pamantul acesta nu mai este bun de nimic. De ani si ani nimeni n-a mai putut aduna de pe el o recolta ca lumea. Dar puii aceia de catea, de la birourile lor, n-au sovait deloc si-au taiat oamenii in doua doar pentru acel “profit” al lor. Chiar asa : i-au taiat drept in doua. Locurile pe unde au trait oamenii sunt si ele o parte din oamenii aceia. Nu mai sunt oameni intregi daca pornesc singuri pe drum in carutele incarcate cu varf. Nu mai sunt oameni vii. Ticalosii aceia, puii aceia de catea i-au ucis.
[...]
– E mult de tot de cand n-am mai stat de vorba cu un om, se scuzã el cu glas moale. Am tot ratacit singur primprejur, ca un strigoi printre crucile mormintelor.
[...]
Casy vorbi cu glas domol :
- Trebuie sa ma duc si eu sa vad oamenii aceia porniti in pribegie pe drumuri. Ceva din inima mea imi spune ca trebuie sa ma duc. Sigur ca au nevoie de un ajutor, pe care nici un preot n-ar fi in stare sa li-l dea. Nãdejde in viata de apoi, cand ei nu si-au trait viata de aici ?! Duh Sfânt, cand duhul lor este umilit si îndurerat ?! De ajutor au ei nevoie. Trebuie sa traiasca inainte de a-si putea îngãdui sa moara.
Joad strigã suparat :
- Ei, fir-ar sa fie, haideti, fratilor, sa mancam iepurii ãstia pana nu se-nchircesc ca niste soareci bagati la cuptor. Ia te uitã ! Ia miroase !
Sari in picioare si impinse pe sarma bucatile de carne, pana cand le scoase din bataia focului. Luã briceagul lui Muley si ferãstrui o bucatã de carne, pana cand se desprinse de pe sârmã.
- Asta-i pentru pãrintele, spuse el.
- Ti-am spus cã nu mai sunt preot.
- Bine, atuncea-i pentru mirean. Tãie o altã bucatã : Ia de ici, Muley, doar daca nu esti prea tulburat ca sa mai mananci. Ia bucata asta de iepure de camp. Fainã ! Se asezã jos si-si înfipse dintii lungi in bucata de carne, smulse o halcã zdravana si incepu s-o mestece : Doamne, Hristoase ! I-auzi cum crãntãne !
Si mai muscã o datã, cu lãcomie.
Muley statea tot nemiscat si se uita la bucata lui de carne. Rosti rar :
- Poate cã n-ar fi trebuit sa spun tot ce-am spus. Poate-i mai bine ca gandurile de soiul ãsta sa si le pastreze omul in mintea lui.
Cu gura plina de carne, Casy isi aruncã ochii spre el. Continuã sa mestece si gatul lui musculos vibra la fiecare inghititura. Zise :
- Ba ai fãcut bine cã ai vorbit. Cateodata, omul necajit poate sa-si lepede necazul pe gurã, vorbind. Cateodata, un om pornit sa ucida poate sa-si alunge pofta asta de ucidere doar vorbind si sa nu mai ia viata nimanui. Ai facut bine. Totdeauna e bine sa nu faci moarte de om daca te poti descurca si altfel.
[..]
Joad mesteca zgomotos, incruntandu-se ca o salbaticiune, si un cerc de grasime i se formase in jurul gurii.
Muley il privi multa vreme, aproape cu teamã. Lãsã in jos mana in care tinea carnea si zise încet :
- Tommy !
Joad ridicã privirea, dar nu se opri din mestecat. Raspunse, vorbind cu gura plinã:
- Îhî ?
- Tommy, nu te-ai suparat pe mine pentru cã am pomenit despre moarte de om ? Nu esti suparacios, nu-i asa, Tom ?
- Nu, zise Tom. Nici n-am de ce sa fiu suparacios. Daca s-a-ntamplat, s-a-ntamplat si gata.
- Toata lumea a stiut cã n-a fost vina ta, zise Muley. Batranul Turnbull zicea c-are sa-ti faca de petrecanie cand ai sa iesi de-acolo. Zicea ca nu i-i ingaduit nimanui sa omoare un fecior de-al sãu. Au sarit insa toti oamenii pe capul lui si i-au zis sa s-astâmpere.
- Am fost beti, spuse Joad in soaptã. Ne-am îmbãtat acolo, la joc. Nici nu stiu cum a inceput. Da’ deodata am simtit cum a patruns cutitul in mine, si-atuncea pe datã m-am trezit. Cel dintai lucru pe care l-am vazut a fost Herb sãrind iar cu cutitul la mine. Chiar acolo, alãturi, stãtea rezematã de peretele scolii lopata aceea, asa c-am însfãcat-o numaidecat si l-am pocnit cu ea in cap. N-am fost niciodata in ceartã cu Herb. Fusese un baiat tare de treabã. Cand era bãietandru, ii dadea târcoale sorã-mii, Rosasharn. Nu, chiar tineam la Herb.
- Asa-i ; toatã lumea i-a spus la fel lui taicã-su, si pana la urma l-au linistit. Ba unul a zis cã, din partea mamei, batranul Turnbull are în vine si sange din neamul Hatfield, asa cã trebuie sa se împace cu soarta. Ce-o fi insemnat asta eu nu stiu. Alde Turnbull au plecat spre California acum vreo sase luni.
[...]
- Toata lumea pleaca spre apus, zise el [ Joad ]. Eu am fost eliberat pe cuvant de onoare si trebuie sa-mi tin fagaduiala. Nu pot sa plec din statul Oklahoma.
- Pe cuvant de onoare ? întrebã Muley. Am mai auzit eu de vorba asta. Ce vrea sa zica ?
- Asa, mi-au dat drumul mai devreme, cu trei ani mai devreme. Si trebuie sa ma tin de anumite reguli, c-altminteri, mã înhatã si ma duc indarat. Din vreme in vreme trebuie sa ma prezint la vizã.
[...]
- Judecatorul spunea cã ti-a dat o pedeapsã asa de blândã fiindca n-ai fost numai tu de vinã, observã Muley.
Joad continuã :
- E acolo, la McAlester, un flacau – vietas. Invatã toata vremea. E secretarul directorului inchisorii – scrie scrisorile directorului si alte treburi dintr-astea. Ehei, e un baiat grozav de destept si invatã Dreptul si cate toate. Si-odata am stat de vorba cu el despre treaba asta, adica despre cat invatã el de dimineata pana seara. Baiatul ãsta mi-a spus ca nu-i de nici un folos sa tot citesti la carti. [...] Zicea ca pentru nimic in lume sa nu m-apuc sa citesc despre ea [ despre inchisoare ], fiindca, una la mânã, o sa inteleg si mai putin si-o sa-mi huie capul de-atata harababurã, iar al doilea la mânã, n-o sa mai am nici un fel de respect pentru domnii stapanirii, cei de guverneaza tara.
- Prea mult respect n-am eu nici asa pentru dumnealor, spuse Muley. Singura stapanire care vrea s-aiba de-a face si cu noi este « asigurarea profitului ». E un lucru care pe mine m-a lasat cu gura cascatã, si asta-i chestia cu Willy Feeley ãla... cel de-a primit sa se suie pe tractor doar ca sa ajunga vãtaf al stapanilor pe pamantul pe care chiar fratii lui il lucrau. Asta mie nu-mi poate intra in cap. As putea sa-mi inchipui cã un om din alta parte vine si face o asemenea treaba fiindca nu stie cum stau lucrurile, dar Willy ãsta e de-aici, e de-al nostru. Oricat ma chinuiam, tot nu puteam sa pricep, asa cã m-am dus si l-am intrebat.
Aproape si-a iesit din minti de furie. “Am doi copii, mi-a zis el. Am nevastã si trebuie s-o tin si pe mama nevestei. Toti ãstia trebuie sa manance.”
Pe urma, aproape a înnebunit de-a binelea : “Cel dintai si singurul lucru la care sunt obligat sa ma gandesc sunt copiii mei, zicea el. Ce se întâmplã cu ceilalti, îi priveste personal”, zicea.
Ai fi crezut cã-i crapã obrazul de rusine si de-aceea si-a iesit din fire.
Jim Casey privise toata vremea in focul ce statea sa se stingã ; ochii i se marisera si muschii gatului i se încordaserã.
Deodata strigã :
- Am inteles acuma ! Daca vreodata s-a pogorât asupra unui om duhul întelegerii, apoi eu sunt omul acela ! Am inteles totul ca intr-o fulgerare. Sãri in picioare si incepu sa se plimbe de colo pana colo, zvâcnind din cap cand intr-o parte, cand in cealalta : A fost o vreme cand am avut un cort. In fiecare seara veneau la mine aproape cinci sute de oameni.
Asta s-a intamplat mai înainte ca vreunul dintre voi sa ma fi cunoscut pe mine.
Se opri in loc si-i privi drept in ochi : Ati bagat de seama cã niciodata n-am pretins ceva de la oameni, pe vremea cand predicam pe meleagurile voastre, prin grajduri ori sub cerul liber ?
- Asa-i, pe cinstea mea, n-ai primit niciodata nimic, recunoscu Muley. Oamenii de pe-aici se obisnuisera intr-atata cu dumneata cã nu le pretindeai nimic, incat isi cam ieseau din pepeni cand venea pe la noi vreun alt predicator si intindea palaria sa-si dea credinciosii obolul.
Asa e, dom’le !
- Primeam cate ceva de mancare, urmã Casy. Ba poate primeam si o pereche de pantaloni, cand ai mei nu se mai tineau pe mine, sau o pereche de bocanci vechi daca ajungeam sa umblu chiar cu talpile pe pamant, dar nu era ca pe vremea cand avusesem cortul.
Pe vremea aceea erau zile cand strangeam si zece ori chiar douazeci de dolari.
Nu eram insa deloc fericit cu asemenea viata, asa c-am lasat totul baltã, si o vreme am fost fericit. Acuma cred ca am inteles. Numai ca nu stiu daca pot s-o si spun in vorbe. Cred ca nici n-am sa-ncerc sa spun in vorbe ce-i in mintea mea... dar poate ca acuma este nevoie aici de un preot.
Poate c-as fi in stare sa predic din nou.
Existã oameni singuri care pribegesc pe drumuri, oameni care au ramas fara peticul lor de ogor si fara cãmin unde sa tragã.
Oamenii acestia trebuie sa-si gaseasca un soi de cãmin. Poate cã...
Tãcu si se aplecã peste foc.
Nenumãratii muschi de pe gâtul preotului iesiserã in relief, iar lumina focului îi pãtrundea adânc in ochi, aprinzându-i în pupile scânteieri rosietice.
Rãmase nemiscat, privind lung in foc, cu trasaturile fetei încordate, de parcã ar fi ascultat ceva cu mare atentie, iar mâinile, pana atunci foarte ocupate sa culeaga, sa mânuiascã si sa arunce idei, se linistirã, si peste o clipã se strecurarã in buzunare.
Liliecii fluturau din cand in cand in lumina nesigurã a focului si dispareau deodata, iar de peste câmpuri se auzea ca un clocot de apã guruitul unui huhurez.
Cu miscari domoale, Tom cãutã in buzunar si scoase tutunul, apoi isi rãsuci o tigarã, privind pe deasupra ei in stralucirea jarului.
Nu luase seama la vorbele preotului, ca si cum toatã istoria aceea ar fi fost o chestiune particularã, pe care nu se cãdea s-o cercetezi prea îndeaproape.
Spuse :
- Nopti în sir am stat întins in bietul meu culcus si m-am gandit cum o sa fie cand m-oi întoarce acasã. M-am gandit cã poate n-am sa-l mai gasesc pe Bunul ori pe Buna, sau c-or fi mai venit pe lume si alti copii. Poate cã Taica n-are sa mai fie chiar in putere. Poate cã si Maica a imbatranit, si lasã acuma cele mai multe treburi pe seama lui Rosasharn. Stiam cã lucrurile n-aveau sa mai fie chiar asa cum le lãsasem. Ei, eu zic cã-n noaptea asta o sa dormim aici si, cum s-o crãpa de ziuã, pornim înspre unchiul John.
Cel putin eu asa am sa fac. Zici ca mergi si dumneata, Casy ?
Preotul statea tot cu privirile atintite asupra focului.
Vorbi rar :
- Îhî, merg cu tine. Si cand ai tãi au sa porneasca la drum, plec si eu. Oriunde s-or gasi oameni ratacind pe drumuri, am sa fiu si eu cu ei.
- Ai sa fii bine venit, zise Joad. Maica te-a intampinat intotdeauna cu bucurie. Spunea ca esti un preot in care iti poti pune nadejdea. Pe-atuncea Rosasharn era inca micuta.
Intoarse capul : Vii si tu cu noi, Muley ?
Dar Muley privea catre drumul pe unde venisera.
Ce zici, Muley, nu vii si tu cu noi ? repetã Joad.
- Cum ? Nu. Nu mã duc nicaieri si nu plec de nicaieri. Vezi lumina ceea de colo, care saltã in sus si in jos ? Eu zic ca-i paznicul lanurilor ãstora de bumbac. Sa stii ca a vazut careva focul nostru.
Tom se uitã într-acolo. Lumina se apropia din ce in ce, venind peste coama dealului.
- N-am facut nici un rãu, zise el. Doar cã ne-am asezat aici. N-am facut nimic.
Muley cârâi printre dinti :
- Îhî ! Ceva am facut, chiar numai asezandu-ne aici. Am incalcat avutul altuia. Nu mai putem ramane pe loc. De doua luni umblã sa punã laba pe mine. Ia ascultati aici ! Daca vine incoace cu masina, fugim in bumbac si ne intindem la pamant. Nici nu trebuie sa ne ducem prea departe. Pe urma lasa-i sa ne caute, fir-ar ei ai dracului ! Ar trebui sa scotoceasca pe fiecare rand, de la un capat la celalalt. Numai sa nu sãltati capetele de la pamant.
Joad il întrebã :
- Da’ ce-i cu tine, Muley ? Parca nu te stiam om sa dai chiar asa bir cu fugitii. Erai coltos al dracului.
Muley urmarea atent luminile ce se apropiau. Zise :
- Îhî ! Eram coltos ca un lup. Acuma sunt coltos ca o nevãstuicã. Daca pleci tu la vanatoare, se cheama cã esti vanator, si atuncea esti tare. Unui vanator nici dracu’ n-are ce-i face. Da’ cand esti vanat... se schimbã socoteala. S-a intamplat ceva cu tine. Nu mai esti tare. Poti sa fii fioros si crud, dar tare nu mai esti. A trecut multa vreme de cand ma vaneaza altii pe mine. Nu mai sunt eu vanator. As putea sa impusc pe vreunul in intuneric, noaptea, dar sa mai ies cu parul la drum si sa moi oasele cuiva, asta nu se mai poate. N-ar avea nici un rost sa ne furãm singuri caciula. Asta-i, si nu mai ai ce-i face.
- Bine, du-te tu si te-ascunde, zise Joad. Lasã-ne aici pe mine si pe Casy, sa le spunem noi doua vorbe nenorocitilor ãlora.
( extras din Fructele mâniei ( The Grapes of Wrath, John Steinbeck, 1939 ), de John Steinbeck, Ed. Rao, Bucuresti, 2005 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu