Despre neamuri in romanul Descult de Zaharia Stancu si romanul Fructele mâniei de John Steinbeck ( 3 )
Soarele rãsare si trece cu lumina lui peste oameni si peste dobitoace, peste câmpuri si peste ape, apune si a doua zi rãsare iar, si tot asa mereu, mereu, pana la sfarsit – cand o fi sa fie sfarsitul... O sa fie odata si sfarsitul. Mai e pana atunci...
[...]
Cei doi copii ai mamei de la barbatul ei dintai, Ion si Evanghelina, s-au bolnavit de pantec.
Evanghelinei ii rasar dintii.
Plange ziua, plange noaptea.
Ii tine isonul Ion bâzâitul...
Mama ii leagana in poalã, sa-i ameteasca, sa-i amuteasca, sa-i adoarma, sa doarma dusi, unsi, somnului supusi. [...]
Scutecele mereu trebuiesc spalate, schimbate, uscate.
Mama are ochi frumosi, coade lungi, galbene ca ovãzul copt, mijloc subtire.
Vaduva la saptesprezece ani !...
[...]
Biciuitã intruna cu limba de bunica, mama si-a infasurat copiii in toate, i-a luat in brate, a urcat dealul.
Pe langa cimitir l-a urcat, pe unde e potecã, pe coasta cimitirului.
Cruci mici de lemn, noi, vechi, cu tulpina putredã, cazute peste mormintele coplesite de buruieni.
Mergea, mergea... Se mai oprea sa se odihneasca.
Ar fi vrut sa ingenunche - ca boul cand e prea incarcat carul si drumul duce in urcus – ori sa se aseze jos, nitelus, pana mai prinde puteri.
I s-au taiat de tot picioarele.
Cum sa se aseze ?!
Ploua mãrunt peste zapada putinã, înghetatã.
Postalii mamei sunt grei, lunecã.
Vantul ii bate fusta udã, i-o lipeste de trup. Tulpanul i-l udã. Ii udã ghiorocul...
- Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama !...
“Daca as muri acum – gandeste – ar fi bine. Nimic nu mai stii daca mori. Nimic nu te mai doare”.
Copiii scâncesc.
- Taci cu mama, taci cu mama !...
Coadele galbene, lungi pana la solduri, ochii limpezi, adanci.
A urcat dealul, a trecut câmpul.
Ploaie si ceatã.
Nici tipenie de om.
Nici macar ciori care sa croncãneascã, sa cârâie.
Au ramas in salcamii din vale.
Mortii au ramas sub cruci, sub ierburi, pe coastã...
[...]
Coboarã poteca.
Are doi frati in satul care se vede, oameni cu stare, negustori.
La care sa se duca ? Fratii s-au gâlcevit.
Muierile i-au indemnat sa se ciorovaiasca.
Cel mai mare, Lisandru, e bolnav de piept.
Nevastã-sa, femeie de la oras, târomeste si ea.
Le-a ramas un copil, Iancu, uscat, slabanog, ligav si lingav, parca ar manca cenusã, nu prinde carne pe el.
La hârâie tusea-n piept la toti.
Rãu Lisandru, rea nevastã-sa.
Totusi, parca e mai bun Lisandru decat Tone.
Acela are trei copii, trei fete, si-n fiecare primavara, cu burta la gurã, nevastã-sa, Finica, stã gata sa nasca.
Iad casa lui Tone.
Femeia tipã sa fie dusã la oras, nu-i place la tarã, nu e-nvatata sa traiasca la tara.
Ce sa faca Tone la oras ?
N-a adunat inca destui bani sa poata deschide pravalie la targ...
- Buna ziua, nene Lisandre...
- Bunã...
- Nu pot sa mai traiesc cu mama. Am venit sa raman cateva zile la tine. Nu multe. O sa-mi caut un rost...
- Sa-ti cauti ! ... De ce nu te-ai dus la Tone ?...
- Tu esti mai bun, nene Lisandre.
- Cine ti-a spus ?
- Stiu eu...
- Nu stii bine...
- Atunci sa plec !
- Acum, dac-ai venit, ramai.
A ramas la Lisandru.
A vazut-o orãseanca, s-a întunecat. Si-a cãlcat pe inimã si i-a spus :
- Sa ne ajuti la gospodarie, fatã, sa deretici prin casã, sa aduci apã, sa ne framanti painea...
A ajuns mama slugã in casa lui Lisandru.
O zi, o saptamana, o luna, doua...
I-a trimis vorbã Tone cã vrea s-o vadã.
S-a dus mama la Tone.
- Nu-mi place cum se poartã cu tine hotul de frate-meu. Suntem trei frati si-avem o singurã sorã. Ai ajuns slugã la dulamã lungã... Ti-am gasit un om cu care sa te mãriti.
Tu ai doi copii. Are si el doi copii.
O s-aveti la un loc patru.
E vãduv.
I-a murit muierea astã-toamnã, cand a murit si barbatu-tãu.
- As vrea sa-l vad, nene Tone.
- Sa-l vezi, de ce sa nu-l vezi ?! E-n cârciumã, alãturi. Sa-l poftesc înãuntru.
- Pofteste-l...
A ramas Finica la tejghea.
Tone a intrat in odaie, insotit de un barbat tanar, oaches cu ochii caprui, cu mustata tunsã scurt... Om necãjit, cu cãmasa neagrã, îmbâcsitã de tãrânã.
Venise primavara, incepuse munca la câmp.
- Bunã seara, Mario...
- Bunã seara, omule...
A plecat Tone sa-i tinã de urat la tejghea Finitei.
Musteriii cer o tuicã, cer covrigi, ii rontãie in dinti, cer sferturi de vin.
Cine n-are bani, pe datorie bea.
Ii trece Tone pe rand in condicã.
Or sa plateasca la vara, la toamna, cand or sa vanda bucatele – daca s-or face bucate.
Daca nu, fara suparare, or sa plateasca anul viitor.
Nu pierde nimic negustorul.
Scrie in condica de doua-trei ori pretul.
Finica se uitã chiondãrâs la oameni.
- Iar le dai pe datorie, Tone.
- Iar le dau...
- Gandeste-te la fetele mele, Tone...
- La ele ma gandesc.
Umple Tone trei cincizeci cu tuicã si trece in odaie :
- Ei, sorã-mea, te mariti cu Tudor ?
- Mã mãrit, nene Tone.
- Sa fie într-un ceas bun !
Ciocnesc cinzecile si le dau pe gat... Femeia abia gustã tuica...
- Nu-ti place bautura, nevastã.
- Nu-mi place, bãrbate.
- Nici mie.
- Asta e bine...
- Cand o duci la tine, Tudore ?
- Astã-searã, cumnate Tone.
- Asta-seara, nene...
- Mergeti sanatosi !
Tata o ia în brate pe Evanghelina. Mama îl ia in brate pe Ion.
Din casa unchiului Tone ies in sosea.
Pornesc unul langa altul, in susul satului.
Seara. S-a lasat intunericul.
Bate usor vântul.
Aduce in sat vântul miros proaspat de câmpuri trezite din amortealã.
Copiilor le-au cazut capetele pe umerii parintilor.
Au adormit...
Focul de tor arde mocnit.
Pe un maldãr de paie, picotã, alaturi, incercand sa se incalzeasca, bãiatul pistruiat si cârn.
Atârnã într-un cui lampa.
Ochiul ei galben, parcã bolnav, clipeste rar.
Femeia intrã cu bãrbatul, deodatã.
Trec prin tindã si patrund in odaie.
Barbatul pipãie patul si culcã puii de om adormiti, unul lângã altul.
Cu tolul îi acoperã.
Isi apucã femeia de mâini, o trage langa el, o imbratiseaza, ii sãrutã obrazul.
Buzele lui, aspre, plesnite de vant.
Mai aspru, obrazul muierii.
Femeia ii pune mana pe piept si-l împinge usor îndãrãt.
- Parca spuneai ca ai doi copii, omule. Nu vad decat unul...
- Fata am dat-o de suflet. Era prea mica. N-o puteam tine.
- Cui ?
- A luat-o o vecina s-o creasca.
- Care vecinã ?
- A lui Gigoi ...
- Sa te duci s-aduci fata acasa.
- Poate, maine.
Odaia, inghetata.
Vantul scormone sindrilele acoperisului, intoarce fuioarele de fum cu varful in jos, le risipeste.
Femeia se aseaza langa foc.
Baiatul pistruiat si cârn se trezeste de-a binelea.
Se uitã lung la femeie, apoi sare in picioare si, ca un bursuc speriat, se aciuiazã langa taicã-sãu.
- Cine e muierea asta ?
- Maicã-ta.
- Dã-o dracului ! Asta nu e mama mea. Mama mea a murit. Au îngropat-o...
Scoate limba la femeie, o limbã groasã, vânãtã...
Casa e asezatã în mijlocul ariei.
In spatele casei – cosarul pentru vite, hambarul pentru tinut bruma de grâu, cand graul are rod bun, pãtulul de porumb, cand se face porumbul, carul vechi si, langa car, legati de protap, boii, molfãind paie uscate intre dinti.
In fundul ariei, o padure de salcâmi din mijlocul cãreia se ridicã, biruitor, un plop cu frunzele mereu nelinistite de parca intruna il bat apele curgatoare ale vazduhului.
In fata casei, doi duzi, cativa corcodusi, un nuc pe jumatate uscat si, langa uluci, o salcie plângãtoare cu crengile acoperind o parte din drum.
Sub salcie, fântâna adâncã, cu ghizduri de lemn si apã abia licãrind în fund.
La dreapta casei si in fata ei, megiesii, dincolo de megiesi – satul întreg.
La stânga, linia feratã de langa care poteca începe sa urce dealul.
Din creasta dealului, mai departe, cat poti cuprinde cu privirile, câmpuri, nesfarsite campuri, cocosate ici-colo de mãguri rãzlete, împunse pe alocuri de copaci batrani, rãmasi dintr-o pãdure care a fost pe aci, odinioarã de nestrãbãtut – deliormanul, pãdurea nebunã, de ulmi, de plopi, de frasini, de stejari, pãdurea cu smeurisuri, cu salbaticiuni...
Oamenii, altãdatã, putini, pe aci, pe langa Dunãre.
La Turnu, raia turceascã.
La Rusi, langa Vede, cetatea.
Le venea turcilor chef de omor, de talharit.
Navaleau basbuzucii dupa pradã.
Satele, sâmburi de sate.
Un pâlc de bordeie aici, altul hãt departe.
Des de tot nãvãleau, aprige, si slugile stapanirii dupa dãri.
Afumau, bãteau, storceau, jupuiau – plecau.
In urmã lãsau vai si amar.
Cui sa te plangi ?
Fugea in padure cine putea, se ascundea, se hãinea...
Ca sa aibã cu ce trai, unii ieseau la drumul mare cu ciomagul.
Paduri, cat vezi cu ochii si cat nu vezi cu ochii.
Mamaliga de mei era temeiul mancarii, cu lapte, cu branza.
Vite multe, câmp putin.
Mosu, ãl batran, Gãbunea, povestea cum plecase odata la targ, la Drãgãnesti.
Singur plecase.
Dupa ce a trecut de Udup, a bagat de seamã cã se tinea unul, tot cãlare, cu pistoale la brâu, dupa el.
Se oprea el sa lase calul sa pascã, se oprea si-ãlãlalt.
Pornea el, pornea si talharul.
“Cu ãsta trebuie sa termin, si-a spus. Pana nu mã apucã noaptea, trebuie s-o termin.”
A urcat soarele-n amiazã, a pogorât in chindie.
S-a tras langa un tufis, calatorul.
A-mpiedicat calul si si-a pregatit culcus.
A asternut dulama si a bagat sub ea un maldãr de iarbã.
Cãciula, la gulerul dulãmii.
A cazut seara.
In tufis, pãrea cã doarme un drumet trudit.
El s-a pitit mai alãturi.
Talharul s-a apropiat pe furis.
A descarcat pistoalele in dulamã.
S-a aplecat sa-l cotrobaie pe mort.
Atunci mosu Gãbunea l-a pocnit pe talhar cu sete in moalele capului.
L-a lasat lungit si-a plecat fluierand mai departe...
Scapase cu viatã. Asta a fost toamna.
Primavara a avut iar drum spre Draganesti, la targ.
S-a abatut pe la locul cu pricina. Hoitul il mancase fiarele padurii.
Ramasesera oasele si chimirul. L-a luat ca pe o vãcãlie de ciurel, pe ciomag.
Zornãia chimirul, doldora de galbeni...
- De, mãi, bani avea, si nu putini... Cine l-a pus sa se tina de mine, sa ma omoare ? Am luat chimirul, cu galbeni cu tot.
Era un chimir lat, roscat, nituit cu bani de aramã...
Deliormanul, pãdurea nebunã... S-a dus padurea nebunã...
Langa Adâncata, isi aveau batranii prisãcile.
Toamna se duceau, fumãreau stupii, storceau mierea din faguri, o aduceau la bordeie in putinici de stejar.
Mancau copiii mierea... Daca mancau multa, le curgea mierea pe buric...
- Si nu mureau, mãtusã Utupãr ?
- Nu mureau...
- Apãi, eu nu cred ca mierea le curgea pe buric...
- Ce sa crezi ?! Tu nu crezi nimic. Esti ca Toma necredinciosul. Vrei sa vezi totul, cu ochii tãi... Apãi, maicã, sa stii, nimeni nu vede tot. Trebuie sa mai si crezi... [...]
[...]
S-a luminat de ziuã, n-a rasarit inca soarele.
Lunecã acelasi vânt de asearã, clatinã salcâmii, duzii, plopul.
Pe cer se frãmântã norii goniti spre apus.
Cateva gãini ciugulesc in bãtãturã. Cateva numai.
Satul s-a trezit. Se aud mugete de boi.
Cumpãna fantanii urcã si coboarã, coboarã si urcã.
Femeia se uitã in jur.
Se uitã intruna.
Pe palma asta de pamant, cu omul ãsta langa care si-a petrecut intaia oara noaptea intre salcamii acestia ghimposi, intre gardurile acestea, intre femeile acestea care vin inainte de rasaritul soarelui la fantana, lipãind cu tãlpi goale pamantul înghetat al ulitelor, aici va trai...
Va trai ! Cat ?
Nimeni nu stie cat va trai...
Asta e legea lumii, sa nu stie nimeni cat isi va purta umbra legatã de picioare, pe pamant...
( extras din Descult, de Zaharia Stancu, editia a 17-a, Ed. Cartea Romaneasca, 1987 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu