Odinioarã ( Barbu St. Delavrancea ) ( 1 )
( Barbu Stefanescu Delavrancea, lucrare aparuta in anul 1922 )
lui George Radu Golescu
Anii trec asa de repede cã nu-ti dai seama când si cum cutare flãcãu, rotar ori grânar, s’a schimbat în mos cutare, de unde si pânã unde un bujor de fatã, sã o fi sorbit într’o lingurã cu apã de dragã ce-ti era, sã te pomenesti cu ea sbârcitã, cãruntitã, apoi albã colilie.
Asa curge vremea, si pe noi nu ne lasã în urmã, ci ne târãste cu ea pana la hotarul vietii.
Ne aseazã frumusel pe douã scânduri, ne întinde pe d’asupra o pânzã albã cu cruce la mijloc, ne stropeste cu vin si cu untdelemn.
Bulgãrii si tãrâna cad si astupã.
Si tot vremea din mosoroi face netezisi, surpã crucea dela cap, bãtãtoreste locul, si acoperã cu bãlãrii cel din urmã locas al nostru.
Ei, câte se duc cu zilele, si ce triste minuni ni se aratã de ieri pânã azi.
Câte ne mai asteaptã de azi pânã mâine !
In curtea bisericilor vechi, cruci de piatrã si de lemn, uneori câte douã-trei în acelas cuib, umbrite de visini si de pruni.
Rãmâi pe gânduri.
Parc’ai vrea sã stii cine odihneste sub pamantul incarcat cu stevie si cu urzici ?
Parc’ai vrea sa afli ce locsor a cazut la fitecine din cei ce odihnesc acolo ?...
Cu multi ai copilarit, multi te-or fi mangaiat, si pe unii poate cã i-ai iubit.
E trist.
Dar e si mai trist sa te reintorci, dupa mai multi ani, din pustiuri strãine, în mahalaua in care ai nascut s’ai crescut, si sa nu mai vezi nimic din cate stieai.
Pe aceeas streaje sa intri, pe aceeas cãrare sa te strecori si sa nu mai vezi mândretea d’odinioarã.
La marginea capitalei, departe de sgomot si de fapturile pizmase, intre oras si ogoarele taranesti, se întindea, înflorind, mahalaua grânarilor.
Mergea bine dela Dumnezeu.
Unde îsi punea crestinul vatra se prindea pe tãlpoaie neclintite.
Casele vãruite se afundau în gradini cu rogodele, veselia copiilor.
P’alocurea viile se mlãdiau, încãrcate cu ciorchini, pe aracii plecati de greutatea rodului.
Taranii, cu dare de mânã, se îndesau sa-si gaseasca loc intre grânari.
Era o fierbere de muncã, o dragoste de propãsire, s’o frãtie de trai, cã nu se mai pomenia asa mahala tihnitã si harnicã.
Cand sosia cate un jupân, ori nea cutare, cãlare pe rotasul din stânga, plesnind voiniceste înnaintasii, lelitele, cumetrele, finele, suratele, îi ieseau voioase înainte, îl opriau din drum si-l zãpãciau cu cercetarile.
Grânarul cu o mânã în brâu, cu alta pe hãturi, cu biciul pe dupã gât, le rãspundea cu rânduealã, sa nu lase pe nici una mâhnitã.
- Nea Mitrane, ai intalnit, p’ale drumuri, pe alde dumnialui ? ( Si “dumnialui “ – i era barbatul ).
- Da, cumetritã, descarcã la Oltenita.
- Nea Mitrane, ai vazut pe bâcu ? ( Si “bâcu “-i era tatã-sãu ).
- Da, finã, cale d’o zi si vine, e sanatosel, tare-mare.
- Nea Mitran, ne-ai intalnit flacaul ? ( Si “flacaul” era frate-sãu ).
- Ci-cã a castigat bune pãrãlute. Dar tu, cand ne-i întinde halageaua nuntii ?
Si asa, cu una, cu douã, pana le dedea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrabii speriate, care incotro sedeau, ca sa spuie veste bunã si noroc pe la cei d’acasã.
Chiaburii se înmultiau.
Copii, rumeni, si bucãlati, goniau cu ghiozdanele la scoala din curtea bisericii sa plateasca, sfãntoaica pe lunã, dascalului Nicutã, si sa invete slove noui, sa citeasca pe felurime, sa scrie pe placã, si hei ! mai tarziu, sa invarteasca tocul pe hartie, ca niste logofeti.
In serile de varã, mai ales pe lunã, toatã mahalaua iesia pe prispã, ori pe laita de langa poarta micã, si povestile incepeau lungi si nesfarsite.
Bunicele si mumele isi luau nepotii si copiii cei mai mici, prâslele, în poalã, si le spuneau câte’n lunã si’n soare.
Ba de turci, ba de tãtari, ba de calmuci, ba de cãpcãunii cu douã guri, ba de muscali, ba de nemtii cu coadã, mã rog, din cate omul apucã si vede, aude si nu uitã.
Si cand liliecii goniau d’alungul drumurilor, copiii mãricei pãrãsiau scurteica bunichii pentru ca sa arunce dupa ei cu cãciulele, strigand dela streaje pana la bisericã :
“Liliac... Liliac
Trage noaptea la conac !
Din cloponita batranã
Hop odatã, hop de douã,
Pân’ la nouã...
Liliecii daca scapã
Sub cãciulã fac calpacã”.
Si de veniau Floriile, Pastele cu hainele noui, Sf. Ilie cu pepenii de Pantelimon, Mos-Ajunul cu colindetele, aceastã prãsilã voinicã si vioaie, umplea mahalaua de veselie si de nãzdrãvãnii.
La Ignat, cand zapada cãdea de douã palme, porcii înjunghiati asmutiau câinii, guitând de se cutremura pamantul.
Fumul focurilor, în cari îi pãrpãliau pana la sorici, acoperia cerul mahalalei ca o ceatã [ ceatzã ]deasã si fara cãpãtâiu...
Asa îi mergea, pe acele vremuri, omului, în bine si d’a bunã.
Case noui se clãdiau într’una.
Ogrãzile se faceau mai dese si mai frumoase, impodobite primavara cu stufuri de flori, iarã vara mlãdiete pana la pamant de rod bogat si felurit.
D’atunci tot sa fi trecut cincisprezece ani de zile.
În ziua de azi batranii s’au dus dupa tãrâmul ãsta.
Casele vechi, nespoite, daramate, fara garduri, marturisesc cã saracia s’a încuibat in locul bielsugului d’odinioarã.
Azi tot e d’avalma, caci toate sunt d’avalma cand bietul crestin nu mai are ce ocroti.
Grajdurile, ulucile cu portile mari au fost aruncate in sobã, pe gerul bobotezei.
Curtile, pline altadata de pasari, azi sunt pustii.
Abia cate un caine pocâltit mai hãmãie si te vesteste cã e la locas de om.
Copiii sunt galbeni si slabi, sdrentãrosi si fara chef, caci la Paste n’au cu ce se înnoi, la Mosi n’au cu ce sa-si cumpere fluiere si hârâitori.
Smeurile nu mai vâjie pe la sân-Petru.
Dascalul Nicutã nu mai cântã cu o sutã de bãeti într’un glas :
“O daàtã-i una, uùna !
Doòrdoò paàtru !”
Nunta de azi se chiamã “saracie la saracie”, botezul, din cumetrie cu chef si lautari, se numeste “beleà la capul omului”.
Grânarii au ajuns la douã mârtoage de cai, si nu mai pun in carutele cu coviltir patru chile mari.
Toata mahalaua a saracit si se’ngroapã în ruine si bozii.
Si spre batjocorã, soarta a facut sa se ridice in locul bisericutei ( plinã al’datã de credinciosi la sarbatori ), bisericã mare si falnicã, dar goalã chiar la sarbatorile imparatesti.
In locul scoalei lui Nicutã, scoala primariei, ca un palat frumos, incapator, dar pustiu si fara spor la carte.
- Ce e asta, lele Anicuto ? Am intrebat mahnit, privind in toate partile. Si de ce ati ajuns in halul ãsta ?
- Ei maicã, ce e, dela Dumnezeu si dela stapanire este. Iacã scoalã mare, iacã bisericã frumoasã, dar de ce le-or mai fi ridicat, in mijlocul dãrâmãturilor, eu nu pricep. Uite, ne-am stins în cativa ani. Se zice cã acele masini blestemate de drumuri de fier au luat chiagul grânarilor nostri. Apoi de, o fi, n’o fi. Atat mamã, stiu, cã odinioarã copiii îsi numãrau anii dupã casele noui care se ridicau, azi îsi socotesc vârsta dupã casele care se dãrâmã.
Si bâtrãna pleacã cu donitele spre putul cu douã roate.
( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu