Despre neamuri in romanul Descult de Zaharia Stancu si romanul Fructele mâniei de John Steinbeck ( 2 )

Despre neamuri in romanul Descult de Zaharia Stancu si romanul Fructele mâniei de John Steinbeck ( 2 )

Reverendul Casy si Tom cel tanar ramasesera pe creasta dealului si se uitau in jos, catre salasul familiei Joad.

Casuta pipernicita era daramata la un colt si, fiindca fusese smulsa de pe temelii, se-aplecase intr-o parte, iar ferestrele din fatã priveau cu ochi orbi catre un colt de cer mult deasupra zãrii.

Gardurile disparusera, iar bumbacul napadise ograda pana langa peretii casei si împresura strans sopronul.

Privata statea si ea trantita pe-o rânã, in stransoarea tufelor de bumbac.

Locul unde se aflase ograda cu pamantul ei tare, batatorit de picioarele goale ale copiilor, de copitele puternice ale cailor si de rotile late ale carutelor, era acum arat si napadit de tufele verzi-întunecate si acoperite de praf ale bumbacului.

Tom cel tanar se uitã multa vreme la salcia zdrentuita de langa jgheabul uscat, unde altadata erau adãpati caii, la rotocolul de beton din locul unde fusese odata pompa de apã.

-         Dumnezeule ! exclamã el intr-un tarziu. Ce urgie s-o fi abãtut pe-aici ?! Nu mai traieste nimeni acolo.

In cele din urma incepu sa coboare repede coasta si Casy se luã dupa el.

Se uitã in grajdul pustiu, la mâna de ogrinji imprastiati pe jos si la ieslea din colt a catârilor.

Pe cand se uita el asa, se iscã deodata o foialã pe podea si o familie de soareci pieri sub ogrinji.

Joad zabovi si la intrarea sopronului sub care tineau inainte uneltele si nu vãzu acolo nici o unealta – doar o custurã de fier de plug, niste sarma incurcata, aruncata intr-un colt, o roata de fier de la o cositoare si un jug de ham, ros de soareci, un bidon turtit, acoperit cu o crustã de pãcurã si praf, si o salopeta rapciugoasa, atarnata intr-un cui.

-         N-a mai ramas nimic, zise Joad. Aveam niste unelte asa de frumoase ! Nimic n-a mai ramas !

-         Dac-as mai fi preot, rosti Casy, as spune cã aici s-a abãtut mânia lui Dumnezeu. Dar asa, nu stiu ce sa mai cred. Am fost plecat, nu stiu ce s-a mai intamplat.

Se duserã pana la rotogolul de beton din jurul pompei de apã si, ca sa ajunga acolo, trecurã printre tufe de bumbac cu mãciulii îmbobocite si cãlcarã pe pamantul arat.

-         Pe-aici n-am arat niciodata, spuse Joad. Locul ãsta ramanea totdeauna nesemãnat. Da’ acuma, ia te uitã : nici n-ai putea s-aduci un cal la adapatoare fara sa calce peste tufele astea.

Se oprirã langa jgheabul acum uscat al adapatorii, dar ierburile care s-ar fi cuvenit sa creasca primprejur nu se vedeau nicaieri, iar lemnul gros si batran al jgheabului era scorojit si crapat.

Acolo unde se aflase pompa se mai vedeau doar buloanele care o sustinusera, cu ghiventurile ruginite si piulitele lipsã.

Joad se uitã pe gura fantanii, scuipã si trase cu urechea.

Aruncã apoi un bulgare inauntru si din nou trase cu urechea.

-         Ce fantana strasnica era ! spuse el. Nu s-aude apa.

Parcã nu-l trãgea inima sa se ducã spre casã.

Aruncã in fantana inca un bulgare si apoi altul, si altul.

-         Poate c-au murit cu totii, vorbi el din nou. Dar mi-ar fi spus cineva. Intr-un fel sau altul, tot as fi auzit eu ceva.

-         Poate c-au lasat in casa vreun semn sau vreo scrisoare. Aveau de unde bãnui c-ai sa vii ?

-         Nu stiu, raspunse Joad. Nu, cred ca nu. Nici eu n-am stiut pana acum o saptamana.

-         Hai sa ne uitãm in casã ! De-abia se mai tine-n picioare. I-a dat cineva o busiturã de-a scos-o din sanatati.

Pãsirã incetisor inspre casa prabusita.

Doi dintre stalpii de colt cazusera, asa cã acoperisul atârna intreg intr-o parte. Coltul casei se prabusise inauntru.

Printr-o tesatura de lemne tãndãrite puteai vedea in odaia din colt.

Usa de la intrare atârna deschisã inauntru si tot de usorul usii atarna in afarã o portitã mica si grea, prinsã in balamale de piele.

Joad se opri la treapta din fata pragului, cioplita intr-o grindã groasã.

Rosti :

-         Iac-aici e pragul. Da’ au plecat cu totii... sau a murit Maica.

Arãtã inspre portita din partea de jos a usii : Daca Maica ar fi undeva prin apropiere, portita ar fi trasã si prinsa in zavor.

De asta are ea totdeauna grijã – sa fie portita trasa la usa.

Ochii ii ardeau in cap.

Facea asta fara gres din ziua cand a intrat porcul in casa Jacobsilor si a mancat copilul.

Milly Jacob era acasa si se dusese pentru o clipa in sopron.

Cand s-a intors, porcul inca mai manca din copil.

Da’ femeia era insarcinata si si-a pierdut mintile.

Nu si-a mai venit in fire.

A ramas intr-o ureche.

Si Maica a tras invatatura din asta.

Niciodata nu lãsa oblonul de-aici deschis daca nu era chiar ea in casã.

N-ar fi uitat pentru nimic in lume.

Nu... au plecat de aici... ori au murit.

Se aplecã intre usorii aschiati si privi in bucatarie.

Ferestrele erau sparte si pe podele se vedeau pietre aruncate la intamplare, iar podelele, dimpreuna cu peretii, pareau proptite intr-o rânã si scandurile erau toate acoperite cu praf cernut din tavan.

Joad arãtã catre ferestrele sparte si catre pietrele de pe jos si spuse :

-         Asta-i isprava copiilor. Ar fi in stare sa calce sapte poste ca sa sparga cu pietre o fereastra. Si eu am facut la fel.

Aflã numaidecat cã o casa a ramas pustie, intr-o clipa aflã.

Ãsta-i primul lucru pe care-l fac copiii, de-ndatã ce-au plecat oamenii din casa.

In bucatarie nu mai era nici un fel de mobila, soba nu se mai afla la locul ei, iar prin gaura burlanului se vedea afarã.

Pe marginea albiei unde spalau vasele se zarea o cheie veche de deschis sticle de bere si o furculita cu coltii rupti si cu mânerul de lemn lipsã.

Joad se strecurã cu grijã in odaie si dusumelele gemurã sub greutatea lui.

Un numar vechi al ziarului Ledger din Philadelphia zacea pe podele si sprijinit de perete, cu foile galbene si mototolite.

Joad se uitã si in camera de culcare – nici un pat, nici un scaun, nimic.

Pe un perete se vedea poza in culori a unei fete indiene, sub care statea scris Aripã-Rosie.

Rezematã de perete, se mai vedea si o stinghie de pat, iar intr-un colt, o gheata de femeie, inalta si cu nasturi pana sus, cu staifurile scâlciate si cu talpa complet ruptã chiar in scobitura de langa toc.

Joad o ridicã de jos si-o cercetã cu ochii.

-         Tin minte ghetele astea, spuse el. Ale Maichii au fost.

Acuma n-a mai ramas nimic din ele. Si cat de mult ii placeau... Le-a pastrat ani la rand.

Nu, au plecat de-aici... si-au luat totul.

Soarele coborase mereu si acum ajunsese sa priveasca prin ferestrele strambe si scanteia in muchiile cioburilor.

Intr-un tarziu Joad se rasuci in loc, iesi din odaie si se opri in pragul casei.

Se asezã jos, pe marginea lui, si-si propti picioarele goale pe treapta cioplita in grinda groasa.

Lumina serii se-ntinsese peste câmpuri, tufele de bumbac aruncau umbre prelungi, iar umbrele sãlciilor jumulite se-ntinseserã si ele pe fata pamantului.

Casy se-asezã si el langa Joad si-l întrebã :

-         Nu ti-au scris niciodata nimic ?

-         Nu. Asa cum ti-am spus, nu erau prea mesteri la scris. Taica stia sa scrie, da’ nu scria. Nu-i placea lui. Il treceau sudorile numai cat se gandea la scris. Putea sa alcatuiasca o comandã dupa vreun catalog tot asa de bine ca si multi altii, dar nici in ruptul capului n-ar fi scris scrisori doar asa, de dragul scrisului.

Stateau unul langa celalalt, cu privirile pierdute in departare.

Joad puse pe prag, langa el, haina facuta sul.

Cu mainile ramase libere rasuci o tigara, o lipi si o aprinse, apoi trase fumul adanc in piept si-l suflã pe nas.

-         S-a intamplat ceva rãu, zise el. Nu pot spune anume ce, dar am eu semn cã e cum nu se poate mai rãu. Uitã-te la casa asta dãrâmatã ! Si toti ai mei dusi de-aici.

Casy spuse :

-         Chiar colo era santul in care v-am botezat. Nu erai rãu, dar erai indaratnic si nu voiai cu nici un chip sa-ti desfaci mâna din coadele fetitei aceleia.

V-am botezat pe amandoi si tot nu voiai sa-i dai drumul de coade.

Tom batranul mi-a spus : “Bagã-l cu capul in apã”.

Asa cã te-am tint la fund pana ai inceput sa dai drumul la bulbuci, si de-abia pe urma ti-ai desclestat mainile din coadele fetei.

Nu erai rau, dar erai indaratnic tare.

Cateodata, un copil indaratnic creste cu mult har in sufletul lui.

O pisica cenusie si slaba se strecurã afara din sopron si veni printre tufele de bumbac pana in preajma usii, apropiindu-se tacuta, cu burta lasata spre pamant, de pragul pe care stateau cei doi.

Isi alese un loc intre ei si mai in spatele lor, apoi se aseza pe labele dindarat, intinse coada dreaptã si lipitã de podea, si doar varful cozii se misca in dreapta si-n stanga.

Ramase acolo si privi si ea in departare, unde priveau cei doi oameni.

Joad intoarse capul si o vazu :

-         Ei, fir-ar sa fie ! Ia te uita cine-i aici ! Cineva tot a ramas.

Intinse mâna spre ea, dar pisica sãri intr-o parte, asa ca sã n-o poata ajunge, se asezã iar, ridicã o labã si incepu sa-si lingã pernutele.

Joad se uitã la ea si pe chip i se citea nedumerirea.

-         Acuma stiu ce s-a-ntamplat ! strigã el. Pisica asta mi-a ajutat sa-mi dau seama ce anume nu e cum trebuie.

-         Mi se pare ca multe lucruri nu sunt asa cum ar trebui sa fie, zise Casy.

-         Nu, nu-i vorba numai de asezarea noastra de aici. De ce nu s-a oplosit pisica asta pe la vreun vecin, pe la familia Rance, sa zicem ? Cum se face ca nimeni n-a luat macar un bãt din lemnãria casei ? Aici nu a mai stat suflet de om de trei sau patru luni, si totusi nimeni n-a furat nici macar o stinghie.

La sopron sunt scanduri clasa-ntai, iar la casa gasesti scanduri dintr-astea cate vrei si cercevele intregi, si nimeni nu le-a luat.

N-ar trebui sa fie asa.

Asta mã nedumerea pe mine, si pana acum nu-mi dadeam seama ce e.

-         Ei, si ce crezi ca inseamna toate astea ?

Casy se aplecã isi scoase din picioare pantofii de panza si-si frecã de treapta degetele lungi.

-         Nu stiu. S-ar parea ca nu mai existã pe-aicea nici un vecin. Dac-ar fi, ar mai fi ramas pe loc vreuna din scandurile astea asa de bune ? Dac-ai sti, Doamne-Dumnezeule ! Odata, de Craciun, Albert Rance a plecat la Oklahoma City cu toata familia, cu catel si purcel, cu tot.

S-au dus in vizita la un var de-al lui Albert.

Ei, si-atunci toti cei de primprejur au crezut ca Rance si-a luat talpasita fara sa spuna o vorba – ziceau ca poate s-o fi inglodat in datorii ori s-o fi tinut vreo muiere de capul lui.

Cand s-a-ntors Albert acasa dupa o saptamana n-a mai gasit nimic – nici tu sobã, nici tu pat, nici tu cercevele la ferestre, ba-i luasera si aproape jumatatea din peretele dinspre miazazi, ca te uitai in casa de departe.

Si cum venea Albert spre casa, numai ce se-ntalneste pe drum chiar cu Muley Graves, care ducea in caruta usile de la casa si pompa de la fantana.

Doua saptamani a umblat Albert prin vecini si de-abia a izbutit sa-si stranga lucrurile.

Casy isi scarpina zdravan degetele picioarelor.

-         Si nimeni n-a cautat sa se-ascunda ? Toti i-au dat lucrurile indarat fara vorba ?

-         Sigur. Doar n-avusesera de gand sa i le fure. Crezusera oamenii c-a plecat si-au luat ce le trebuia. A gasit tot ce-avea in casa, tot, afara de-o pernã de catifea, cu un chip de indian zugravit pe ea.

Albert zicea ca Bunul i-o luase.

Zicea ca Bunul are in vine sange indian si de-aceea s-a bucurat la indianul lui zugravit.

Si era adevarat, Bunul o luase, dar nici nu-i pãsa lui de Indianul de pe pernã.

Ii placuse perna, si-atat.

O facea sul si-o purta intruna cu el, si-o punea jos oriunde se pregatea sa se-aseze.

N-a mai vrut sa i-o dea inapoi lui Albert nici mort.

Zicea :

 “Daca Albert tine asa de mult la perna asta, n-are decat sa vina s-o ia.

Da’ mai bine ar face sa vina tragand cu pusca de departe, fincã ii fac capul chisãlitã daca s-apropie de perna mea !”

Asa ca pana la urma Albert s-a lasat pagubas si i-a lasat in dar lui Bunu perna aceea.

De-aici insa i-au venit lui Bunu anume ganduri.

A inceput sa stranga fulgi de pui si de gaina.

Zicea c-o sa-si faca un pat intreg numai de fulgi.

Da’ nu si-a mai facut el niciodata pat de fulgi.

Intr-o buna zi, Taica si-a iesit din fire din pricina unui sconcs care se cuibarise sub casa.

Taica a ucis sconcsul cu un par, iar Maica a aruncat pe foc toti fulgii lui Bunu, ca sa mai putem si noi trai in casa.

Joad râse : Bunul nostru e om dat dracului ! Parca-l vad cum se-aseza pe perna aceea cu Indian si zicea :

 “Sa pofteasca Albert sa-si ia perna ! Sa-l vedem, zicea, ca-l stropesc cu apa, starpitura dracului, si pe urma-l storc ca pe-o pereche de izmene !”

Pisica se apropie din nou de cei doi, coada ii statea intinsa pe pamant si mustatile i se miscau din cand in cand.

Soarele coborase pana aproape de orizont, iar aerul incarcat de praf devenise rosu-auriu.

Pisica intinse o laba cenusie si atinse maneca lui Joad, vrand parca sa-l intrebe ceva.

Tanarul intoarse capul.

-         Ei, fir-ar sa fie ! Am uitat de broasca-testoasa. Doar n-am s-o tin impachetata cat lumea.

Desfãcu sulul, scoase broasca-testoasa si o vârî sub temelia casei.

Dar broasca iesi imediat afara si porni catre Sud-Vest, in directia in care se indreptase inca de la inceput.

Pisica sari asupra ei, o lovi peste capul intins inainte si înhãtã cu ghearele labele miscatoare.

Capul batran, scortos si umed se trase inauntru, coada groasa zvacni la adapost sub carapace, iar dupa ce pisica se plictisi sa tot astepte si se depãrtã, broasca o porni din nou spre Sud-Vest.

Tanarul Tom Joad si preotul privirã in urma broastei-testoase, care se indeparta, smucindu-si picioarele si saltandu-si carapacea grea si bombata, mereu înspre Sud-Vest.

Pisica se furisã o vreme in urma ei, dar dupa ce strãbãtu o oarecare distanta, se zburli, curbandu-si spatele ca un arc bine intins, cãscã gura si pe urmã se strecurã fara nici un zgomot indarat catre cei doi oameni asezati pe prag.

-         Unde dracu’ crezi ca se duce ? intrebã Joad. Am vazut broaste-testoase toata viata mea. Totdeauna se duc intr-un anumit loc, unde parca ar vrea neaparat sa ajunga.

Pisica cenusie se asezã din nou intre ei si putin mai in urma lor.

Clipea rar si domol.

Pielea de pe spate ii zvacni in sus sub intepatura unui purice si pe urma alunecã incetisor la loc.

Pisica ridicã o labã si o cercetã cu atentie, isi scoase si-si trase indarat ghearele, ca pentru a face exercitii, si-si linse pernutele cu limba ei rozã-sidefie.

Soarele rosu atinse orizontul si se-ntinse deodata ca o meduza, iar cerul de deasupra lui parea mult mai luminos si mai viu decat fusese inainte.

Joad scoase din sulul hainei bocancii noi si galbeni, iar inainte de a si-i trage, isi scuturã bine cu mâna praful de pe picioare.

Preotul, care privea mereu pe deasupra campurilor, zise :

-         Vine cineva. Uite colo ! De-a dreptul prin bumbac.

( extras din Fructele mâniei ( The Grapes of Wrath, John Steinbeck, 1939 ), de John Steinbeck, Ed. Rao, Bucuresti, 2005 )