Procedura civilã romanã: Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor ( 2 ) ( drept roman )
Faza in iudicio
Activitatea pãrtilor
Ultimul act In Iure era litis contestatio ( luarea de martori ), dupã care procesul trecea în faza a doua ( In Iudicio ).
Martorii aveau rolul de a constata cã pãrtile doresc sa ajunga în fata judecãtorului, in scopul obtinerii unei sentinte.
In fata judecatorului, partile se exprimau in limbajul comun.
Sarcina probei revenea reclamantului, care aducea in sprijinul afirmatiilor sale fie martori, fie înscrisuri.
Intrucat romanii nu cunosteau ierarhia probelor, un înscris putea fi combãtut cu martori.
Pãrtile puteau recurge la serviciile unui avocat, numit Patronus Causarum.
Avocatii nu aveau calitatea de reprezentanti in justitie, ci veneau in sprijinul uneia din parti, prin pledoariile lor.
Dupa ce lua cunostintã de afirmatiile pãrtilor, de pledoariile avocatilor si de probele administrative [ administrate ], [ judecatorul ] se pronunta potrivit liberei sale convingeri.
Daca prima fazã a procesului avea un caracter consensual, in sensul cã presupunea prezenta ambelor parti, faza in iudicio se putea desfasura si in lipsã.
Potrivit Legilor celor XII Table, judecãtorul asteaptã pana la amiazã, dupa care, in lipsa adversarului, dã dreptate pãrtii care s-a prezentat la proces ( Post Meridiem Praesenti Litem Addicito ).
Judecãtorii
In vechiul drept roman, ca si in dreptul clasic, judecatorul era o persoanã particularã, aleasã de catre pãrti si confirmatã de catre magistrat.
Judecatorul era o persoanã particularã, in sensul cã nu existau judecatori de profesie, si nu în sensul cã oricine putea fi judecator.
La inceput aveau dreptul de a fi alesi judecatori, numai senatorii, dar mai tarziu s-a acordat acest drept si cavalerilor.
Judecãtorul unic sau Iudex Unus, judeca procesele in care avea de constatat daca pretentiile reclamantului erau sau nu, întemeiate.
In functie de convingerea pe care si-o forma, judecatorul pronunta o sentintã de condamnare sau de absolvire.
Atunci cand judecatorul unic nu se pronunta asupra existentei dreptului, ci numai asupra întinderii dreptului, cum este cazul actiunilor in partaj, purta numele de arbitru, sau arbiter.
In afarã de judecãtorul unic, la romani functionau si anumite tribunale :
- unele erau nepermanente, iar
- altele erau permanente.
Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un numãr nepereche de judecãtori ( Recuperatores ) si judecau procesele dintre cetateni si peregrini.
Tribunalele permanente erau in numãr de douã :
- decemviri litibus iudicandis, adica Cei zece barbati care sã judece procesele, judecau procesele cu privire la libertate, si
- centumviri, adica Cei o sutã de barbati, judecau procesele cu privire la proprietate si la mostenire.
( extras, curs universitar, Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea, Ed. Sansa SRL, Bucuresti, 1995 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu