Despre Suflete Moarte ( 1 ) ( N.V. Gogol )
“Conacul boieresc se înãlta stingher pe o culme, adicã pe un vârf de deal, în bãtaia tuturor vânturilor cãrora li s-ar fi nãzãrit sa sufle ; costisa dealului pe care se afla casa era acoperitã cu brazde de iarbã tunsã.
Pe acest gazon erau presãrate, dupã moda englezeasca, doua-trei rãzoare cu tufe de liliac si de salcâmi galbeni ; cinci-sase mesteceni, în pâlcuri mici, îsi înãltau ici-colo varfurile golase, cu frunze mãrunte.
Sub doi dintre ei se vedea un pavilion cu o cupolã platã, verde, cu coloane albastre de lemn si cu inscriptia : “Templu de meditatie solitarã” ; mai jos, era un iaz acoperit cu matasea broastei, care, de altminteri, nu-i o raritate prin parcurile englezesti ale mosierilor rusi.
[...]
Apropiindu-se de curte, Cicikov îl zãri în pridvor chiar pe stapanul conacului, imbracat intr-o redingotã verde din stofã de Châlons, stând cu palma streasinã la frunte, ca sa poata vedea mai bine echipajul.
Pe masura ce brisca se apropia, ochii i se înveseleau si zâmbetul i se lãtea tot mai mult pe fatã.
- Pavel Ivanovici ! strigã el, cand Cicikov coborî din briscã. Pana la urma tot v-ati adus aminte de noi !
Prietenii se sãrutarã zgomotos si Manilov isi conduse oaspetele in casã.
Desi nu le trebuie prea mult timp pentru a traversa tinda, antreul si sufrageria, vom încerca sa profitãm de acest scurt rãgaz, doar-doar vom izbuti sa spunem cate ceva despre stapanul casei.
Insa, ajuns in acest punct, autorul e nevoit sa recunoasca sincer cã are in fatã o sarcinã foarte dificilã.
Mult mai usor e sa infatisezi caractere de mare calibru : n-ai decat sa împrãstii din gros culorile pe panza, sa zugravesti ochii negri si arzatori, sprancenele stufoase, fruntea brazdata de o zbarcitura, pelerina neagra sau purpurie, ca focul, aruncatã peste umãr si portretu-i gata ; dar toti acesti oameni, de care-i plinã lumea, care la prima vedere seamãnã foarte bine unii cu altii, insa, dupa ce insisti cu privirea asupra lor, remarci la ei multe particularitati dintre cele mai imperceptibile, acesti domni, deci, sunt grozav de dificil de prins intr-un portret.
In cazul lor, esti nevoit sa-ti încordezi foarte mult atentia, sa te silesti sa-ti rãsarã in fata ochilor toate trasaturile fine, aproape invizibile si, in general, trebuie sa-ti perfectionezi privirea, chiar daca-i destul de exersatã in stiinta investigatiei.
Numai Dumnezeu putea spune ce caracter avea Manilov.
Existã un soi de oameni cunoscuti sub denumirea de insi asa si-asa, nici una, nici alta, nici laie, nici bãlaie, cum zice proverbul.
Poate cã pe Manilov ar trebui sa-l alãturãm acestei categorii.
Era un barbat chipes ; liniile fetei lui nu erau lipsite de farmec, dar parcã in acest farmec se pusese prea mult zahãr ; in gesturi si in felul de a se exprima avea ceva lingusitor, menit sa-ti trezeasca bunãvointa si simpatia.
Zâmbea îmbietor, era blond, cu ochii albastri.
In prima clipã de discutie nu puteai sa nu spui : “Ce om placut si cumsecade !”
In clipa urmatoare nu mai spuneai nimic, iar in cea de-a treia ziceai : “Dracu’ mai stie ce-ai asta !” ; si te grabeai sa te indepartezi, altfel te-apuca un urât de moarte.
Nu te puteai astepta sa auzi de la el un cuvant viu, fie el chiar si sfidãtor, cum poti auzi aproape de la fiecare om, daca atingi un subiect care-l intereseaza.
Fiecare are slabiciunea lui : unul are patima ogarilor ; altuia i se pare cã-i un mare iubitor de muzicã si ii simte extraordinar de bine toate profunzimile ; un al treilea e mare mester la înfulecat ; al patrulea tine mortis sa joace un rol macar cu o palma mai presus decat cel ce i-a fost harazit ; al cincilea, cu dorinte mai limitate, doarme si viseaza cã se plimbã cu un aghiotant al tzarului, ca sa-l vada prietenii, cunoscutii si chiar necunoscutii ; al saselea e inzestrat cu o mânã care simte dorinta supranaturala de a îndoi coltul unui as de caro sau al unui doi, in timp ce pe un al saptelea il mananca in palmã sa faca ordine undeva, sa plesneasca un capitan de postã sau un surugiu ; cu alte cuvinte, tot omul cu ale lui, numai Manilov n-avea nicio pornire.
Acasã vorbea foarte putin si cel mai adesea medita si gandea, dar ce gandea, iarasi numai Dumnezeu ar putea sa stie.
Nu s-ar putea zice cã se ocupa de gospodarie, nu se ducea niciodata sa-si vada ogoarele, iar treburile mergeau cumva de la sine.
Cand vechilul ii spunea : “Boierule, ar fi bine sa facem cutare si cutare lucru”, de obicei el raspundea : “Da, n-ar fi rãu !”, pufãind din pipa cu care se deprinsese de pe vremea cand slujise in armatã, unde trecuse drept ofiterul cel mai modest, mai delicat si mai cult.
Cand venea la el cate un mujic si, scarpinandu-se in ceafã, ii spunea : “Boierule, dã-mi voie sa ma duc la muncã in altã parte, ca sa pot plati birul”, el ii zicea : “Du-te !”, pufãia din pipã si nici prin cap nu-i trecea cã mujicul se ducea sa traga o betie.
Uneori, privind din pridvor curtea sau iazul, spunea cã ar fi bine sa sape de la casã un tunel pe sub pamant, sau sa zideasca peste iaz un pod de piatrã, care sa aibã pe-o parte si pe cealaltã prãvãlii, unde negustorii sa vanda tot felul de mãruntisuri trebuincioase tãranilor.
In aceste clipe ochii lui se faceau nespus de dulci si fata cãpãta o expresie de multumire ; de altminteri, toate aceste proiecte sfarseau prin a ramane vorbe aruncate in vant.
In cabinet avea intotdeauna o carte, cu semnul pus la pagina paisprezece, pe care o tot citea de doi ani.
In casa lui mereu lipsea cate ceva : in salon avea mobilã splendidã, elegant tapitatã cu mãtase, care, de bunã seamã, il costase multi bani ; dar materia nu ajunsese pentru doua fotolii, si acestea erau imbracate doar cu niste rogojini ; de altfel, amfitrionul, in decurs de cativa ani, isi prevenea de fiecare data musafirii : “Nu vã asezati in fotoliile astea, inca nu-s gata”.
Intr-una dintre camere n-avea deloc mobilã, cu toate cã spusese inca din primele zile dupa casatorie : “Draga mea, trebuie sa ne îngrijim chiar de maine sa punem niste mobilã si in camera asta”.
Seara se punea pe masã un sfesnic foarte frumos din bronz întunecat, cu trei gratii antice, cu un scut elegant din sidef, iar alaturi de acesta se aducea un invalid din aramã, schiop, strâmb si murdar tot de seu, pe care nu-l observau nici stapanul, nici stapana, nici slugile.
( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu