Despre neamuri in romanul “Descult” de Zaharia Stancu si in romanul “Fructele mâniei” de John Steinbeck
“- Tudoreee... Deschide poarta !...
Pe tata il cheamã Tudor. Dar el rareori se aflã acasã.
Cand auzeam strigand, saream la poartã.
[...]
Brisca intra în arie. In briscã, pe caprã, tantosã, cu biciul intr-o mânã, cu hãturile în alta îmbroboditã de i se vedea numai varful nasului, cu flori mari de fluturi pe tulpan, mãtusa Utupãr [ Utzupãr ] de la Secara.
La spate, ingropata pana la mijloc in fân, fata matusii Utupar, Dita, varã-mea.
Se bucura mama cã-i veneau neamurile, s-o mai întindã cu ele la vorbã.
Era strãinã în sat, mama. Pe ulitã, nici o prietenã.
Cu tata se mãritase de-a dora.
Barbatul ei dintai o luase din prispa bunicului – nici nu implinise cincisprezece ani – si-o dusese pe Cãlmãtui in sus, peste trei sate, la Stãnicut, între sârbi.
Cand si-aducea aminte de intaiul ei barbat, mama incrunta sprancenele, se împosoca si, daca tata nu se gasea acasa, incepea sa cante, mai mult sa jeleasca.
Noi, copiii, o lãsam în dodiile ei.
Fusese un barbat inalt, voinic, Radu Ochian, moale, trandav.
Nu-i slujea la nimic voinicia.
Doi copii castigase cu el mama : pe sorã-mea Evanghelina si pe frate-meu Ion.
De izdat, pe neasteptate, murise Ochian, si mama, la saptesprezece ani, ramasese vaduva, cu doi copii legati de poale.
Oameni din sârbie o ajutasera sa-si ingroape barbatul si sa-i implineasca pomenile.
Incuiase casa mama, isi luase pruncii in brate si se intorsese la bunicã-mea.
- Ai ramas vãduvã, Mario...
- Am ramas, mamã...
- Si-ai venit sa-mi cazi in vatrã cu plozii...
- Unde era sa ma duc ?
- Sa fi asteptat la casa ta...
- Casa mea ! N-aveam de nici unele. A baut tot, inainte de a muri. Numai juncanii mi-au ramas. I-am dus lui nenea Tone sa-i vanda si sa-mi aduca banii.
Trei baieti avea bunica si-o singura fata, pe mama.
Baietii, mai mari decat mama Tone si Lisandru, isi luasera lumea in cap de mici, slugarisera pe la stapani, agonisisera ceva, si venisera in Omida, sat mancat de saracie, dar mare, cu garã, cu postã, cu greci negustori de grâne.
Cumparasera locuri la sosea, cladisera case, deschisesera pravalii cu de toate.
Cu fete de la oras se-nsurasera amandoi. Casele lor, case cu copii...
Pe mama o maritase repede bunica.
Nu suferea inghesuialã in case, vrusese sa ramana numai cu baiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei.
Poate cã-i cazuse scump bunicii nenea Dumitrache, fiindca era slabanog, prostovan.
Bunica vedea in el un fel de neom, un baietandru cu mintea slaba, care se tinea de fustele ei si nu-i iesea din cuvant.
- Dumitrache, mãturã casa...
Dumitrache apuca mãtura de coadã si mãtura casa mai abitir ca o fatã.
- Dumitrache, adunã urzici, toacã-le, fierbe, amestecã-le cu tãrâte si dã-le la rate...
Dumitrache se ducea pe sant, in fundul ariei, umplea ciurelul de urzici, le pregatea dupa poruncã si indopa ratele.
- Dumitrache, astã-searã rãmâi acasã...
- Raman, mamã...
- Dumitrache, azi te duci la horã...
- Ma duc la horã, mamã...
- Ai sa te prinzi in hora, Dumitrache...
- Am sa ma prind, mamã...
- Ai sa joci frumos, Dumitrache... Sa se uite lumea la tine, sa se minuneze...
- Am sa joc frumos, mamã.
- Pe urma, cand s-o sparge hora, ai sa te duci cu fete, la deal...
- Dac-o vrea sa mearga vreuna cu mine...
- De ce sa nu vrea ?
- Nu prea ma plac fetele, mamã...
- Pãi, sa te placã... Fii mai cutezator cu ele, Dumitrache...
- Am sa incerc, mamã...
- Sa incerci, de ce sa nu incerci, cã, slavã Domnului, nu esti nici orb, nici ciung, nici cocosat...
- Asta, asa e...
Blajin, bun la inimã, nenea Dumitrache semãna bunicului la chip si la inimã. Ceilalti baieti, aspri, ageri, crunti, aidoma bunicii.
Fatã [ fatzã ] colturoasã, osoasã, avea bunica, voce pietroasã.
Parcã mereu zvârlea ucazuri.
Se tragea, dupa neamuri mai vechi, dintr-un turc care lepãdase legea din dragoste.
Migdalati, putin piezis, arãtau ochii bunicii.
Si urechile – ferfenitã pe margini, parca i le crestase cineva cu foarfeca !...
- Mamã, cine i-au crestat bunicii urechile ?
- Nu i le-a crestat nimeni. I le-au tãiat icusarii...
La inceput, cand auzisem cuvantul acesta, imi inchipuisem cã icusarii vor fi fiind o ciurdã ciudatã de oameni care se plimbã prin lume înarmati cu foarfeci, prind femeile de coade, le culcã la pamant si le cresteaza urechile pe margini.
Duminica la horã, la nunti, ori la botezuri cand isi îmbrãca straiele de sarbatoare, bunica purta conci pe cap.
Conciul bunicii, batut in galbeni.
Zornaiau galbenii cand sãlta, in zbucium, hora.
In urechi, sapte icusari de o parte, sapte de alta, insirati pe fir de mãtase, ii bãteau umerii.
Grei icusarii, aur curat.
Gaura sfredelitã în sfârcul urechii cu undreaua trecuta de trei ori prin flacãrã se lãrgea, se rupea.
Pe margini, ceva mai sus de rupturi, si-a tot gaurit bunica urechile si mereu gaurile s-au largit, s-au sfasiat.
S-a maritat bunica.
A prins a naste plozi, a-i creste...
A mai purtat o vreme conciul, apoi l-a pus la pãstru.
Nici cu icusarii nu s-a mai impodobit.
I-a schimbat, pe rand, la zaraful din targ.
A descusut si galbenii de pe conci si i-a prefacut in argint, in marunta aramã.
Ultimii doi i-a daruit mamei, de zestre.
Ii pastreaza mama înnodati in basma, in chichitã, in lacrã.
Ar da mama galbenii fetelor ei sa-i poarte, dar cum sa-i imparta ? !
Doi galbeni la cinci fete, care au la un loc zece urechi.
Daca poti, hai, imparte pe dreptate !...
A gaurit mama urechile surorilor, dar gaurile nu se largesc, urechile nu se rup, nu se ferfeniteaza ca ale bunicii.
Surorile mele nu poartã sir de icusari de aur lucitori, sunãtori, zornãitori, poartã mãrgeluse de sticlã coloratã, bãltatã.
Cerceii mamei sunt mici, rotunzi, ca niste banuti.
- De alamã sunt...
Cum sa rupã margelele de sticla, cerceii usori de alamã, urechile !...
Intamplarea cu Daud a avut loc inainte de zaverã, de zavera cand s-au ridicat grecii, cu sprijinul rusilor, contra turcilor si, cand s-au sculat, de dincolo de Olt, Tudor Vladimirescu, si a chemat la arme, in jurul lui, voinicii din sate, sa doboare puterea boierilor si sa izbeasca in pãgânii care stapaneau si mulgeau, si despuiau, si beleau tara si norodul, dimpreunã cu boierii, cu ciocoii.
Spun vorbele din batrani cã au intrat atunci in fierbere satele de bordeie.
Calari, hãulind cantece mai vechi, de vitejie, au plecat rumânii sub steagul rãscoalei.
In cioclovimea toatã, spaima a patruns.
Tremura, tremura varg cine avea acareturi intinse, si robi, si mosii, si clãcasi, si pãlmasi.
De prin partile noastre la rascoala multi s-au dus.
Le-a ramas unora numele de zavera – îl poartã nepotii, strãnepotii – Ilie Zavera, Stoica Zavera, Costache Zavera.
Câti si mai câti !...
Armiile turcesti le-au chemat boierii de peste Dunãre.
Au venit armiile pornite oricand pe jaf, pe mãcel.
Pe Tudor din Vladimir l-au taiat – in bucati l-au taiat.
Risipiti, s-au intors pe la bordeiele lor pandurii...
Tudor a pierit.
Mai greu ca inainte a apasat stapanirea boiereasca norodul...
Turcii, turci.
Boierii, boieri.
Corb la corb nu-si scoate ochii...
A ramas amintirea rascoalei, care trece din gura in gura, din veac in veac de om.
Au ramas cantecele pe care le mai îngânã oamenii.
Incepe matusa Utupar a canta printre buze, incet, incet, ca si cum i-ar fi teama sa nu se auda cuvintele rostite dincolo de fereastrã, in ulitã :
Toate plugurile umblã,
numai pluguletul meu
l-a-ntepenit Dumnezeu.
Dar o da el Dumnezeu
Sa umble si plugul meu,
sa trag brazda dracului
la usa spurcatului,
in pieptul boierului,
o brazduta d-ale sfinte,
s-o tinã boierii minte...
Cã mi-am vandut cãmãsoarã
Si cumparai sabioara...
Pluguletul meu nebun,
cum te prefacusi in tun !
Vezi, asa mai pot ara,
sa mai scap de angara,
sa scãpãm de ciocoime,
sa traim si noi mai bine...
Tremurã glasul matusii Utupar si eu nu inteleg de ce-i tremurã glasul acum, cand isi aminteste de fapte petrecute demult, tare demult.
A ispravit cantecul, ori poate l-a intrerupt la mijloc, nu si-l aduce aminte in intregime.
A tacut cateva clipe. A inghitit in sec. Apoi :
- Sa trãim si noi mai bine ! Mereu vrem sa traim mai bine si nu izbutim.
Traiesc bine boierii, guleratii !
Oamenii tac si rabdã asuprirea.
Dar ei gandesc cã odata si odata si odata o sa se nasca alt Tudor – altfel o sa-l cheme poate – unul sau mai multi, sa rascoale satele, gata de rascoala din pricina impilarilor, sa puna capat puterii nesatule a neamului ciocoiesc, cu sabia, cu toporul, cu focul, cu pârjolul...
Cã altfel, vedem noi bine, nu se poate.
Boierii au in mainile lor binele, si de voie bunã nu-l dau.
Cu dintii il tin.
Va trebui sa le rupa norodul dintii...
- Numai dintii ?
- Asa vine vorba. Sira spinarii va trebui sa le-o rupa.
- De s-ar ridica o datã tara toatã...
- O sa vie vremea, o sa vie...
Rasare in ochii matusii Utupar, in ochii mamei, o mare lumina, care parca face albã odaia.
- Ei, dar uite, ma iau prea mult cu vorba, semn cã incep a imbatrani...
- Si nu-ti place batranetea ? intreaba mama.
- Parca-i place cuiva ? Dar n-ai ce face. Vrei, nu vrei, batranetea vine. Si dupa batranete...
- Mai e pana la batranete.
Firul rupt o clipa se innoada.
- Din raia, din Cetatea Turcului, se repezeau turcii pâlcuri, calari, dupa jaf.
Izbeau cu osebire duminica dimineata.
Crestinii, la bisericã !...
Ii luau ca din oalã si-i treceau prin sabii, daca nu prindeau de veste nãvala.
Fetele, muierile le suiau pe cai, le rãpeau, le duceau dincolo de Dunare, roabe.
Daud era capetenia pasvantlâilor.
O datã au navalit in ziua de Paste.
Horã mare in luncã, langa fantana.
Mai ageri la picior, baietii, copiii, au fugit, au ajuns, s-au ascuns in zavoaie.
Fetele, care s-au impiedicat in fuste si n-au izbutit sa se piteasca, s-au aruncat in fantana, s-au inecat.
Una, mai cu mot, a ramas langa buduroi, sa-i infrunte.
Turcii, calari, cu fesuri, cu cealmale, mustaciosi, barbosi, roatã in jurul ei.
Tineau in mana sãbii despuiate.
Scanteiau sabiile in soarele de Paste.
Zarinca se uita la pehlivani, la pasvantlâi, fara sfialã.
Rupsese o ramurã de salcie inflorita si-o tinea intre dinti.
S-a desprins din ceatã un turc intre douã varste, cu mustati lungi, cu barbã pana corbului.
- De ce s-au aruncat fetele in fantana ?...
- De frica voastra, osmanlâilor, sa nu cada in robie, sa nu le pangariti...
Luau turcii pe atunci fete si muieri in robie, le pangareau, pe urma le duceau departe, tocmai la Mãru Rosu, si le vindeau, ca pe vite, bogatilor, tuciuriilor.
- Tu de ce nu te-ai aruncat ?...
- Mie nu mi-e frica de voi...
Mirati, au boscorodit turcii pe limba lor spurcata.
A adaugat turcul cu mustati lungi :
- Stii cã eu sunt Daud ?
- Daud talharul ? Nu stiam. Aflu acum...
Se juca Zarinca, framantand crenguta de salcie intre degete.
- Si tot nu ti-e frica ?
- Iacã, nu mi-e frica.
Era inalta, subtire, trestie, cu ochi verzi ca iarba campului.
A ridicat-o Daud in sa.
Au supurit cealmagii caii spre raia, spre Dunare.
Satul a plans fetele înecate.
Au astupat fantana oamenii si-au ridicat o cruce pentru toate moartele.
Traieste si-acum crucea de stejar, batuta de ploi...
Cum l-o fi vrajit muierea pe Daud n-a aflat nimeni niciodata.
Toamna, inainte de caderea zapezilor, au poposit in Secara trei chervane, trase de cate sase boi, incarcate cu averi.
Daud si-a lepadat salvarii si fesul, s-a imbracat ca rumânii din partea locului, si s-a scarbit de legea lui.
Si-a cumparat pamanturi, a ridicat acareturi – aproape ca un boier.
Avea banite pline de bani.
Rumânii s-au ferit o vreme, mai pe urma s-au invatat cu el si-au inceput a-l socoti de-ai lor.
Zarinca s-a pornit pe nascut copii.
Patru-cinci sate sunt acum napadite de sãmânta lor.
Unde te duci, unde te intorci, dai de-alde Daudescu – plugari, ciobani, negutatori, popi, mestesugari, notari, pana si un episcop.
Ca sa nu-i amestece lumea, unii au inceput sa-si schimbe numele.
Matusa Utupar povesteste.
O ascultãm, ca descantati.
Mama iese pe vatrã, pregateste mancarea ca pentru oaspeti.
Trece unul din Stãnicut, de-alde Vancu Vene, cu carul.
- Peste, peste proaspat...
Cumpãrã mama peste, il curãtã de solzi, umple oala si-o aseaza la foc.
Aruncã ardei in oalã.
Solzii parca sunt bani de argint.
Pisica, din gramada de maruntaie, cu botul, mâsâie.
A prins mama in arie, pe dupa hambar, un cocos.
Il taie frate-meu Ion.
O sa avem si cocos fript de mancat.
Poti sa mananci la masa cu matusa Utupar ?
Daca vrei, poti.
Vad ca toti ceilalti mananca.
“
( extras din Descult, de Zaharia Stancu, editia a 17-a, Ed. Cartea Romaneasca, 1987 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu