Misiunea Magadan ( Mission to Magadan ), Siberia Orientalã, Rusia. Si amintiri despre familia mea (actualizat 27 oct.2013, 10:51 a.m.)

Misiunea Magadan ( Mission to Magadan ), Siberia Orientalã, Rusia. Si amintiri despre familia mea (actualizat 27 oct.2013, 10:51 a.m.)

Despre Biserica Catolica “Nasterea Domnului Isus” din orasul-port Magadan, din Siberia Orientala, din Estul Rusiei.

Actualizat, duminica 27 octombrie 2013, 10:51 a.m.

                                   

Vara care a trecut, vara 2013, am descoperit cu incantare filmele documentare realizate si difuzate de Televiziunea Catolica, Katéo ( sau ktotv.com ).

Mai intai, am aruncat o privire peste titlurile documentarelor enumerate pe mai multe pagini la rubrica “Films documentaires”, si, in cele din urma, am ales sa vad un film despre Notre Dame de la Salette, in care era vorba despre aparitia Fecioarei Maria intr-un satuc de munte, la Salette, din Franta.

Despre acest film am mai scris pe blog, caci mi-a placut foarte mult, iar Fecioara Maria cu coroana sau diadema ei pe cap, aducea cu fetele sau printesele din Rusia, Fecioara Maria care s-a aratat unor copii, ciobanei, la Salette, arãta ca o Crãiasã si era trista si plangea.

Notre Dame en pleurs, Fecioara Maria Îndureratã sau Craiasa Inlãcrimatã m-a impresionat puternic.

Dupa ce am vazut acest documentar, privirea mi-a fost atrasa, remarcasem un titlu al unui film despre perioada comunista din Rusia, despre lagarele de munca fortata care se numeau « Gulag ».

Totusi, mai mult timp, desi titlul era acolo prezent si il vedeam cand ma gandeam ce film sa mai vad – caci cel despre Notre Dame de la Salette cu adevarat m-a fermecat – sãream peste el si imi spuneam ca nu vreau sa il vad.

Ma gandeam ca era un titlu aparte acesta despre Gulagul din fosta URSS, intr-o serie de documentare despre Vietile Sfintilor, despre Aparitiile Fecioarei Maria, cum a fost aparitia Fecioarei de la Pellevoisin, despre Sfantul Iosif, despre preoti si oameni sfinti care au intemeiat ordine religioase catolice, si asa mai departe.

De fiecare data cand rasfoiam paginile cu documentare, peste 20 si ceva de pagini de filme, peste acesta treceam invariabil, ma indispunea si ma gandeam in sinea mea : “Iarasi comunism, si inca in fosta URSS, unde a fost cum nu se putea mai rãu, cine stie ce se mai spune si in filmul acesta cã au facut comunistii !”

Adevarul este ca, filmele despre perioada comunista ma indispun, asa cum s-a intamplat cand mai tarziu, aveam sa vad documentarul in care era vorba despre Scrisorile Preafericitului Mgr.Vladimir Ghica, pe care acesta le trimitea din Republica Populara Romania, in Occident, fratelui sãu.

Acest film cand l-am vazut prima oara mi-a dat palpitatii cu adevarat, mai ales ca arata perioada de inceput, cand regimul comunist s-a instaurat, cand pe strazi ai fi spus ca defileaza Armata, sau Armate, ca tara este pustie, si asa arata filmul, strazile din Bucuresti erau pustii, si, in paralel, ai fi spus ca intr-adevar s-au golit casele de oameni si ca nu mai exista decat Armate de oameni.

Si totusi si azi ma intreb, de unde, parca la comanda, au aparut atatia militari care defilau, mai exact in filmul acela sunt aratate imagini de Arhiva din Istoria Romaniei care m-au ingrozit.

In Romania, anul instaurarii la putere a regimului comunist, a fost anul 1948.

Dar, ai fi spus ca Bucurestiul a fost parasit, lovit de bomba atomica si ca din el disparusera toti oamenii !

Am fost foarte suparata dupa ce am vazut filmul, mai ales ca nu cunosteam aceste aspecte.

Cand m-am nascut eu, in anul 1968, desi amintirile mele se limiteaza la bunicii mei, la parintii mei, la familie, totusi, in anii aceia cred ca pot spune ca nu defilau Armatele pe strada !

Cand eram mica, parintii ma scoteau la plimbare si nu imi amintesc sa fi mers cu carutul pentru copii in care eram asezata de ai mei, sau, cand am mai crescut putin si mergeam singura, nu imi amintesc intr-un cuvant sa fi vazut puhoi de militari pe strada.

Totusi, mama mea imi povestea cand am crescut si mai mult ca, odata, cand tatal meu s-a intors de la o plimbare cu mine, si eu eram un copil in carut, mama m-a intrebat pe unde m-am plimbat, iar eu i-as fi raspuns in limbajul specific copiilor ca : “pe spadã am vazut un ficãtel !”.

Mama a fost incantata ca ii dau un raspuns, dar atat ea, cat si bunicii mei materni si-au batut capul sa inteleaga pe cine vazusem si unde.

De obicei, si probabil pentru ca in acei ani, ea avea grija de mine, bunica mea Ioana sau Jeana era aceea care descifra si ghicea ce vreau sa exprim.

Ca un exemplu, in camera bunicii mele se afla o mobila de toaleta cu o oglinda lunga si eu incepusem sa spun “mufoi” si “mufoaie”, adica interesant este ca faceam femininul si masculinul.

Bunica mea a inceput sa fie atenta cand pronunt acest cuvant si in cele din urma a ajuns la concluzia ca “Mufoi” si “Mufoaie” inseamna “Frumos” si “Frumoasa”.

Si asa si era, mi-a explicat mama mai tarziu.

Pe scurt, am vrut sa spun cu ocazia acelei plimbari ca, mergand pe strada, am intalnit un ofiter, acesta era “ficãtelul”, iar strada era “spada”.

Dupa mai mult timp, intr-o zi, din cat am notat eu, era ziua de 22 iulie 2013, am ales in sfarsit sa ma uit la filmul “Goulag, la mémoire enfermée”.

Dupa ce l-am vizionat prima data, l-am revazut, a doua oara, pe 24 iulie 2013, si desi nu cred ca in intregime, insa cred ca am revazut o secventa din film, pentru a treia oara, pe 26 iulie 2013.

Filmul este realizat cu mult talent de francezi, dar, desigur, cel mai mult au contribuit la el, chiar eroii filmului, adica persoanele care au supravietuit unor ani de condamnare la munca fortata si care au executat o sentinta ce le-a venit asa, din senin, se poate spune, intr-un ceas rau, pe neasteptate.

Se intampla in epoca dictatorului Stalin.

Intreg filmul m-a impresionat si mi-a placut, mi-a placut o supravietuitoare a lagarului, Bronislava care a fost inspirata si a reusit sa confectioneze din scoarta de mesteacan, mici carti de rugaciune, precum si un Rozariu, din bucatele de paine, si ma intreb cum se putea, cum de a reusit, cu ce rabdare, sa isi faca un rozariu din bucatile de paine ?

Mult timp, in lagarele numite “gulag”-uri, painea a lipsit, numai cu timpul au inceput detinutii sa primeasca paine.

De asemenea, m-a impresionat puternic finalul filmului care ne arata o inscriptie citita intr-un cimitir al unui lagar de la Kolyma, si care spune asa :

“Dans ces sépultures anonymes

Notre existence a pris fin

Frères humains,

Ne nous oubliez pas... »,

adica, « In aceste sepulturi ( morminte ) anonime / Existenta noastra s-a sfarsit / Frati oameni / Nu ne uitati... ».

Filmul incepea cu orasul Magadan, mai precis cu portul din Magadan unde au sosit detinutii atunci cand au fost adusi, din colturile teritoriului larg si vast al URSS, dupa o calatorie indelungata.

Din Lituania, din Leningrad, din Kremlinul Occidental, din ...

Pentru ca nu cunosc organizarea administrativ-teritoriala a fostei URSS si nici pe aceea a Rusiei de astazi, si stiu atat cat am citit romanele rusesti ale scriitorilor rusi ce au infatisat perioada in care existau Rusia si Tarul Rusiei, de multe ori mi-a fost greu sa inteleg ce povesteau femeile care au supravietuit lagarelor “gulag”, si am oprit filmul documentar, m-am intors inapoi, am reascultat, o data, si inca o data, dar ca sa fiu sincera tot nu am inteles prea bine.

Astfel, Olga Alexeievna Gureeva ( sau Goureïeva ) a spus ca s-a nascut intr-un oras mic din Kremlinul Occidental, “dans une petite ville du Kremlin Occidental”, dar cine poate intelege ce inseamna, ce este acela, sau ce era acela Kremlinul Occidental ?

Pe scurt, am mai ascultat inca o data, si m-am lamurit ca Olga spunea exact asa : “Kremlinul Occidental”, adica aici sunt doi termeni care ma nedumeresc, unul este “Kremlinul” si al doilea este “Occidental”.

Pe de alta parte, Olga a spus ca, dupa eliberarea din lagar nu avea permis de resedinta in Ucraina pentru a pleca acolo.

Dar cred, ca pe vremea cand exista URSS, am impresia ca cetatenilor din URSS le era interzis sa se mute in alt oras, sa circule liber in tara lor, adica in URSS.

Cred ca erau legati de pamant si conceptia aceasta dateaza din Evul Mediu, cand iobagii erau tinuti pe pamanturile celor care aveau pamanturi.

Pentru ca, si in romanul lui Zaharia Stancu, “Descult”, din cat am citit pana acum, am tras concluzia ca, daca te mutai din satul tau, nu erai bine vazut uneori nici de sateni, pentru ca odata o sateanca ii spune mamei lui Darie, Mariei adica, ca este o “veneticã’, o numeste asa, adica “straina”.

Cand se casatorise pentru prima oara, Maria, fusese dusa de sotul ei, “trei sate mai departe”, deci in alt loc decat unde se afla ea, apoi Maria a ramas vaduva destul de repede, iar dupa un timp s-a recasatorit si s-a mutat in casa noului ei sot.

Pe vremea cand existau tarani iobagi, acestia erau legati de “glie”, de pamantul care nu le apartinea lor, intr-adevar, dar mi se pare ca sovieticii, isteti, care au gasit “solutia” Marii Revolutii Socialiste din Octombrie 1917, au vrut tocmai sa nu mai traiasca in Evul Mediu, adica sa nu mai fie iobagi sau mujici.

Dar constat, din cate am vazut in filmul realizat de Katéo, “Goulag, la mémoire enfermée », ca cetatenii din URSS nu aveau dreptul sa circule liber, sa se mute cu domiciliul in alt oras, unde le-ar fi placut lor, sau poate acest lucru se aplica numai fostilor detinuti ai lagarelor lui Stalin ?

Ca sa fiu sincera, tatal meu cand era insa un copil foarte mic, s-a refugiat din Chisinau, in Bucuresti unde familia bunicilor mei Marcov s-a stabilit definitiv.

Cand eram adolescenta, tatal meu uneori spunea despre sine ca nu are rude in Romania, cu exceptia Mioarei, verisoara lui din Brasov, Maria Precup-Brezaie, din partea mamei sale, si mai spunea un cuvant care – deci nu am inteles mult timp ce tot vrea tata sa spuna si de ce tot insista, mi se parea bizar in gandire – ma minuna pe mine.

Tata spunea despre el ca este “venetic”.

Si eu il intrebam despre ce venetic vorbeste, adica cum ?

Intotdeauna mi-am spus ca tatal meu a fost traumatizat de bombardamentele nazistilor in timp ce trenurile din Moldova, din Chisinau, se deplasau spre Bucuresti.

Unul dintre acestea se numeste azi “Trenul Mortii”.

Acest lucru, despre numele trenului cu supravietuitori refugiati din Chisinau, la Bucuresti, si cred si in alte orase ale Romaniei ( Brasov, Arad ), care s-ar numi “Trenul Mortii”, tatal meu mi l-a spus chiar pe la inceputul anilor 2000, prin 2001, 2002.

Trenurile cu refugiati din Chisinau si alte orase din Moldova au fost bombardate in plin camp, erau obligate sa stationeze un timp nedeterminat, calatorii coborau si alergau disperati pe camp, printre bombele care explodau.

Intr-un cuvant, intotdeauna am spus ca tatal meu este un om care a fost traumatizat, si totusi, nu eram foarte lamurita de ce uneori vorbeste ciudat, ca atunci cand tot spunea ca el e venetic, adica, spunea el, strain.

Au fost ani in copilarie si mai tarziu, în care am suferit si imi era ciudã ca nu inteleg, de ce tatal meu nu este la fel ca alti oameni, ca alti tati care nu vorbeau lucruri asa de ciudate, carora in plus sa le acorde mare importantã.

Imi venea uneori sa il intreb pe tata : “Bine, bine, Ok, esti venetic cum insisti tu sa imi spui ca esti, si ce e cu asta, te deranjeaza asa de tare ?”

In primul rand, tata avea varsta cam de 1 an cand s-a refugiat cu mama lui din Chisinau, la Bucuresti unde se afla deja bunicul sosit inainte cu ceva timp.

Ori, dupa atatia ani, cand crescuse la Bucuresti, sa se considere “venetic”, strain, asta chiar nu puteam sa inteleg ?!

Sincer, eu am avut un tãtic diferit complet de alti tãtici si a trebuit sa ma impac cu aceasta realitate.

Intotdeauna, tata ne-a spus mie si mamei cã au scapat din trenul bombardat numai pentru cã mama lui, bunica mea Teodora era o femeie deosebit de credincioasa.

De aceea, eu nu am inteles niciodata, de ce tatal meu nu a fost un om credincios, dar cine sa priceapa ?

Pentru ca, iata, in orasul Constantine din Algeria unde tatal meu a obtinut in 1972 un contract de munca, urmand sa predea matematica la Universitatea Stiintelor, nou infiintata, nou construita, in Constantine, pe varful unui deal, si unde el a plecat inaintea mamei si a mea, iar eu si mama l-am urmat cateva luni mai tarziu, cand a venit vremea, inca nu venise, mama a ales sa ma inscrie la o Scoala Catolica Franceza.

Daca mama mea nu era credincioasa, si nici tatal meu nu era credincios, desi sunt botezati, sunt ortodocsi parintii mei, atunci, ma gandesc eu, cum de a facut mama mea aceasta alegere pentru mine, de altfel, o alegere fericita.

Cand eram mica, la Bucuresti, la bunicul meu Alexei Marcov acasã, soseau surorile lui gemene, Jenia si Zina ( Zinaida ) Marcov, care insa purtau un alt nume de familie, fusesera casatorite si au ramas nedivortate, desi au ramas singure dupa razboi cand sotii lor nu s-au mai intors inapoi la Chisinau unde se insurasera.

Sotii lor au ramas in Moldova din Romania.

Unde se pare, si-ar fi refacut familia, s-ar fi recasatorit, deci asta ar insemna ca au descendenti in Romania.

Treptat, dar mult mai tarziu, tata mi-a spus ca unul din verii lui, Serghei Markov din Moscova are – atunci traia – un frate care a ramas la Chisinau, nu stiu daca eu chiar am inteles bine, adica cei doi frati, cand a izbucnit razboiul au fost despartiti, fiecare ar fi ramas cu un parinte, iar Serghei Markov ar fi fost luat de tatal lor, al sãu, si dus la Moscova, unde a si ramas.

Dar fratele acesta al lui Serghei Marcov, se numea Valera – mult timp eu am crezut ca era un alt var al tatalui meu, dar si al lui Serghei – si tata mi-a spus ca a lucrat in Siberia, in minele de Uraniu.

Mai multi ani de zile Valera a lucrat in Siberia, iar dupa ce s-a intors de acolo, din cauza degeraturilor, i-au fost amputate picioarele, dar pe rand, la ani distanta.

El ar fi petrecut mult timp in spital si lua medicamente pentru care cred ca nu avea suficienti bani, iar Serghei Markov, fratele sau, ii trimitea bani din Moscova.

Pe de alta parte, cand eram studenta ( perioada anilor 2005 – 2009 ), Valera a decedat.

Sa fi fost...terminasem anul II de facultate ( 2006-2007), incepuse vacanta de vara, apoi, catre sfarsitul verii, vestea a sosit de la Chisinau, Valentina Vatava, sotia lui Boris Vatav ( fiul Zinei Markova Vatava ) a dat telefon la noi acasa la Bucuresti si ne-a spus ca Valera Markov a incetat din viata.

Tatal meu mi-a spus ca Valera Markov are o fiicã care a emigrat ( la inceput, in versiunea initiala intelesesem ca era singura, necasatorita, ulterior insa, intr-o alta versiune, tata mi-a spus ca fiica lui Valera Markov era casatorita ( tot cu un rus ), ar fi avut cred copii ) cu familia ei in Statele Unite ale Americii, si s-ar afla undeva prin Philadelphia.

In 1992, dintr-o data, tata m-a trimis la Chisinau, la matusa Zina ( Markova ) Vatava, dupa numele sotului ei.

Tata mi-a spus ca trebuie sa vad si eu orasul in care el se nascuse, Chisinaul.

Asa incat am locuit la matusa Zina Vatava acasa, ea avea un fiu, pe Boris sau Borea, casatorit si care avea si o nepotita, pe Tania, din prima lui casatorie, si pe Irina, fiica lui din a doua casatorie cu Valentina.

Orasul Chisinau, natura, peisajele mi s-au parut superbe, intr-adevar, in afara de asta, desi am fost frumos gazduita, rudele tatalui meu ma numeau “fiica lui Nicu”, pentru ca pe tata il cheama Nicolae ( Marcov ), si ma intrebam daca nu eram fiica lui Nicu cat valoram pentru ei ?

Intrebarea am inceput sa mi-o pun cand am vazut ca ei nu spun ca sunt Olivia Marcov, ci “fiica lui Nicu Marcov”, si intr-adevar, asa este, este adevarat, insa ei se refereau la persoana mea, numai prin prisma tatalui meu.

Cat valoram pentru ei ?

Nimic. Sunt sigura.

M-am intrebat dupa acea calatorie, daca tata nu cumva a vrut sa ma lamureasca si sa ma pedepseasca, pentru ca nu il luam in serios cand se plangea ca el e un venetic in Romania, la Bucuresti ?

La Bucuresti, tatal meu spunea adesea ca el se numeste Marcov, are un nume rusesc si dictatorului Nicolae Ceausescu nu ii plac rusii.

Cand ma aflam la Chisinau, la televizor erau niste filme in care era vorba de oameni care plecasera din tinutul si orasul lor si care erau prost vazuti din cauza asta.

Mi-am spus in sinea mea, “ce conceptii idioate au si in ziua de azi, o fi deci adevarat ce tot spunea tata cu “veneticul”, oamenii astia chiar gandesc asa stupid si mai si propaga filme la televizor ?”

Atunci, in anul 1992, am fost de doua ori la Chisinau, si pentru ca nu ma nascusem acolo si nu traisem acolo, sa fiu sincera, incepusera sa se amuze pe seama mea si sa ma critice, desi nu pe fata, si oricum stiau ca voi pleca inapoi la Bucuresti.

Erau rudele tatalui meu, si, in ziua in care m-au condus la gara, cu totii m-au privit rasufland usurati ca plec, sa fiu sincera le-am purtat pica, mi-am spus ca sunt niste tarati, niste oameni rai cum nu s-a mai vazut si idioti.

Daca asa se comporta si se prezinta niste rude ?

Stiti de ce ?

As vrea sa fiu si eu inteleasa :

Pe drept cuvant, ani la rand, acasa la Bucuresti am crescut vazandu-l pe tatal meu trist ca nu isi are rudele la Bucuresti, ca e un om singur, ale carui rude locuiesc la Chisinau, in URSS, deci in alta tara.

Tatal meu a fost depresiv toata viata lui.

Plangea dupa rudele lui si se lamenta ca e atat de singur.

Si iata, poftim, priviti rudele, in anul 1992 cand am putut sa le vizitez.

Erau abrutizati, erau cretini.

Intr-adevar, in ziua plecarii mele eram trista, ma vorbisera de rau la telefon ( Valentina si Eleonora Goriuk ), ma criticau din orice, in fata mea au pastrat totusi aparentele, dar era vizibil ce fac ele.

Eram acolo cu ele in casa, cu Boris si sotia lui Valentina, cu matusa Zina, care se plangea de rautatea norei sale Valentina.

Peste cativa ani, Valentina care a sosit la Bucuresti mi-a spus ca matusa Zina a murit de cancer in gat.

Interesant este ca matusa Zina nu fuma si suferea mai degraba cu inima, dar nu a murit de inima !

Nu pot uita ziua in care ii priveam din trenul in care urcasem, cum se bucurau ca plec.

Chiar si matusa Zina se bucura.

Nu ca as fi vrut sa raman la ele, cu ele, nici nu venisem deloc pentru a ramane cu aceste rude ale tatalui meu.

Venisem sa le cunosc, sa o revad pe matusa Zina pe care o stiam din copilarie de la Bucuresti.

Dar ei se bucurau ca plec !

Nu stiu daca regimului sovietic i se datoreaza faptul ca erau egoisti, intr-adevar, Valentina s-a dovedit a fi cum o descria matusa Zina, o faptura egoista si interesata numai de bunastarea ei.

Nu stiu daca anii de regim sovietic le tocisera simturile, afectele, dar pe mine asa m-au suparat, incat le-am purtat pica.

Cand, dar numai cand ma gandeam la toti anii de zile in care tata acasa, zi de zi, spunea ca este un om singur in Romania, fara rude, cã alti oameni au rude vezi bine, precum si mama mea avea rude.

Ma rog, despre “a avea rude”, m-am lamurit mai tarziu, cand bunicul Paraschiv Mardale, tatal mamei, de origine din comuna Piatra, din judetul Teleorman, din Romania, care de mic plecase de la tara si a crescut la oras, si a trait in localitatea Cristian, langa Brasov, si apoi la Bucuresti, imi spunea, cand ma duceam sa il vizitez acasa la el, ca rudele lui, fratii lui din Piatra, nepotii lui, nici nu vin sa il vada, bunicul era vaduv de mai multi ani, bunica mea Ioana ( Jeana ) a murit dupa lungi ani de suferinta, avea diabet si isi injecta singura, in fiecare zi, insulina in picior.

Bunica mea Ioana a murit in coma diabetica, prin anul 1982.

Asa incat, peste cativa ani, nu multi, m-am lamurit ca in viata nu conteaza daca ai rude, ci ce fel de oameni sunt rudele pe care ti le-a dat Dumnezeu.

In 1992 am vrut, am crezut ca il voi putea cunoaste pe varul lui tata, pe Serghei Markov, dar el nu a venit din Moscova.

Concluzia mea este ca acesti oameni si barbati din URSS sau Rusia nu respecta femeile deloc, si pentru ei nu conteaza femeile, ci numai barbatii.

Nu m-ar mira sa aud nimic despre ei in acest sens, mai ales ca acum sunt liberi sa isi arate preferintele.

Am tras doua concluzii : 1) mi-am spus ca, desi ne aflam in anul 1992, pesemne unchiul Serghei Markov nu avea voie sa calatoreasca din Moscova unde isi are el domiciliul pe strada sau ulita Kirovogradskaia ( acolo il avea in anul 1988 ), la Chisinau ; 2) mi-am spus ca are vreo retinere fata de persoanele de sex feminin in general, datorita povestii lui de viata ; 3) desigur, nu exclud faptul ca isi avea viata si munca lui, activitatile lui.

Si totusi...

Care era povestea lui de viata ?

Tata imi povestise ca varul lui, Serghei Markov, divortase, prima lui sotie ii lasase insa doi copii de crescut, pe Irina si pe fratele ei Iurii Markov.

Si varul tatei, Serghei Markov si-a crescut singur cei doi copii, de mici, insa nu s-a recasatorit.

Totusi, varul tatei, Serghei Markov nu ar fi trait singur, si, desi nu s-a recasatorit, a trait cu o rusoaica de origine evreica.

Dar, cine poate sti adevarul ?

Eu nu cunosc Povestea de viata a lui Serghei Markov, dar nu stiu de ce, am eu asa o impresie, ca el nu prea apreciaza femeile.

Peste multi ani, Irina Vatava, fiica varului lui tata, Boris Vatav, am auzit ca s-ar fi mutat definitiv la Bucuresti.

Insa cu mine rudele tatalui meu nu mai vorbesc, poate ar fi cazul sa spun “Slava Domnului !”

Asa incat pe mine nu m-au pus la curent cu viata lor, a familiei Vatava, desi la noi acasa, Valentina Vatava a dat telefon la intervale de timp regulate si o informa pe mama despre viata lor, si aceasta chiar in anii in care eram studenta la Drept ( 2005 – 2009 ), cand, o singura data am avut ocazia – probabil a vrut ea – sa vorbesc la telefon de acasa de la noi, cu Valentina din Chisinau.

Viata lor de fapturi egoiste, onctuoase si ipocrite.

Asa fiind, in mod direct nu am aflat, nu mai stiu cum, totusi am aflat ca Irina Vatava care s-a casatorit ( avea vreo 10 ani in anul 1992 cand m-am dus eu la Chisinau ) s-ar fi stabilit din Chisinau, la Bucuresti.

Desigur, urmand rationamentul acestor oameni, acuma ar trebui sa ma duc si sa o numesc “Venetica” si “Straina” pentru ca s-a mutat la Bucuresti si si-a lasat orasul de bastina, de origine, Chisinaul.

Asa niste fapturi ipocrite ce sunt aceste rude ale tatalui meu !        

                                                                                                              

Cate suparari nu am indurat eu, ba, am plans si de mila tatalui meu cand eram inca un copil, cand el spunea ca e strain si singur in Romania, si stiu bine ce vreau sa spun, am un motiv ( pe atunci cred ca inca nu auzisem cuvantul “venetic” insa ).

Si, pentru cine plangea tata ? Pentru cine ? Pentru unii ca ei, cu instincte, afecte tocite ?

Daca e sa o luam asa, cine sunt in general vorbind, oamenii care au instincte tocite ?

Oamenii care sufera de boli, precum schizofrenia.

Acestia sunt oameni suferinzi, care nu au capacitatea de a avea emotii, sentimente frumoase, durabile – sentimentele, prin definitie sunt durabile, pentru care viata e relativ simpla ( ma rog, e un fel de a spune, caci nu e simpla ) si nu e niciodata complicata, intrucat ei nu pot plange pentru nimeni si pentru nimic in viata.

Eu stiu ca, daca in viata te porti urat cu cineva, macar sa ai demnitatea sa recunosti si sa iti ceri scuze, macar de forma, caci oricum nu mai poti repara nimic.

Dar oamenii care au trait in regimul din URSS nu cunosc scrupulele, parerile de rau, nu le pasa de nimic, exact ce spuneam mai sus.

Si, cu privire la emotii, la simturi, la instincte frumoase, la sentimente nu ma insel prea mult.

Eleonora Goriuk, care spunea ca ar fi ruda cu familia Markov a tatalui meu din Chisinau, o ruda mai indepartata, dar totusi o ruda, spunea ca are un frate, bietul om, internat la Tiraspol, intr-un sanatoriu de oameni suferinzi psihic.

Eleonora Goriuk spunea ca fratele ei ar fi suferit mi se pare, din cauza bombardamentelor, a razboiului.

Eleonora se casatorise cand era tanara cu Dimitri Goriuk, adusese pe lume un copil frumos, pe Oleg pe care eu l-am cunoscut in 1992 si care pe atunci avea vreo 35 de ani, dar ea aprecia ca ar fi mai bine ca Oleg sa nu se casatoreasca.

Desi totusi nu a pronuntat expres aceste cuvinte, mi-a spus ca “ Stii, eu am un frate la Tiraspol, internat, ma duc sa il vizitez...”, ea mi-a spus acestea cand Oleg ar fi dorit, spunea el, sa ne casatorim.

Daca Eleonora stia ca fratele ei are probleme, daca Eleonora judeca ca, datorita acestui fapt, e mai bine ca fiul ei Oleg sa nu se casatoreasca niciodata, ma intreb de ce se casatorise ea ?

Caci ea era mama lui Oleg, ea era cea mai in varsta, al ei era fratele suferind.

Ea de ce s-a casatorit ?

Pentru ca, ulterior, cand a devenit mama, sa isi doreasca ca fiul ei Oleg sa nu se insoare ?

Azi citeam in presa de pe internet ca in Africa, undeva, o mama se va marita cu fiul ei !

In tot cazul, dupa ce am vazut documentarul : “Goulag, la mémoire enfermée », realizat de Katéo sau ktotv.com, am cautat si am gasit pe internet, Biserica Nasterii Domnului Isus din Magadan care are o pagina web, apoi, dupa un timp, m-am abonat la Newsletter-ul Bisericii Nasterii Domnului Isus din Magadan, si in sfarsit, de curand, am gasit si pagina de Facebook a Misiunii la Magadan, a Parohiei Catolice Nasterea Domnului Isus din Magadan.

Pe aceasta pagina, - superba, - am remarcat ca Biserica, Misiunea Catolica din Magadan, desfasoara o activitate intensa, ea se ocupa de credinciosii catolici, nu numai ca o Biserica, dar si ca o Fundatie Umanitara, care are programe umanitare, caci se ocupa de femeile singure care au adus copii pe lume, e corect sa o spun, singure, se ocupa de familiile, sot-sotie, care au copii si nu au locuinta, se ocupa si de femeile care si-au pierdut locul de munca, am citit Marturia unei tinere Ekaterina, e o femeie tanara, caci spunea ca si ea are un copil, pe care a ales sa il pastreze, sa nu il avorteze.

In plus, Biserica sau Misiunea din Magadan, Catolica, se ocupã de supravietuitorii lagarelor de munca fortata din perioada lui Stalin.

Mi se pare o munca titanica, si la ea adaug competentele unui psiholog, pentru ca acesti oameni pastoriti de Biserica din Magadan, cu adevarat sunt marcati de Istorie. Dar si de realitatea imediat prezenta.

Toate acestea, si competentele de psiholog, sunt atributiile asumate de “Mission to Magadan”.

Astazi am aflat, de pe Facebook, ca Biserica viziteaza si tinerii cu handicap care traiesc intr-un Centru pentru Handicapati.

O tanara fata purta ochelari de vedere, cu lentile diferite la fiecare ochi, la un ochi lentila era cilindrica, lentile groase.

De obicei, mi se pare ca lentilele cilindrice sunt pentru corectarea astigmatismului.

O fata frumoasa, draguta, curata, cum sunt toate femeile rusoaice, sunt femei foarte curate si multe din ele, si foarte harnice.

Pe urma, pe Facebook, am privit cateva fotografii din albumele cu fotografii ale Parohiei Sfantul Andrei din Alaska, sau Saint Andrew Parish, Eagle River, Alaska.

Trebuie sa spun, ca atat Parohia din Magadan a Nasterii Domnului Isus, Catolica, cat si parohia din Alaska, a Sfantului Andrei, ambele sunt parohii foarte frumoase si frumos ingrijite.

Cu deosebirea ca, pesemne e mai greu in Siberia, in orasul Magadan, decat in Alaska care apartine Statelor Unite ale Americii.

Ei bine, in albumele Parohiei Sf. Andrei din Alaska, printre mai multi copilasi frumosi, se afla o fetita, aflata la comuniune, imbracata in alb, mai micuta, care aducea, adica avea totusi o fizionomie cu trasaturi asemanatoare fetei celei tinere din Magadan care traieste in centrul pentru handicapati.

Ambele fete, si cea mai mica din fotografia Parohiei Sf. Andrei, si tânãra, mai mare, din orasul Magadan de la centrul pentru handicapati, purtau ochelari de vedere, cu lentile destul de groase.

Atunci, m-am intrebat pentru ce motiv, tânãra Ala din Magadan, cum se numeste ea, traieste intr-un Centru pentru Handicapati ?

Poate nu e singurul ei handicap, vederea ei care necesita ochelari de vedere ?

Pe de alta parte, cu cateva luni in urma, Human Rights Watch a scris un articol substantial – in limba engleza si in limba franceza - despre Handicapul in Rusia la ora actuala.

In articolul HRW, erau mentionate cazurile nevazatorilor, ale celor care vad, insa au probleme cu vederea, au o vedere mai slaba, acestia din urma nu isi gaseau loc de munca.

Iar cat despre tinerii nevazatori, ei povesteau ca pot cadea pe cheiul metroului, acolo, jos, pe sinele metroului, pentru ca, desi poarta un baston pentru nevazatori, nu intotdeauna isi dau bine seama care e limita, unde se terminã cheiul metroului.

Toti acestia sunt insa oameni liberi, numai ca viata lor e singuratica, solitara, iar in cazul fetei cu vederea slaba, acesteia i-au spus niste angajatori in fata, direct, ca refuzã sa o angajeze.

Apoi, un alt aspect este acela remarcat tot pe pagina de FB a Misiunii Catolice la Magadan, in Siberia Orientala, in Rusia.

Si anume, nu demult victimele represiunilor dictatorului Stalin, astazi oameni in varsta, multe sunt femei, au primit cadou un ursulet.

Da, un ursulet de plus, de jucarie.

Se specifica ca, pentru acesti supravietuitori ai lagarului, acest ursulet de plus, primit recent, este singura jucarie pe care au avut-o in viata lor.

Ei bine, ajungand in acest punct cu impresiile si constatarile, mi-am amintit ca tatal meu spunea adesea ca lui ii plac jucariile, ca, atunci cand era copil nu a avut jucarii !

Din cate stiu eu, tatal meu s-a refugiat in plin razboi mondial, era un copil aproximativ in jurul varstei de 1 an de zile.

In razboi si dupa terminarea razboiului, cand Romania era preocupata si ea, sa instaureze comunismului, banuiesc ca nu se gandea nimeni sa fabrice si sa comercializeze jucarii.

Pentru ca tatal meu a fost un copil foarte iubit, in special de mama lui, Teodora, de care a fost foarte atasat, dar eu sunt convinsa ca si tatal lui, bunicul meu Alexei, l-a iubit foarte mult.

Bunica mea a fost nevoita sa munceasca la Bucuresti, cu ziua, croia haine, cosea haine, facea si menajul daca avea ocazia, cu ziua, numai sa poata trai.

La Chisinau, cand era foarte tanara, la vremea ei, bunica mea a urmat un liceu profesional, fetele, adica elevele liceului erau invatate sa croiasca, sa faca tipare, sa coasa, sa brodeze, adica la absolvirea liceului ele cunosteau o meserie.

Iar bunicul meu Alexei a fost tipograf, - atat la Chisinau, cat si la Bucuresti - a lucrat la Monitorul Oficial, mai tarziu la Casa Scanteii cum se numea, intrucat acolo isi avea sediul Monitorul Oficial si de acolo a iesit la pensie cand a imbatranit.

Ma gandesc ca, desi e greu sa lasi o casa in urma, o gospodarie, cum au lasat bunicii mei Teodora si Alexei, atunci cand au plecat din Chisinau la Bucuresti, nu e usor, insa cu siguranta ca bunicii mei au reusit impreuna si ma intreb daca tatal meu chiar nu a avut jucarii cand era un copil ?

( Pe de alta parte, bunica mea Teodora a muncit prea mult, s-a imbolnavit de inima, a paralizat si a decedat la varsta de 52 de ani. )

Am vrut chiar ieri sa il intreb, dar isi scrie Rezumatul pentru Conferinta de Mecanica “Caius Iacob” din noiembrie 2013 si il vad ocupat.

“Cum asa, tata, tu chiar nu ai avut jucarii cand erai copil ?” – este intrebarea pe care vreau sa i-o pun.

Tatal meu, cu toate eforturile depuse de mama lui, a fost intotdeauna frumos imbracat, si nu i-a lipsit nimic din cele necesare.

Ma gandesc ca totusi, bunicii mei, si-ar fi permis sa ii cumpere macar cateva jucarii.

Despre activitatea Misiunii Catolice la Magadan pot spune ca impresioneaza puternic.

Este o munca foarte mare, intensa, pentru ca nu este usor sa lucrezi cu oamenii, cu oamenii in dificultate, dar nici cu autoritatile.

De fapt, sa fiu sincera astazi toata lumea pare in dificultate.

Nota Ekaterinei, de pe pagina de FB a Misiunii din Magadan, ne aratã cum tanara fatã a lucrat intr-un mediu ostil, avea colegi de munca necinstiti, avea un sef care ii trata rau si prost, pentru un salariu de numai 200 de euro, din care, seful a amendat-o succesiv, pentru ca a intarziat la serviciu.

O alta situatie, este a unei tinere mame casatorite, numai ca sotul ei ispaseste o pedeapsa si este inchis, o familie cu trei fetite frumoase, mama insa, desi castigã un salariu de 700 de dolari pe luna, din acesta nu isi poate permite sa plateasca si gradinita fetelor, iar ea nu se poate odihni, astfel incat Biserica din Magadan, Catolica, o ajutã cu suma de 120 de dolari pe luna.

Insa, desi este la Nord, desi este frig, atat Magadan in Siberia Orientala, cat si Alaska, sunt tinuturi foarte frumoase, natura este foarte frumoasa.

Iar astazi in albumul Parohiei Sf. Andrei din Alaska erau fotografii cu cerul, culoarea cerului, dimineata, roz-rosie, sau in alte zile, in timpul Aurorei Boreale.

Cand privesti chipurile tinerelor mame din Magadan, care au refuzat sa avorteze, care au nascut si isi cresc copiii, dar, neavand posibilitati, lunar primesc ajutor de la Biserica, haine, medicamente, alimente, cand privesti ochii lor...

De exemplu, o tanara era aproape o fetita, o fetita care tine in brate un alt copil : in realitate este o tanara mama care are niste ochi ce au plans din belsug, o mama intristata, care isi tine in brate copilul, un baietel cu suzeta in gurita, care si el plange !

O alta femeie, de data aceasta o femeie in varsta, care a supravietuit lagarului din perioada lui Stalin, ca si alte victime a primit o Cruce pe care Isus este Rastignit, aceasta doamna, in varsta, uscata, seamana cu matusa Jenia Markova, imi spun eu, destul de binisor, imi aminteste chipul matusii Jenia, sora geamana a Zinei.

In fond, si avand in vedere cum au trait, eu apreciez ca victime ale represiunii regimului comunist, au fost toti oamenii, chiar si aceia care nu au fost in lagare, ci au ramas liberi si au trait liberi.

Liberi in comunism ? E un fel de a spune.

Caci, cine e fost liber in comunism ?

Matusa mea Jenia, locuia la Chisinau in alt bloc, in alt cartier, nu locuia cu Zina sora ei.

Insa viata ei era teribil de saraca, de aspra, apartamentul din blocul in care locuia era aproape gol, cu putine mobile, dar fara nimic altceva, mai mult gol, pustiu.

Nu pot spune ce ii lipsea, pentru ca efectiv nu avea nimic in el.

Singura, cu nepoata ei Ada ( Adriana ), fiica lui Mircea, un alt var al tatalui meu, si al lui Serghei Markov din Moscova, varul si al lui Boris Vatav ( fiul Zinei ).

Si cu baiatul cel mic pe atunci, in 1992, al Adei, cu nepotul ei.

Jenia o iubea foarte mult pe Ada si isi iubea mult nepotul.

Cand eram mica, Jenia cand sosea vara la Bucuresti, acasa la bunicul meu Alexei Marcov, o aducea cu sine si pe Ada, nepoata ei.

Desi traia atat de auster, ea era mai multumita – dar aceasta numai daca o compar cu matusa Zina, care suferea din pricina Valentinei, nora sa.

Nu in ultimul rand, sa remarc faptul cã, una dintre frumoasele fotografii ale Misiunii Magadan si Bisericii Nasterii Domnului Isus ne infatiseaza un grup de copii care tin in mânã niste linguri artizanale ( spoons ), din lemn, lãcuite, nu prea mari, pictate in culori, negru, rosu, galben.

Fetitele in rochite galbene au si ele linguri lãcuite din lemn, artizanale.

O lingurã sau douã chiar, artizanale, exact ca aceea a copiilor din fotografia de grup a Misiunii din Magadan, Siberia Orientala, Rusia, am avut si poate inca mai avem si noi acasa, aici la Bucuresti in România, alaturi de alte linguri mai mari, din lemn, tot lacuite, dar lemnul are culoarea lui naturala, alb-galbuie, ne-au fost aduse de bunicul si mai ales de surorile bunicului meu Alexei Marcov, de Zina si Jenia Markova cand, vara, ele veneau pentru o luna de zile, la Bucuresti, gazduite de fratele lor Alexei Marcov.

Acum voi alãtura Nota tinerei Ekaterina, care arata ca ii este recunoscatoare Bisericii Catolice Nasterea Domnului Isus din Magadan, pentru ca o sustine, altfel nu ar avea mijloace de existentã.

Sa vedem care este situatia Ekaterinei, care ne vorbeste pe scurt si despre familia ei.

Iata nota Ekaterinei :

„From Ekaterina            

November 18, 2010 at 9:04pm                                     

I worked at a store in very difficult conditions, low paying, dishonest coworkers, and mistreatment by the employer. I am paid an average salary of $200 a month but at the end of the month the employer says my hat was not straight: $10 fine, or I was 10 minutes late for work: $20 fine, and soon my salary is half what I expect.

Thank God, Fr. Michael and the Catholic Church helps me or we would truly be living on the street. The Catholic community helped when I first gave birth so I could live with my son in a small apartment. My joy is my son and even though we struggle, we are happy to have each other. I never knew I could be a good mother but thanks to God I kept Alosha. My sister once asked me if I was sorry I didn’t abort him. I answered NO!! I don’t know how I could live now without him.

The Catholic parish in Ola recently gave food to my brother who was stealing to stay alive while my mother was in the hospital. My brother is handicapped and doesn’t understand why he had to go hungry. We can’t get help from family or the government so my only help is from the Catholic Church.

I am very grateful to you for your help, and all you are doing for me. Thank you so much! We struggle but we have hope.

Sincerely yours, Ekaterina”        

Sursa : Mission2Magadan, Mission to Magadan, luni, 21 octombrie 2013

https://www.facebook.com/notes/mission-to-magadan/from-ekaterina/