Procedura civilã romanã: Caracterele procedurii legisactiunilor. Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor ( drept roman )

Procedura civilã romanã: Caracterele procedurii legisactiunilor. Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor ( drept roman )

Termenul de legisactiune, prin care este desemnat primul sistem procedural roman, ne aratã cã orice actiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiazã pe lege.

Potrivit procedurii actiunilor legii ( legisactiuni ), drepturile subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia din cele cinci procedee recunoscute de lege :

1. sacramentum,
2. iudicis postulatio,
3. condictio,
4. manus iniectio, si
5. pignoris capio.

Primele trei legisactiuni erau de judecatã si serveau la recunoasterea unui drept, iar ultimele douã erau de executare si se utilizau in scopul executarii unei sentinte de condamnare, sau a unui drept recunoscut prin lege.

Cu alte cuvinte, legisactiunile sunt anumite tipuri de procese, utilizate in scopul recunoasterii sau executarii unor tipuri corespunzatoare de drepturi subiective.

Caracterele legisactiunilor reflectã in mod fidel conditiile care le-au generat, precum si rolul pe care l-au indeplinit in infaptuirea politicii clasei dominante.

( 1 ) Caracterul judiciar al legisactiunilor constã in faptul cã pãrtile erau obligate sa se prezinte in fata magistratului si sa pronunte anumiti termeni.

Termenii solemni, pe care pãrtile îi pronuntau in fata magistratului, se numeau Formulele legisactiunilor.

( 2 ) Caracterul legal decurge din faptul cã legisactiunile erau prevazute in legi, iar partile carea doreau sa-si valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luati din legea pe care se intemeia legisactiunea corespunzatoare.

In acest sens, Gaius, afirmã cã actiunile utilizate in vechiul drept roman se numeau Actiuni ale legii ( legis actiones ), intrucat se bazau pe legi si erau redactate dupa termenii legilor.

( 3 ) Caracterul formalist al legisactiunilor este dat de faptul ca, atat partile, cat si magistratul, pronuntau formule si termeni care trebuiau respectati cu cea mai mare strictete.

Termenii solemni erau formulati de catre Pontifi, in conformitate cu cerintele legii.

Orice abatere de la formula solemna corespunzatoare unui tip de proces era sanctionata cu pierderea dreptului subiectiv.

Daca limba vorbita nu mai corespundea cu cea utilizata in vechile legi, partile erau obligate sa se exprime in limba arhaica ; nu era permis sa se schimbe nici genul substantivelor.

Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor

( 1 ) Faza in iure                             

Procedura legisactiunilor, ca si procedura formulara, se caracterizeaza prin diviziunea procesului in doua faze.

Judecarea procesului in doua faze era desemnata prin expresia de : Ordo iudiciorum privatorum , adica complexul de reguli care guverneaza desfasurarea  procesului civil roman in doua faze.

Una din principalele caracteristici ale procesului cu Ordo este cã ambele parti se prezentau in fata magistratului : nu era admisa organizarea instantei de judecata in lipsa unei parti.

Mai mult chiar, citarea trebuia facuta de catre reclamant, Statul neavand vreo atributie in aceasta directie.

Procedee de citare            

Citarea pârâtului se facea prin utilizarea unuia din cele trei procedee recunoscute :

1. in ius vocatio,
2. vadimonium extrajudiciar, si
3. condictio.

In ius vocatio constã in somarea pârâtului, care este chemat sa vina in fata magistratului, prin pronuntarea unor cuvinte solemne : In ius te voco, adica Te chem in fata magistratului.

Citarea nu putea fi facuta la domiciliul pârâtului, deoarece domiciliul cetateanului roman era inviolabil.

Daca pârâtul refuza sa-l urmeze pe reclamant in fata magistratului, acesta din urmã putea sa-l ducã prin utilizarea fortei, dupa ce refuzul pârâtului era constatat cu martori.

Pârâtul putea constitui un Vindex, un garant, care promitea cã il va determina sa se prezinte in fata magistratului la un alt termen.

Daca paratul se ascundea, cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la masuri de constrangere, acordand reclamantului o Missio in Possessionem, adica trimiterea in posesiunea bunurilor pârâtului.

Vadimonium extrajudiciar era o conventie, prin care partile stabileau data la care urma(u) sa se prezinte in fata magistratului.

Condictio era somatia prin care reclamantul chema In iure pe pârâtul peregrin.

Activitatea pãrtilor în fata magistratului

In fata magistratului, folosind anumiti termeni solemni, reclamantul arãta care sunt pretentiile sale.

Fata de pretentiile formulate de catre reclamant, pârâtul putea sa adopte trei atitudini :

1. sa recunoasca acele pretentii,
2. sa le nege, sau
3. sa nu se apere in mod corespunzator.

( 1 ) Recunoasterea in fata magistratului, Confessio in iure, ducea la asimilarea pârâtului cu cel condamnat.

Potrivit Legii celor XII Table, recunoasterea in fata magistraului constituia Titlu Executoriu, titlu mentionat chiar inaintea sentintei de condamnare, semn cã [ recunoasterea ] era considerata superioara unei asemenea sentinte.

Cel ce recunostea era asimilat cu cel condamnat, potrivit Principiului Confessus Pro Iudicato Est.

( 2 ) Pârâtul putea sa adopte si o altã atitudine, dându-si concursul la desfasurarea procesului, dar negând pretentiile reclamantului ( Infitiatio  ).

In acest caz, procesul trecea in faza a doua si se incheia cu pronuntarea unei sentinte.

( 3 ) Daca paratul nu se apãra cum trebuie ( Non defensio uti oportet )  , in sensul cã nu isi dãdea concursul la realizarea formelor proprii legisactiunii in cauzã, era, iarasi, asimilat cu cel condamnat.

Si in acest caz, ca si in cel al recunoasterii, procesul nu mai trecerea in faza a doua.

              

Magistratii judiciari

Daca in epoca Regalitatii, organizarea proceselor tinea de competenta Regelui, la inceputul Republicii aceastã atributie a trecut asupra consulilor.

Incepand din anul 367 î.e.n., Consulii au cedat Pretorului urban organizarea proceselor litigioase, dar au pastrat jurisdictia gratioasã ( voluntara ).

In anul 242 î.e.n., organizarea proceselor dintre cetateni si peregrini a fost acordata Pretorului Peregrin.

Jurisdictia asupra tranzactiilor in targuri, apartinea Edililor Curuli.

In Italia, organizarea proceselor revenea reprezentantilor Pretorului Urban si Magistratilor Municipali, pe cand in provincii aceste atributii reveneau Guvernatorilor.

Competenta magistratilor judiciari era desemnata prin termenii de:

1. iurisdictio, si
2. imperium.

Iurisdictio era dreptul magistatului de a supraveghea indeplinirea formelor proprii legisactiunilor, prin care partile urmareau sa-si valorifice pretentiile.

Dupa rolul pe care magistratul il avea in organizarea proceselor, iurisdictio era de doua feluri :

1. contentiosa, si
2. voluntaria.

In cazul jurisdictiei contencioase, interesele partilor erau opuse, iar procesul se incheia cu pronuntarea unei sentinte.

Jurisdictia voluntarã sau gratioasã consta in participarea magistratului la formarea unui act juridic, in cadrul unui proces simulat.

In acest caz, interesele partilor nu erau opuse, iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrãca intelegerea lor, in forma juridica necesara pentru obtinerea rezultatelor pe care le doreau.

Jurisdictia contencioasa apartinea Pretorului Urban si celui Peregrin, precum si edililor curuli.

Guvernatorii aveau ambele forme de jurisdictie, iar Consulii, dupa anul 367, numai jurisdictia gratioasa.

Imperium este puterea de comandã a magistratului.

In sens larg, imperium cuprinde si iurisdictio.

Uneori, textele desemneaza dreptul de a organiza instanta prin Imperium Mixtum, iar dreptul de a comanda o armatã, prin Imperium Merum.

Pretorul exercita numai imperium mixtum.

Activitatea pretorului

In procedura legisactiunilor, activitatea pretorului, principalul magistrat judiciar, se rezuma la a observa daca, partile pronuntau corect formulele proprii legisactiunii la care s-a recurs, dupa care pronunta, in functie de datele cazului, unul din urmatoarele cuvinte solemne :

1. do,
2. dico,
3. addico.

Prin cuvantul Do, magistratul numea pe judecatorul ales de partile in litigiu.

Cuvantul Dico era pronuntat, atunci cand magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia din parti.

Prin cuvantul Addico, magistratul ratifica declaratia unei parti, recunoscand dreptul acesteia.

Pretorul organiza instanta numai in zilele faste.

Jurisdictia nu era permisa in zilele cand se adunau comitiile / dies comitiales, sau se sarbatoreau anumite datini.

Jurisdictia contencioasa se exercita în comitium sau în forum, pe cand cea voluntara putea fi exercitata oriunde.

Procedee de solutionare a unor litigii pe cale administrativa

In virtutea puterilor cu care era investit – iurisdictio si imperium -, pretorul putea solutiona anumite litigii, fara a mai trimite partile in fata judecatorului ( in iudicio ).

Mijloacele procedurale utilizate in acest scop sunt :

1. stipulatiunile pretoriene,
2. interdictele,
3. trimiterea in detentiunea sau in posesiunea lucrurilor, si
4. repunerea in situatia anterioara.

( 1 ) Stipulationes praetoriae, sau stipulatiunile pretoriene, sunt contracte verbale incheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulatiunile obisnuite, care se incheiau din initiativa partilor.

In anumite situatii, dupa ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona partilor sa incheie o stipulatiune, prin care paratul promitea sa plateasca o suma de bani daca in viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natura sa-l pagubeasca pe reclamant.

( 2 ) Missio in possessionem este trimiterea reclamantului in detentiunea sau in posesiunea bunurilor paratului.

Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune asupra persoanelor care incercau sa zadarniceasca recunoasterea sau realizarea unor drepturi de catre titularii lor.

O asemenea masura era luata impotriva paratului care refuza sa se prezinte in fata magistratului.

( 3 ) Interdicta ( interdictele ) sunt dispozitii prin care pretorul ordona partilor sa faca un act juridic sau, dimpotriva, sa nu faca un anumit act.

Interdictele erau simple, atunci cand se adresau unei singure parti, si duble cand erau adresate ambelor parti.

Acest procedeu juridic a aparut in procedura legisactiunilor, dar constituie modelul dupa care a fost creata procedura formulara.

In cazul interdictelor, partile vorbeau in termeni obisnuiti ( nu pronuntau cuvinte solemne ), infatisand starea de fapt, dupa care pretorul dadea un Ordin, sau Interdict.

( 4 ) Restitutio in integrum ( repunere in situatia anterioara ) este ordinul, prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru reclamant, repunand partile in situatia pe care o aveau inainte de formarea acelui act.

Asadar, reclamantul redobandea dreptul subiectiv pe care il pierduse prin efectul actului pagubitor, urmand sa intenteze o actiune pentru valorificarea dreptului renãscut.

Din fizionomia acestui procedeu juridic rezultã cã pretorul nu il repunea pe reclamant in situatia anterioara in  fapt, ci numai in drept, prin aceea cã îi punea la dispozitie o actiune.

Numai dupa judecarea procesului si dupa executarea sentintei, reclamantul era repus in situatia anterioara si in fapt.

Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob abstentiam.

Daca un cetatean lipsea vreme indelungata din Roma, in interesul serviciului, si in acest timp cineva ii uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in integrum, prin care desfiinta uzucapiunea.

Ca urmare, reclamantul redobandea dreptul de proprietate, iar apoi intenta actiunea de revendicare, redobandind posesiunea, adica stapanirea de fapt, (a) bunului.

Cu timpul, restitutio in integrum s-a aplicat si la alte cazuri :

1. restitutio in integrum ob errorem ( din cauza erorii ),
2. ob metum ( din cauza violentei ),
3. ob dolum ( din cauza inselaciunii ),
4. ob capitis deminutionem ( din cauza desfiintarii personalitatii ).

( extras, curs universitar, Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea, Ed. Sansa SRL, Bucuresti, 1995 )