Despre Suflete Moarte ( 2 ) ( N.V. Gogol )

Despre Suflete Moarte ( 2 ) ( N.V. Gogol )

Sotia lui... de altfel, erau cu desavarsire multumiti unul de altul.

Cu toate cã împliniserã opt ani de cãsnicie, tot îsi mai aduceau unul altuia o felie de mãr, o bomboanã sau o nucã, spunându-si, cu o voce înduiosãtor de gingasã, ce exprima o dragoste desãvârsitã : “Cascã, sufletelule, gurita sã-ti pun în ea bucãtica asta”.

Se întelege cã, în acest caz, gurita se deschidea foarte gratios.

Pentru zilele de nastere îsi pregãteau surprize : o pungulitã cusutã cu mãrgele pentru scobitoare.

Si, destul de des, sezând pe canapea, nu se stie din ce pricinã, el lãsându-si deoparte pipa, iar ea lucrul ( daca se intampla sa-l aiba tocmai atunci in mânã ), isi lipeau un sãrut atat de languros si prelung, incat pe durata lui puteai fuma usor o tigarã subtire de foi.

Pe scurt, erau ceea ce se cheamã oameni fericiti.

Desigur, s-ar putea face observatia cã intr-o casã mai sunt multe de facut in afara saruturilor prelungite sau a surprizelor si s-ar putea pune diferite intrebari.

De ce, de pilda, la bucatarie se gateste prost si fara noimã ?

De ce cãmara-i destul de goalã ?

De ce chelãreasa furã ?

De ce-s slugile murdare si betive ?

De ce intreaga curte doarme de se speteste si, in restul timpului, isi face de cap ?

Insa toate acestea sunt lucruri meschine, iar doamna Manilova era bine educatã.

Si buna educatie, dupa cum se stie, se capãtã la Pension.

Iar la pension, dupa cum iarasi se stie, trei obiecte principale alcatuiesc temelia virtutilor omenesti : limba francezã, necesarã pentru fericirea vietii de familie, pianul, pentru a-i dãrui sotului clipe plãcute si, in sfarsit, partea propriu-zis gospodareasca : crosetarea pungulitelor si a altor surprize.

De altfel, mai ales in zilele noastre, existã felurite perfectionãri si modificari ale metodelor ; totul depinde de întelepciunea si talentele directoarelor de Pension.

In unele pensioane se întâmplã cã mai intai vine pianul, apoi limba franceza si de-abia pe urma partea gospodareasca.

In altele se intampla sa fie pe primul loc partea gospodareasca, crosetarea surprizelor adica, urmata de limba franceza si-abia dupa aceea sa vina si pianul.

Sunt diferite metode.

N-ar strica sa facem observatia cã doamna Manilova.... dar, marturisesc, mã tem foarte mult sa vorbesc despre doamne.

De fapt, trebuie sa ma întorc la eroii nostri, care stau de cateva minute in dreptul usii salonului, rugandu-se unul pe altul sa intre mai intai.

-         Fiti bun, nu va mai deranjati atat de mult pentru mine, o sa intru dupa dumneavoastra, zise Cicikov.

-         Nu, Pavel Ivanovici, nu, sunteti musafir, spuse Manilov, aratand cu mana spre usã.

-         Nu va osteniti, va rog, nu va osteniti. Va rog sa intrati, spuse Cicikov.

-         Ba nu, scuzati, nu-mi pot permite sa intru inaintea unui musafir atat de placut, de cult.

-         De ce cult ?... Intrati, va rog.

-         Nu, nu, dupa dumneavoastra.

-         De ce ?

-         Uite-asa, pur si simplu ! spuse Manilov, zambind placut.

In sfarsit, amandoi prietenii, piezis si inghesuindu-se, intrarã deodata pe usã.

-         Dati-mi voie sa v-o prezint pe sotia mea... spuse Manilov. Sufletelule ! Pavel Ivanovici !

Intr-adevar, Cicikov vãzu o doamnã pe care, tot facand plecaciuni cu Manilov in dreptul usii n-o observase defel pana atunci.

Era drãgutã si îmbrãcatã cu gust.

Purta un capot de mãtase de culoare deschisã, care îi venea foarte bine ; palma ei subtire si micã aruncã în grabã ceva pe masã si strânse o batistã finã, cu colturile brodate.

Femeia se ridicã de pe canapeaua pe care stãtea ; nu fara placere, Cicikov ii sãrutã mâna.

Doamna Manilova, chiar graseind putin, ii spuse cã se bucurã mult de sosirea lui si cã nu a trecut o zi fara ca sotul ei sa-si aminteasca de dansul.

-         Da, zise Manilov, mã întreba mereu : “De ce nu mai vine prietenul tãu ? ».

« Ai rabdare, draga mea, o sa vina. ».

Si uite ca, in sfarsit, ne-ati onorat cu vizita dumneavoastra.

Zãu asa, mare placere ne-ati facut.. parca ar fi o zi de mai... o onomasticã a inimii...

Auzind cã s-a ajuns pana la onomastica inimii, Cicikov se intimidã putin si raspunse cu modestie n-are nici nume de vazã, nici chiar un rang prea important.

-         Aveti totul, ii spuse Manilov, zambind la fel de placut, aveti totul si chiar mai mult decat atat.

-         Cum vi s-a parut orasul nostru ? întrebã doamna Manilova. Ati petrecut bine ?

-         E un oras frumos, minunat, raspunse Cicikov si am petrecut foarte bine intr-o societate foarte amabila.

-         Si cum l-ati gasit pe guvernatorul nostru ? intrebã doamna Manilova.

-         Nu-i asa cã-i un om cat se poate de onorabil si de simpatic ? adãugã Manilov.

-         Foarte adevarat, raspunse Cicikov, e un om tare onorabil. Si ce bine si-a intrat in atributiile functiei, ce bine le intelege ! Ar fi de dorit sa avem cat mai multi asemenea oameni.

-         Si ce bine se pricepe sa asculte pe fiecare, sa fie delicat in tot ceea ce face, adãugã Manilov zambind si, de placere, inchizandu-si ochii de tot, ca un motan pe care-l gâdili usor dupa ureche.

-         E un om foarte politicos si foarte placut, continuã Cicikov. Si ce iscusintã la el ! Ce frumos brodeaza felurite lucruri pentru casã ! Mi-a arãtat o pungã de bani facuta cu mana lui : putine doamne ar fi putut s-o brodeze cu atata mãiestrie.

-         Si viceguvernatorul e un om foarte simpatic, nu-i asa ? intreba Manilov, mijindu-si iarasi putin ochii.

-         Un om foarte, foarte destoinic, raspunse Cicikov.

-         Dati-mi voie, dar cum vi s-a parut seful politiei ? Un om foarte placut, nu-i asa ?

-         Extrem de placut. Si cat e de inteligent, de citit ! Am fost la el cu procurorul si presedintele curtii si am jucat cãrti pana in zori. Un om foarte, foarte destoinic.

-         Dar ce parere aveti despre sotia sefului politiei ? Nu-i asa ca-i o doamna cat se poate de amabila ?

-         O, da, este una dintre cele mai respectabile doamne pe care le cunosc, raspunse Cicikov.

Apoi nu-i trecurã cu vederea nici pe presedintele curtii, nici pe dirigintele postei si astfel ii pomenirã pe aproape toti functionarii orasului, care se dovedirã a fi cei mai destoinici oameni din lume.

-         Va petreceti tot timpul la tarã ? puse, in sfarsit, si Cicikov o intrebare.

-         In cea mai mare parte la tara, raspunse Manilov. Cateodata, de altfel, mergem si in oras ca sa ne vedem cu oameni cultivati. Stiti, te salbaticesti daca traiesti toata viata inchis

-         Asa-i, asa-i, zise Cicikov.

-         Desigur, continuã Manilov, altceva ar fi daca am avea vecini buni, daca ar fi pe-aproape un om cu care sa poti vorbi, ca sa zicem asa, despre politete, despre maniere alese, sa te tii la curent cu o stiintã anume, sa-ti deschizi sufletul, sa simti, ca sa zicem asa, ca-ti iei avânt... Aici ar fi mai vrut sa exprime ceva, dar, observand ca a cam luat-o razna, dãdu numai din mana si continuã : Atunci, fireste, viata la tara si singuratatea ar avea mai multe laturi placute. Dar n-avem chiar pe nimeni... Doar cã mai citim uneori Sîn otecestva* [ Fiul patriei – revista politica, stiintifica si literara, editata de N. Greci, intre anii 1812 si 1818 ].

Cicikov fu întru totul de acord si adãugã cã nimic nu poate fi mai placut decat sa traiesti in singuratate, sa admiri privelistea naturii si sa citesti uneori cate o carte...

-         Dar sa stiti, adãugã Manilov, cã daca n-ai un prieten, caruia sa-i poti impartasi...

-         Da, aveti dreptate, aveti intru totul dreptate ! il intrerupse Cicikov. Asa, toate comorile din lume n-au niciun pret. “Mai bine sa n-ai multi bani, dar sa ai oameni buni, cu care sa stai de vorba”, a spus un intelept.

-         Stiti, Pavel Ivanovici ! spuse Manilov, afisandu-si pe chip o expresie nu numai dulceagã, ci chiar siropoasã, asemanatoare cu mixtura pe care un doctor dibaci din lumea bunã a îndulcit-o fara milã, inchipuindu-si ca-si va bucura pacientul. Atunci simti un fel de delectare sufleteasca... Uite, de pilda ca acum, cand intamplarea mi-a daruit atata fericire, fericirea exemplarã, as putea spune, de a vorbi cu  dumneavoastra si de a mã delecta cu o conversatie atat de placuta...

-         Vai de mine, care conversatie placuta ? ... Sunt un om neînsemnat si nimic mai mult, ii raspunse Cicikov.

-         O ! Pavel Ivanovici, permiteti-mi sa fiu sincer : as da bucuros jumatate din averea mea ca sa am calitatile pe care le posedati dumneavoastra !...

-         Dimpotriva, pentru mine ar fi cea mai mare...

Nu se stie pana unde s-ar fi ajuns cu efuziunile reciproce de sentimente ale celor doi prieteni, daca n-ar fi venit un servitor sa-i anunte cã masa-i servitã.

-         Poftiti, va rog, spuse Manilov. Ne scuzati daca nu va putem oferi o masa cum sunt cele de prin saloane si capitale. Avem un bors simplu, dupa obiceiul rusesc, dar vi-l oferim din toata inima. Poftiti, va rog.

Aici isi mai disputara catva timp dreptul de a-i ceda celuilalt intaietatea si, in sfarsit, pe-o parte, Cicikov intrã in sufragerie.

Aici se aflau doi baietei, copiii lui Manilov, ajunsi de-acum la varsta cand mananca impreuna cu parintii, dar inca pe scaune inalte.

Langa ei era preceptorul, care se înclinã politicos si zambi.

Stapana casei se asezã in dreptul supierei ; musafirul fu asezat intre amfitrioni, iar un servitor le legã copiilor cate un servet la gât.

-         Ce copii mici, spuse Cicikov, uitandu-se la ei. Cati ani au ?

-         Cel mare merge pe-al optulea, iar cel mic chiar ieri a implinit sase ani, spuse doamna Manilova.

-         Temistoclius ! fãcu Manilov, adresandu-i-se celui mai mare, care incerca sa-si elibereze barbia legata de lacheu cu servetelul.

Cicikov ridicã putin din sprâncene auzind acest nume intru catva grecesc, caruia, nu se stie de ce, Manilov ii daduse terminatia “ius”, dar se stradui de indata sa-si reia expresia obisnuita.

( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )