Despre Maica Tereza de Calcuta si noua ei activitate cu sãracii
“Iesirea din Congregatia Doamnei Noastre a lui Loreto [Doamna Noastrã din Loreto] a fost cel mai mare sacrificiu din viata mea”, mi-a spus într-o zi Maica Tereza.
“Suferisem mult cand la 18 ani mi-am parasit familia si tara pentru a merge in manastire ; dar am suferit si mai mult cand am parasit manastirea, pentru a incepe noua experientã pe care Isus mi-o sugerase.
In Congregatia Doamnei Noastre a lui Loreto m-am format spiritual, acolo am devenit calugarita, acolo mã consacrasem lui Dumnezeu.
Imi plãcea munca pe care Congregatia mi-o încredintase în St. Mary’s High School din Calcuta.
Insa acel pas, adicã abandonarea pentru totdeauna a ceea ce devenise pentru mine o a doua familie, m-a costat infricosator de mult.
Cand, la 16 august 1948, s-a închis poarta mãnãstirii în spatele meu si m-am pomenit singurã pe strãzile Calcutei m-a încercat o puternicã senzatie de tulburare, vecinã cu frica, foarte greu de depãsit”.
16 august 1948 cãdea într-o vineri.
Cu o zi mai înainte, Biserica, la fel ca în fiecare an, a sarbatorit “Inãltarea”, adicã sarbatoarea care ne aduce aminte de unul dintre faptele istorice cele mai rasunatoare : inaltarea la Ceruri, cu trup si suflet, a unei fiinte omenesti, Maria, mama lui Isus.
Este o sarbatoare foarte veche.
In traditia crestinã rãsãriteanã se cunoaste incã din secolul al V-lea.
Evenimentul celebrat nu este o credintã oarecare.
Este o dogmã de credintã, adica un adevãr fundamental pe care toti trebuie sa-l creada, pentru a fi in masura sa desluseascã anumite aspecte ale realitatii prezente in existenta noastrã.
In 1948, nu era inca o dogmã de credinta proclamatã in mod oficial de catre Papã : de fapt, Pius al XII-lea a redactat proclamatia solemnã a acestui adevar abia doi ani mai tarziu, in 1950.
Dar toti crestinii stiau cât de importantã era acea sarbatoare, si ce sens adânc are.
Ea era exaltarea specificã, a idealurilor pe care Maica Tereza încerca sa le înfãptuiascã prin aceastã nouã viatã a ei.
Maria, primitã in Cer cu trupul ei, era chiar demonstratia importantei corpului pentru crestini.
Trupul, ne învatã Biserica, este templul Duhului Sfânt.
Trupul va rãsãri din nou luminos.
Isus prin iubirea si moartea sa, i-a mântuit pe oameni, deci trupurile si sufletele.
Maica Tereza îsi propunea sa-i slujeasca pe cei mai saraci dintre saraci, adica pe cei ce nu valorau nimic, care nu aveau nimic, ale caror corpuri erau de multe ori oribile.
Dar, chiar si in acele conditii, ramaneau tot fiii lui Dumnezeu.
Pentru cel ce avea credintã în el, cum era Maica Tereza, sub acele corpuri deformate se ascundea Isus.
Ceea ce Maica Tereza era pe punctul de a începe, era cea mai mare si concretã mãrturie de iubire si de credintã care se poate imagina, pentru cã tinde sa proclame mãretia persoanei umane, care ramane asa grandioasã cum este, chiar daca trupul sãu este deformat, murdar, scheletic, mutilat, pãduchios, pentru cã este un trup mântuit de Cristos si este destinat învierii.
Maica Tereza a vrut ca ultima sa zi petrecutã in incinta mãnãstirii sa coincidã cu Inãltarea Maicii Domnului, ca si cum ar fi vrut sa dea un tâlc adânc la ceea ce era pe punctul de a începe.
Si-a rezervat acea zi, pentru a se ruga si pentru a medita asupra idealurilor pe care voia sa le realizeze si pe care, tocmai de la Inaltarea Maicii Domnului la Ceruri, cu trupu si suflet, trãgea nãdejde sa le poatã împlini.
Asadar, in dimineata zilei de 16 august, Maica [Tereza] pãrãsi mãnãstirea.
Imediat ce se pomeni pe stradã, pentru prima datã dupa 18 ani fara obisnuitul sãu vesmânt monahal, fu cuprinsã de neliniste.
A avut imediat o viziune clarã a noii sale conditii.
Era cu desavarsire singurã.
Singurã, fara casã, fara bani, fara nimic de lucru, fara sa stie unde ar putea merge sa mãnânce si sa doarmã.
Se afla in groaznica situatie a oamenilor care in viatã nu au absolut nimic, adica a oamenilor pe care vroia sa-i slujeasca.
Trebuia sa-si aranjeze propriul viitor.
Nu mai era o calugarita apartinând unei comunitãti religioase.
Dar nu era nici macar o laicã.
Continua sa fie o calugarita, legatã de Dumnezeu prin juramantul saraciei, castitatii si al supunerii [ ascultarii ].
Obtinuse doar permisiunea Papei de a trai, temporar, in afara manastirii pentru a întemeia o nouã Congregatie religioasã.
Ea avea deja gândurile extrem de limpezi in legatura cu ceea ce voia sa realizeze.
“Ordinul” pe care îl primise de la Isus în noaptea de 10 septembrie 1946 era precis : “sa-i slujeasca pe cei mai saraci dintre saraci. Sa traiasca printre ei ca si ei”.
Era un ideal cutremurãtor, care presupunea sacrificii imense.
Dar era expresia unei iubiri absolute si pentru acel ideal, Maica Tereza facea o adevarata revolutie in propria existentã.
Pentru inceput trebuia sa-si aleaga un vesmânt.
Un vesmânt care sa fie o uniformã, care sa oglindeasca un program de viatã valabil atat pentru ea, cat si pentru viitoarele ei calugarite.
S-a hotarat sa se îmbrace într-un “sari”, vesmântul cel mai obisnuit în India, care sa fie alb, culoarea celor neînsemnati.
Drept încãltãri alese sandalele.
Sãracii pe care se hotãrâse sa-i slujeasca erau în cea mai mare parte oameni bolnavi, cu trupurile acoperite de plãgi si deseori sfârtecate de leprã.
Aveau deci nevoie stringentã de asistentã socialã.
Asadar, ea trebuia sa învete elementele de bazã ale Medicinii, trebuia sa învete sa facã injectii si sa bandajeze plãgile.
Era necesar sa urmeze un curs de infirmiere.
A mers la Patna, pe cursul mediu al Gangelui, unde calugaritele Medico-Misionare ale Maicii Dengel conduceau un spital si tineau cursuri de infirmerie.
Le-a cerut sa fie instruitã in arta medicalã.
A urmat un curs de patru luni.
« A fost o elevã sârguincioasã », îsi amintesc si acum calugaritele din Patna.
“In patru luni a învãtat, ceea ce in mod normal se învatã intr-un an”.
Inca de pe atunci, Maica Tereza voia sa traiasca dupa regula pe care o adoptase pentru Congregatia ei.
Adica dorea sa traiasca “la fel ca saracii pe care ii va sluji”.
Saracii din Bengal se hrãneau cu “orez si sare”.
Iar maica Tereza, in acele zile, se straduia sa-si ducã zilele mancand putin orez condimentat cu sare.
Dar asta era o alimentatie, la limita de jos a supravietuirii.
Calugaritele maicii Dengel au intervenit cu fermitate.
“Daca veti continua sa vã comportati in felul acesta, veti comite un mare pãcat” i-au spus ele.
“In scurt timp veti deveni o ftizicã, si veti muri fara sa mai puteti face, asadar, nimic pentru cei saraci. Daca trupul nu este hranit suficient, nu poate lucra”.
Maica Tereza a meditat asupra acestor sfaturi.
Si-a dat seama cã ea, fara experientã, se lãsa cu prea mare usurintã pradã entuziasmului.
Zelul sãu putea sa-i fie fatal.
Acele calugarite erau licentiate in Medicinã si isi cunosteanu bine meseria.
Trebuia sa le asculte.
Asa cã se hotãrî ca ea si calugaritele ei sa se hraneasca numai cu mancaruri simple, dar suficiente, pentru a putea fi sanatoase si a lucra cu dãruire in slujba saracilor.
Dupã patru luni i s-a pãrut cã a invatat suficient pentru a putea asigura asistenta necesara celor suferinzi.
S-a intors la Calcuta.
Era în decembrie.
Se apropia Crãciunul si ea voia sa-si inceapa noua activitate cu cei saraci chiar in ziua de Craciun.
Iatã o altã alegere simbolicã a maicii Tereza : legarea inceputului noii sale activitati, de una dintre cele mai uimitoare taine ale religiei crestine : Crãciunul.
Isus, cea de a doua persoanã a Sfintei Treimi, devenind om, nãscut de o femeie, devenind un copil oarecare, sãrac si fara nicio putere, asa incat a fost nãscut într-un staul, a vrut sa ne învete cã omul cu toatã fragilitatea si mizeria trupului sãu, este mare si valoreaza cat fiul lui Dumnezeu, dar nu datoritã înfãtisãrii exterioare.
Asadar, acei saraci, acele rebuturi umane cãrora Maica îsi dedicã existenta, aveau aceeasi mãretie regeascã, la fel ca oricare altã fiintã omeneascã pentru cã erau si ei, la fel ca toti ceilalti, fiii lui Dumnezeu.
Cum a ajuns in oras, a mers sa viziteze singurul slum pe care il cunostea, acela din Motijhil.
Se învecina cu clãdirea Colegiului St. Mary’s High School, unde ea predase atatia ani si de unde elevele ei, înscrise in confreria in slujba Fecioarei Maria, mergeau, odata pe saptamana, sa-i viziteze pe cei saraci.
De la elevele ei ascultase multe povestiri infioratoare, despre viata in mizerie pe care oamenii o duceau in acel ghetou.
Acele povestiri alimentasera instinctiva ei generozitate, contribuind la maturizarea vocatiei sale.
Atata timp cat traise in manastire, nu vrusese sa calce in acel slum.
Dar acum dorea ca acesta sa devina casa ei.
S-a dus sa viziteze acel ghetou in ziua de Craciun.
S-a oprit sa stea de vorba cu femeile si cu copiii.
Si-a cautat o locuinta pentru a-si face un sediu.
O femeie i-a inchiriat o coliba saracacioasa, pentru cinci rupii pe lunã.
Iar aceea a fost prima sa casã.
In ziua urmatoare, in coliba aceea se auzea vocea maicii Tereza silabisind primele litere ale alfabetului bengalez.
Gasise deja cinci copii pe care sa-i invete carte.
In camerã nu era nici masã, nici scaune, nici tablã, nici cretã.
Cu un betisor, calugarita trase semnele alfabetului pe pamant.
Pana acum cateva luni, acea calugarita fusese directoarea celebrei High School care se înãlta in apropiere si pe care, in Calcuta toti o cunosteau.
Preda in acel minunat colegiu, fetelor de familii bogate, fete care la randul lor vor deveni profesoare.
Acum era in ghetou unde saracii traiau printre soareci si gandaci si ii invata carte pe copiii nimanui, copii care, poate, nu ar fi invatat niciodata sa citeasca.
In acea colibã saraca, din interiorul acelui mizerabil slum caldura era sufocanta, atingea 46 de grade, iar umiditatea depãsea 95 la sutã.
Hainele se lipeau de trupul transpirat al maicii Tereza, care avea impresia cã a fost nãpãditã de mizerie.
In acel ghetou totul era murdar : colibele, potecile printre colibe care serveau drept canale de scurgere, pamantul, oamenii, zdrentele pe care le purtau oamenii.
Pe podeaua colibei, Maica vedea alergand insecte, soareci, gandaci.
Capetele copiilor erau pline de paduchi.
Maica Tereza isi amintea colegiul, camera ei curata, ventilatoarele care aeriseau camerele, aparatorile de tântari totdeauna curate, i se parea ca trecuse din rai in iad.
Dar tocmai in acel iad traiau saracii, fratii preferati ai lui Isus, pe care ea voia sa-i slujeasca.
“Schimbarea”, mi-a povestit maica Tereza, “a fost foarte durã.
In manastire trãiam fara sa cunosc greutatile.
Nu mi-a lipsit nimic.
Acum totul era altfel.
Dormeam pe unde apucam, pe pamant, in bordeie pline de soareci ; mancam ce mancau si cei ingrijiti de mine, si numai cand era ceva de mancare.
Dar alesesem acea viata, pentru a pune in practica Evanghelia in spiritul si litera ei, mai ales unde zice : “Eram flamand si mi-ati dat sa mananc, eram gol si m-ati imbracat, eram incarcerat si ati venit sa ma gasiti”.
Prin cei mai saraci dintre saracii din Calcuta, eu il iubeam pe Isus ; iar atunci cand iubesti nu mai simti suferinta si oboseala.
In rest, chiar de la inceput, nu am avut timp sa ma plictisesc in acel slum.
Numarul celor cinci copii pe care i-am adunat in jurul meu, in prima zi a activitatii mele in slumul din Motijhil, a sporit imediat.
Peste trei zile devenisera 25, iar pana la sfarsitul anului 41.
La cativa ani dupa aceea, in acel loc a aparut o scoala care gazduieste peste 500 de copii”.
“In afara de copii, pe cine mai ingrijeati ?”
“Asa cum am mai spus, vocatia mea am pus-o in slujba celor mai saraci dintre saraci.
Prin copii am inceput sa patrund in mizeria cea mai cumplita a Calcutei.
In acea vreme, cei care nu aveau un adapost in acel oras, erau in numar de aproximativ un milion.
Treceam din coliba in coliba, straduindu-ma sa fiu de folos.
Ii ajutam pe cei care dormeau pe marginea drumurilor, pe cei care se hraneau cu resturi.
Intalneam suferintele cele mai cumplite : orbi, schilozi, leprosi, oameni cu fetele desfigurate si trupuri cu malformatii, fiinte incapabile sa se tina pe picioare care se luau dupa mine in patru labe, cerandu-mi de mancare.
Intr-o zi, pe o gramada de resturi menajere, am gasit o femeie pe jumatate moarta.
Avea corpul ros de soareci si furnici.
Am dus-o la spital, dar mi-au spus ca nu o pot tine, pentru ca nu pot face nimic pentru ea.
Am protestat si le-am spus cã nu voi pleca daca nu o interneaza.
S-au sfatuit indelung, si in cele din urma mi-au dat satisfactie.
Acea femeie a fost salvata.
Pe urma, multumindu-mi pentru tot ce am facut pentru ea, mi-a spus : “Si cand te gandesti cã tocmai fiul meu m-a aruncat la gunoi”.
Cu alta ocazie, aveam neaparata nevoie de o coliba pentru a pune la adapost niste oameni abandonati.
Pentru a o gasi, am mers ore in sir sub soarele arzator.
Seara nu ma mai tineam pe picioare, simteam ca lesin din cauza oboselii.
Abia atunci am inteles, la ce grad de istovire pot sa ajunga saracii, mereu in cautare de ceva de mancare, de adapost.
“Este o intamplare anume care s-a petrecut la inceputul “acelei noi vieti”, care v-a ramas intiparit in memorie ?”
“Tot ceea ce s-a intamplat atunci, a ramas in sufletul meu.
Au fost experiente cutremuratoare.
Traiam lasandu-ma complet in voia lui Dumnezeu, si El era cel care ma calauzea.
Simteam prezenta Sa in fiecare clipa, si constatam interventia Sa directa.
Intr-o zi, in timp ce mergeam pe strazile din Calcuta, s-a apropiat de mine un preot cerandu-mi sa-mi aduc contributia pentru niste tiparituri.
In dimineata aceea, plecasem de acasa cu toti banii pe care ii aveam : cinci rupii ( cat cinci sute de lire italiene ).
In timpul zilei chletuisem patru pentru saraci.
Imi mai ramanea una, din care sa traiesc in urmatoarele zile, pana ce as fi primit vreun ajutor de undeva.
Increzandu-ma in Dumnezeu, am dat si ultima rupie acelui preot.
M-am rugat in gand, zicand : “Doamne, nu mai am nimic, trebuie sa ai grijã Tu”.
Spre seara, a venit in coliba mea un necunoscut.
Mi-a inmanat un plic, zicand : “Este pentru ceea ce faceti.”
Am ramas surprinsa, pentru ca imi incepusem apostolatul de numai cateva zile si nimeni nu ma cunostea inca.
Am deschis plicul si am gasit cincizeci de rupii.
In acel moment, am avut senzatia cã Dumnezeu vrea sa-mi dea un semn tangibil cã aprobã intru totul ceea ce faceam”.
( extras din Tereza Sarmanilor ( Tereza dei Poveri ), Renzo Allegri, Settembre 1992, Editrice Àncora Milano, - Colectia Interferente, traducerea : Vasile Sichitiu, Ed. Akia, Brasov, 1994 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu