Despre neamuri in romanul Descult de Zaharia Stancu si romanul Fructele mâniei de John Steinbeck ( 4 )

Despre neamuri in romanul Descult de Zaharia Stancu si romanul Fructele mâniei de John Steinbeck ( 4 )

Preotul, care privea mereu pe deasupra câmpurilor, zise :

-         Vine cineva. Uite colo ! De-a dreptul prin bumbac.

Joad privi încotro arãta degetul lui Casy.

-         Vine pe jos, spuse el. Nu pot sa-l vad din pricina prafului pe care-l ridicã. Cine dracu’ sa vina încoace ?

Urmãrirã amândoi silueta ce se apropia in lumina serii, iar praful stârnit de om în mers era însângerat de razele soarelui cãzut peste asfintit.

-         E-un bãrbat, zise Joad.

Omul acela se apropie si, pe cand trecea prin dreptul sopronului, Joad spuse :

-         Ei, da’-l cunosc ! Il cunosti si tu... e Muley Graves.

Si strigã : Hei, Muley ! Ce-i cu tine ?

Omul tresãri, se opri in loc si pe urmã veni repede catre ei.

Era slab si cam mic de staturã.

Miscarile îi erau iuti si smucite.

Ducea în mânã o traistã de iutã.

Purta niste pantaloni albastri, spalaciti la genunchi si in tur, iar haina veche si neagra era slinoasã si pãtatã, cu manecile descusute la umeri si cu gauri mari, zdrentuite, la coate.

Palaria neagra era la fel de slinoasa ca si haina, iar panglica, pe jumatate desfacuta, sãlta in sus si-n jos la fiecare pas.

Obrazul lui Muley arãta intins si catifelat, dar omul purta pe chip expresia unui copil rãu, avea gurã micã si buze subtiri, ochi mici, pe jumatate amenintãtori, pe jumatate obraznici.

-         Iti aduci aminte de Muley, ii spuse Joad cu blandete preotului.

-         Cine sunteti ? întrebã omul care se apropia.

Joad nu raspunse. Muley veni aproape, foarte aproape si de-abia atunci putu sa distinga chipurile celor doi.

-         Ei, fir-ar sa fie ! strigã el. E Tommy Joad. Cand ai iesit, Tommy ?

-         Acum doua zile, raspunse Joad. Am cam pribegit pana am ajuns acasa. Si uite ce gasesc aici ! Unde-s ai mei, Muley ? De ce-i casa facuta zob si bumbacul semãnat in ogradã ?

-         Sa fiu al naibii, tare bine s-a potrivit c-am trecut pe-aici ! zise Muley. Sa stii ca Tom cel batran era grozav de ingrijorat. Cand se pregateau de plecare, eu stateam colo, in bucatarie. Tocmai ii spuneam lui Tom ca eu nici nu ma gandesc sa plec, sa fiu al dracului ! II spuneam vorba asta lui Tom si el mi-a zis : “Tare mai sunt necajit din pricina lui Tommy. Ia inchipuie-ti cã vine acasa si nu gaseste pe nimeni. Ce-o sa creada baiatul ?”

Si eu l-am intrebat : “De ce nu-i scrii o scrisoare, parca ce-o sa fie ?”

Da’ Tom mi-a zis : “Poate c-am sa scriu. Sa mã mai gandesc. Da’ de n-oi apuca sa scriu, te rog pe tine sa iei seama si sa vezi daca nu cumva se-ntoarce Tommy, de mai ramai pe-aici”.

“Raman, i-am zis. Eu merg pana-n panzele albe. Nu s-a nascut inca omul care sa-l goneasca pe un Graves de pe plaiurile astea.“

Si, dupa cum vezi, nici n-au facut-o.

Joad intreba cu nerabdare :

-         Unde-s ai mei ? Lasã, cã despre ce ai sa faci tu imi spui mai pe urma, acuma zi unde-s ai mei.

-         Ei, la-nceput au strigat ca nici nu vor s-auda de plecare, cand a venit banca sa are ograda. Bunul tau a stat in poarta cu pusca in mana si a facut praf farurile tractorului, da’ tractorului nici nu i-a pasat si si-a vazut inainte de treaba lui.

Bunul tãul nu voia sa-l impuste pe flacaul urcat pe tractor, Willy Feeley era acela si Willy stia treaba asta, asa cã i-a dat drumul mai departe si-a busit cat a putut in casã, de-a scuturat-o cum scuturã cainele un sobolan.

Ei, si atunci parca s-a rupt ceva in Tom, parca i-a crâmpotit mãruntaiele.

De-atuncea nici nu si-a mai venit in firea lui.

-         Unde-s ai mei ? intrebã Joad furios.

-         Pãi eu ce-ti spun acuma ? A facut trei drumuri cu caruta lui unchiu-tãu John.

A dus soba, pompa de apã si paturile.

Sa fi vazut tu cum plecau paturile cu droaia de copii si cu Bunu si Bunã-ta urcati sus si sprijiniti de tãblii, si pe frate-tu, Noah, cum statea-n cãrutã, sugea din tigarã si scuipa cat colo, peste scoartele carutei.

Joad deschise gura sa spuna ceva, dar Muley se repezi sa incheie :

-         Sunt cu totii la unchiu-tãu John.

-         Aha, la unchiul John sunt ! Da, si ce fac acolo ? Ia, opreste-te o clipa numai la treaba asta, Muley ! Spune-mi numai atata : ce fac acolo ? Si pe urma n-ai decat sa vorbesti despre ce-i vrea tu.

-         Ei, ce sa faca ? Au muncit la bumbac, toti au muncit la prãsitul  bumbacului, pana si copiii, si Bunã-ta. Au pus cu totii bani deoparte, sa aiba cu ce porni spre apus. Au de gand sa cumpere un camion si sa plece in Apus, unde cica-i mai usor de trait.

Aicea nu mai ai cum o scoate la capat.

Se plateste cincizeci de centi pentru prãsit – un acru întreg de bumbac, ba-i mare lucru daca gasesti si atata.

-         Si inca n-au plecat ?

-         Nu, zise Muley. Nu stiu sa fi plecat. Ultima oarã am aflat despre ei acum vreo patru zile, cand m-am intalnit cu frate-tãu, Noah, care iesise pe camp sa vaneze iepuri, si mi-a spus ca au de gand sa plece peste vreo doua saptamani.

John a primit si el instiintare cã trebuie sa plece.

Pana la casa lui John nu-s decat vreo opt mile de drum.

Ii gasesti pe-ai tãi inghesuiti in casa lui John ca hârciogii iarna in vizuinã.

-         O.K. ! zise Joad. Acuma dã-i drumul si spune si tu ce ai pe suflet ! Sa stii cã nu te-ai schimbat deloc, Muley. Daca vrei sa povestesti ce i s-a intamplat unui prieten, apãi o iei totdeauna de la Adam citire.

-         Nici tu nu te-ai schimbat, raspunse Muley, mânios. De mic copil ai fost un infumurat si nici azi nu-ti poate nimeni ajunge cu prãjina la nas. Nu cumva ai vrea si-acuma sa-mi dai ceva sfaturi, sa mã-nveti cum sa traiesc ?

Joad rânji :

-         Nu, pentru tine n-am sfaturi de dat. Daca ti se nãzãreste tie sa te-arunci cu capul intr-un morman de sticlã spartã, orice ti-ar spune altul, tot nu te poate opri. Il cunosti pe pãrintele aici de fatã, nu, Muley ? Reverendul Casy.

-         Da, sigur cã-l cunosc. Il cunosc, da’ nu l-am bagat de seamã. Mi-aduc foarte bine aminte de dansul.

Casy se ridicã in picioare si amândoi isi stranserã mainile.

-         Imi pare bine cã te vad, zise Muley. N-ai mai fost pe la noi de-o groaza de vreme.

-         Am fost plecat... am vrut sa aflu unele raspunsuri, zise Casy. Da’ ce s-a-ntamplat pe-aici ? De ce-i alungã pe oameni de pe ogoarele lor ?

Gura lui Muley se stranse atat de tare, incat in mijlocul buzei de sus se formã un mic cioc de papagal, rãsfrânt peste buza de jos.

Se încruntã cumplit si zise :

-         Ticalosii dracului ! Pui de cãtea ! Da’ ascultati ce vã spun eu, oameni buni : nu mã misc de-aici ! Nu scapã ei de mine. Dac-au sa m-azvarle afara de pe-aici, apãi am sa ma intorc inapoi, iar dac-or socoti cã numai la trei metri sub pamant am sa fiu cuminte, atunci iau precis vreo doi-trei cu mine, sa-mi tina tovarasie. Bãtu cu palma peste ceva greu, ascuns in buzunarul hainei : Eu nu plec de-aici.

Tata a venit aici acum cincizeci de ani. Eu nu plec !

Joad întrebã :

-         Da’ ce le-a venit sa alunge oamenii ?

-         Oho ! Despre asta au trancanit pana li s-a dus gura la ceafã. Stii ce fel de recolte am avut de la o vreme incoace.

A venit praful si-a nimicit totul, asa ca bietul om n-a mai adunat nici cat sa-si tina zilele.

Si-atuncea s-au indatorat toti pentru mancare. Stii cum se-ntâmplã.

Ei, si-acuma vin proprietarii pamantului si zic : “Nu mai putem sa tinem dijmasi”.

Zic ei : “Partea ce si-o opreste dijmasul e tocmai bucatica de profit de care nu ne putem lipsi”.

Si zic : “Daca strangem tot pamantul intr-o bucata, si abia de-l putem face sa ne dea cat trebuie”.

Asa ca s-au apucat sa bage tractoarele si sa puna toti oamenii pe goana.

Pe toti, numai pe mine nu, si-al dracului sa fiu daca ma misc de-aici !

Tommy, tu mã cunosti pe mine ! Ma cunosti de cand erai de-o schioapa.

-         Asta asa-i, zise Tom. Te stiu de cand sunt pe lume.

-         Ei, vasazica, stii cã, de prost, nu-s prost. Stiu bine cã mare branza nu-i de capul pamantului ãstuia. Niciodata n-a fost bun decat de pãsune. Nici n-ar fi trebuit sa-l destelenim.

Iar acuma, daca mai vin si cu bumbacul, au sa-l ucidã de tot.

Daca n-ar fi venit ei sa-mi spuie ca trebuie sa plec vrand-nevrand, poate c-acuma as fi tocmai in California, as manca struguri si-as lua din pom cate-o portocala de cate ori mi-ar veni poftã.

Da’ cainii ãstia zic cã trebuie musai s-o iau din loc, si... fir-ar a dracului sa fie de treaba, omul nu poate face una ca asta cand i se pune sula in coasta !

-         Sigur, încuviintã Joad. Mã mir cã Taica a plecat asa de usor. Parcã nu-mi vine a crede sa nu fi facut Bunul moarte de om.

Lui Bunu nu i-a suflat nimeni in bors.

Si nici Maica nu-i o femeie s-o duci cu zaharelul.

A batut o data un marchitan de i-au mers fulgii, c-un pui viu l-a batut, numai pentru ca s-a luat in râcã atuncea cu ea.

Avea puiul intr-o mana si securea in cealalta, si tocmai se pregatea sa-l taie.

Cu securea a vrut sa sara la marchitan, da’ nu si-a mai dat seama ce are intr-o mana si ce are in cealalta, asa ca s-a repezit la el cu puiul.

Dupa ce s-a potolit, nici n-am mai avut ce manca din puiul ãla.

Nu i-au mai ramas Maichii in mana decat picioarele.

Bunul a facut atata haz si-a ras atata, ca era sa i se traga moartea.

Cum de-or fi plecat ai mei asa de usor ?

-         Ei, ãla de-a venit din partea proprietarilor avea vorba dulce ca mierea. “Trebuie sa plecati. Eu n-am nici o vina”.

“Bine, da’ cine-i de vina ? zic eu. Ma duc eu sa-l invat minte pe ‘mnealui.”

“E Shawnee Land & Cattle Company* [ companie agricola si zootehnica ].

Eu am primit ordin”.

“Ei, si cine-i Shawnee Land & Cattle Company ãsta ?”

“Nu-i nimeni. E-o companie”.

Daca nu-ti venea sa-nnebunesti. Nu era nimeni pe care sa-l iei la rost.

Oamenii, cei mai multi, s-au lasat pagubasi, cã li s-a facut lehamite sa tot caute pe cineva pe care sa-l ia la refec, da’ eu nu ma las ! Eu stiu ce am de facut. Nu ma misc de-aici.”

Un strop imens de soare se prelinse pe muchia zarii, apoi se scurse dincolo si pieri, iar deasupra locului aceluia cerul ramase stralucitor si un nor scãmosat, ca o zdreanta insangerata, atârna peste locul unde pierise stropul de soare.

Amurgul se intinse pe cer, pornind de la zarea dinspre rasarit, si intunericul se revãrsã asupra pamantului, pornind tot de la rasarit.

Stelele amurgului scãpãrarã si incepurã sa sclipeasca in umbra inserarii.

Pisica slaba si cenusie plecã pe furis inspre usa deschisa a sopronului si se strecurã inauntru ca o umbra.

Joad zise :

-         Ei, da-n noaptea asta n-o s-o mai luãm noi pe jos cale de opt mile, pana la unchiul John. Nu mã mai tin picioarele. Ce-ar fi sa mergem la tine, Muley ? N-avem decat o milã pana acolo.

-         N-are nici un rost, raspunse Muley stanjenit. Nevastã-mea, copiii si cu fratele ei si-au strans catrafusele si-au pornit spre California. Nu mai aveau nimic de mancare pe-aici. Nu erau scrantiti la minte, ca mine, asa ca au plecat. Aicea nu mai gaseau nimic de mancare.

Preotul se foi nervos si zise :

-         Ar fi trebuit sa pleci si tu. Nu se cade sa-ti distrugi familia.

-         Nu puteam, raspunse Muley Graves. Este in mine ceva care nu mi-a ingaduit sa plec.

-         Ei, da’ pe cinstea mea ca mi-e foame ! spuse Joad. Patru ani incheiati am mancat totdeauna la tanc. Imi ghiorãie matele de mama focului ! Tu ce mananci, Muley ? Cum iti agonisesti hrana ?

( extras din Fructele mâniei ( The Grapes of Wrath, John Steinbeck, 1939 ), de John Steinbeck, Ed. Rao, Bucuresti, 2005 )