Despre Suflete Moarte ( 3 ) ( N.V. Gogol )

Despre Suflete Moarte ( 3 ) ( N.V. Gogol )

-         Temistoclius, ia spune : care-i cel mai frumos oras din Franta ?

Preceptorul îsi îndreptã toatã atentia asupra lui Temistoclius de parca voia sa-i sara in ochi, dar pana la urma se calmã cu desavarsire si dãdu din cap, atunci cand Temistoclius spuse : “Parisul”.

-         Dar la noi care-i cel mai frumos oras ? întrebã din nou Manilov.

Preceptorul isi încordã iarasi atentia.

-         Petersburgul, raspunse Temistoclius.

-         Si mai care ?

-         Moscova, zise Temistoclius.

-         Destept baiat, dragul de el ! spuse Cicikov, auzind raspunsurile. Ia te uitã... continuã el, adresandu-i-se lui Manilov cu un aer oarecum surprins. La anii lui sa stie atatea ! Trebuie sa va spun cã baiatul acesta va fi foarte capabil.

-         O, inca nu stiti totul, zise Manilov. E extrem de ager la minte. Cel mic, Alcides, nu-i asa de vioi, insa ãsta, cum dã de-o gâzã, de-un gandac, prind sa-i joace ochii in cap : fuge dupa ea si-o urmareste cu luare-aminte. Vreau sa fac diplomat din el. Temistoclius, continuã el, adresandu-i-se din nou copilului, vrei sa fii ambasador ?

-         Vreau, raspunse Temistoclius, mestecand paine si bâtâindu-si capul in dreapta si in stanga.

In acest timp, lacheul, care statea in picioare in spatele lui, ii sterse ambasadorului nasul si bine fãcu, altfel in supã ar fi cazut o picatura destul de mare dintr-un lichid de altã naturã.

La masã, discutia se învârti în jurul placerilor pe care ti le oferã o viata tihnita, intrerupta de observatiile amfitrioanei despre teatrul de la oras si despre actori.

Preceptorul ii privea cu toata atentia pe convivi si, de indata ce observa cã erau gata sa zambeasca, isi cãsca si el gura numaidecat si râdea cu sârg.

Pesemne, era un ins foarte recunoscator si, prin asta, voia sa-l rasplateasca pe stapanul casei pentru purtarea bunã fatã de el.

Totusi, chipul lui luã o expresie asprã la un moment dat, bãtu sever in mas, fulgerandu-i cu privirea pe copiii ce sedeau in fata lui

Era si timpul, pentru cã Temistoclius il muscase de ureche pe Alcides, iar Alcides, mijindu-si ochii si cascandu-si gura, era gata sa izbucneasca intr-un plans cat se poate de jalnic, dar, simtind cã astfel putea foarte usor sa fie privat de un fel de mancare, isi readuse gura in pozitia dinainte si, cu lacrimi in ochi, se apucã sa roada un os de berbec din pricina caruia amandoi obrajii îi luceau de grasime.

Amfitrioana i se adresa mereu lui Cicikov cu vorbele : “Vad ca nu mancati nimic, ati luat foarte putin”.

Dar Cicikov ii raspunse de fiecare data : “Va multumesc foarte mult, m-am saturat, iar o conversatie placuta e mai buna decat orice mancare.”

In sfarsit, se ridicarã de la masã.

Manilov era nespus de multumit si, cuprinzand cu bratul spatele musafirului, se pregatea sa-l conduca in acest fel in salon, cand oaspetele ii spuse deodata, cu un aer cat se poate de important, cã are intentia sa discute cu el intr-o chestiune de care este foarte interesat.

-         In cazul acesta, permiteti-mi sa va poftesc in cabinetul meu, zise Manilov si-l conduse intr-o camerã micã, cu o fereastra ce dãdea spre pãdurea albãstrie din zare. Iatã ungherul meu, spuse Manilv.

-         Placuta odãitã, zise Cicikov, cuprinzand-o cu privirea.

Intr-adevar, camera era destul de placuta : avea peretii vopsiti intr-un soi de albastru batand spre cenusiu, patru scaune, un fotoliu, o masã pe care se afla cartea cu semnul pus, despre care am avut deja prilejul sa vorbim, cateva hârtii scrise de sus pana jos, dar suprematia o detinea tutunul, care se gãsea aici sub diferite forme : in pungi, in tabacherã si, in sfarsit, ingramadit pe masã.

Pe pervazul ambelor ferestre se vedeau, de asemenea, grãmãjoare de scrum scuturat din pipã, aliniate staruitor in siruri foarte frumoase.

Se vedea cã uneori amfitrionul isi petrecea timpul cu aceastã îndeletnicire.

-         Dati-mi voie sa va rog sa va asezati in acest fotoliu, spuse Manilov. O sa stati mai comod.

-         Dati-mi voie, o sa stau pe un scaun.

-         Dati-mi voie sa nu va dau voie, spuse Manilov cu un zambet. Acest fotoliu este, la mine, alocat pentru musafiri : vreti, nu vreti, trebuie sa va asezati.

Cicikov se asezã.

-         Permiteti-mi sa va ofer o pipã.

-         Nu, nu fumez, ii raspunse Cicikov afectuos si oarecum cu parere de rãu.

-         De ce ? întrebã Manilov, tot afectuos si tot cu parere de rãu.

-         Nu mi-am facut deprinderea asta, mi-e frica. Se zice cã pipa te face sa te usuci pe picioare.

-         Dati-mi voie sa va spun cã-i o prejudecatã. Cred chiar cã-i mult mai sanatos sa fumezi pipã, decat sa prizezi tutun. Avem in regimentul nostru un locotenent, un om minunat si foarte cultivat, care nu lãsa pipa din gurã nu numai la masã, ci chiar, fie-mi ingaduit s-o spun, si in toate celelalte locuri. Si uite cã acum are patruzeci si ceva de ani si, cu voia lui Dumnezeu, e cat se poate de sanatos pana in ziua de astazi.

Cicikov fãcu observatia cã, intr-adevar, in naturã se întâmplã o multime de lucruri pe care nici o minte cuprinzatoare nu le-ar putea explica.

-         Dar permiteti-mi mai intai sa va rog ceva... spuse el cu o voce in care se facea simtita o expresie ciudata sau aproape ciudata, dupa care, nu se stie de ce, aruncã o privire îndãrãt.

La randul lui, Manilov, tot nu se stie de ce, se uitã indarat.

De mult ati binevoit sa inaintati listele de recensãmânt ?

-         Da, de mult. De fapt, nu mai tin minte.

-         Si de atunci v-au murit multi tãrani ?

-         Asta n-am de unde s-o stiu. Cred cã ar fi mai bine sa-l întreb pe vechil. Hei, baiete ! Ia cheamã-l pe vechil, astazi trebuie sa fie pe-aici !

Vechilul veni.

Era un om de aproape patruzeci de ani, care-si rãdea barba, purta redingotã si pesemnee ducea o viata extrem de tihnita, pentru cã era bucãlat si puhav la fatã, iar culoarea gãlbuie a pielii si ochii mici arãtau cã vechilul stia prea bine ce-s saltelele si pernele de puf.

Se putea vedea de indata cã-si croise drum in viatã ca toti vechilii boieresti : mai intai fusese un baiat stiutor de carte luat pe langa casã, apoi se însurase cu vreo chelãreasã Agaska, favorita cucoanei, dupa aceea ajunsese el insusi chelar, sfarsind prin a deveni vechil.

Si, devenit vechil, fireste, proceda ca toti vechilii : se imprietenea si se încuscrea cu oamenii cei mai bogati din sat, ii scotea la corvezi pe cei saraci, se scula dupa ora opt dimineata, astepta sa i se aduca samovarul si bea ceai.

-         Ascultã, mãi dragã, cati tãrani ne-au murit de cand am înaintat listele de recensãmânt ?

-         Pãi, cati sa fie ? Multi au murit de-atunci, spuse vechilul si icni, acoperindu-si gura cu palma si facand din ea un fel de scut.

-         Da, marturisesc cã si eu tot asa m-am gandit, încuviintã Manilov. Multi, foarte multi au murit !

Dupa asta, se rãsuci spre Cicikov si adãugã : Asa-i, au murit foarte multi.

-         Si cam cati ar fi, la o adica ? întrebã Cicikov.

-         Da, cati sa fie ? il sustinu Manilov.

-         De unde sa stiu eu ? Nu se stie cati au murit si nu i-a numãrat nimeni.

-         Asta asa-i, spuse Manilov catre Cicikov. Si eu am presupus cã mortalitatea-i mare. Nu se stie deloc cati au murit.

-         Atunci fii bun si numãrã-i, spuse Cicikov, si fã-mi o listã amãnuntitã cu numele fiecaruia.

-         Da, o listã cu numele fiecaruia, zise si Manilov.

Vechilul spuse : “Am inteles !” si plecã.

-         Dar pentru ce va trebuie lista ? întrebã Manilov dupa plecarea vechilului.

Intrebarea pãru sa-l puna in incurcatura pe musafir, pe chipul lui se ivi o expresie de incordare, din pricina careia chiar rosi putin, o incordare de a formula ceva ce nu se supunea intru totul cuvintelor.

Si, intr-adevar, pana la urma lui Manilov ii fu dat sã audã niste lucruri atat de neobisnuite si de ciudate, cum nu mai auzise vreodata urechile oamenilor.

-         Mã întrebati la ce-mi trebuie ? Iatã la ce : as dori sa cumpar niste tãrani... spuse Cicikov, bâlbâindu-se si neterminând ce avea de spus.

-         Dar dati-mi voie sa va intreb, zise Manilov, cum doriti sa-i cumparati pe tãrani : cu pãmânt, sau pur si simplu pentru strãmutare, adica fara pãmânt deloc ?

-         Nu, de fapt nu chiar tãrani, spuse Cicikov, as vrea sa am morti...

-         Cu-u-m ? Scuzati-ma... Sunt cam tare de-o ureche, am auzit un cuvant foarte ciudat...

-         Am intentia sa achizitionez tarani morti, care, de altfel, sa fie inregistrati la recensamant ca vii, spuse Cicikov.

Manilov scãpã jos de indata ciubucul cu pipa si, cum cãscase gura, ramase cu ea cascata pret de cateva minute.

Amandoi amicii, care discutaserã mai inainte despre placerile vietii duse in prietenie, ramasera nemiscati, cu ochii unul la altul, precum portretele ce se atârnau in vechime unul in fata celuilalt, de o parte si de alta a oglinzii.

In cele din urma Manilov ridicã pipa cu ciubucul si il privi pe Cicikov de jos in sus, strãduindu-se sa desluseascã vreo umbrã de zâmbet pe buzele lui, semn cã glumise ; dar nimic nu-l indreptatea sa creada una ca asta ; dimpotriva, chipul celuilalt parea mai sobru ca de obicei ; apoi se gandi cã musafirul si-o fi iesit din minti asa, netam-nesam, si se uitã la el cu groazã ; dar ochii acestuia erau cu desavarsire limpezi, fara sa aiba nimic din focul salbatic, nelinistit, ce arde in ochii nebunilor ; totul era decent si in regula.

Oricat isi frãmântã Manilov mintea in fel si chip, intrebandu-se cum sa se poarte si ce sa faca, nu izbuti sa gaseasca altceva mai bun de facut decat sa slobozeasca, sub forma unei suvite foarte subtiri fumul rãmas in gurã.

-         Asadar, as dori sa stiu daca pe tãranii acestia, care nu mai traiesc in realitate, dar figureaza ca vii din punctul de vedere al formei legale, puteti sa mi-i transmiteti, sa mi-i cedati sau sa mi-i dati cum veti crede de cuviintã ?

Insa Manilov era atat de buimãcit si de consternat, incat doar il privea.

-         Mi se pare cã sunteti in incurcatura, observã Cicikov.

-         Eu ? ... Nu, nu despre asta-i vorba, spuse Manilov. Dar nu pot pricepe... scuzati-mã... n-am avut norocul sa primesc o educatie atat de stralucita precum aceea care, ca sa spun asa, se vadeste in orice miscare a dumneavoastra... Nu mânuiesc inalta artã de a mã exprima... Poate cã aici... in explicatia pe care tocmai mi-ati dat-o... se ascunde altceva... Poate ca ati binevoit sa va exprimati astfel, doar pentru fumusetea stilului ?

-         Nu, se grãbi Cicikov sa-i raspunda, inteleg obiectul ca atare, adica ma refer la sufletele care au murit cu adevarat.

Manilov se zapaci de tot.

Simtea cã trebuie sa faca ceva, sa puna o intrebare, dar ce intrebare, dracu’ s-o mai stie ! Sfarsi prin a scoate iarasi fum, dar nu pe gurã, ci pe nãri.

-         Asadar, daca nu existã piedici, putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa purcedem la intocmirea actului de vanzare-cumparare a iobagilor, spuse Cicikov.

-         Cum, act de vanzare-cumpare pentru morti !?

-         A, nu ! fãcu Cicikov. Scriem cã-s vii, asa cum apar intr-adevar in lista de recensamant. Nu am obiceiul sa încalc catusi de putin legile civile, desi am avut mult de suferit pentru asta cand eram in slujba Statului. Asa cã, scuzati-ma, datoria-i pentru mine un lucru sfant si in fata legii nu crâcnesc.

Ultimele cuvinte ii placura lui Manilov, dar nu putu patrunde nicidecum in miezul chestiunii si, in loc de raspuns, se apucã sa-si sugã ciubucul cu atata putere, incat acesta ajunse pana la urmã sa hârâie ca un fagot.

Parca ar fi vrut sa-i smulgã ciubucului parerea despre aceasta istorie nemaiauzitã, dar ciubucul hârâia si atata tot.

-         Poate cã aveti vreo îndoialã ?

-         Vai de mine, nici una. Nu-i vorba sa am ceva impotriva dumneavoastra, adica vreo obiectie criticã. Dar dati-mi voie sa va intreb : aceasta tranzactie sau, ca sa zic asa, acest negot n-ar fi cumva impotriva legislatiei civile si a perspectivelor ulterioare ale Rusiei ?

Spunand acestea, Manilov isi miscã putin capul si-l privi foarte semnificativ pe Cicikov, aratand pe liniile fetei sale si pe buzele stranse o expresie atat de profundã, cum poate nu s-a mai vazut pe fata vreunui domn, decat poate pe aceea a unui ministru din cale-afara de destept si numai atunci cand dezleaga un caz extraordinar de complicat.

Insa Cicikov ii raspunse simplu cã aceasta tranzactie sau negociere n-ar fi deloc impotriva legislatiei civile si a perspectivelor ulterioare ale Rusiei si, dupa cateva clipe, adãugã cã vistieria ar trage chiar foloase, incasand taxele legale.

-         Prin urmare, credeti cã...

-         Cred ca ar fi bine.

-         Ei, daca ar fi bine, atunci e cu totul altceva : n-am nimic impotriva, spuse Manilov si se linisti cu desavarsire.

-         Mai ramane sa ne intelegem asupra pretului.

-         Cum asupra pretului ? întrebã din nou Manilov si se opri. Credeti cã o sa iau bani pentru niste suflete care si-au sfarsit existenta ? Daca v-a lovit dorinta asta, ca sa zic asa, fantasticã, in ce mã priveste, vi le cedez dezinteresat si iau asupra mea cheltuielile legate de actul de vanzare-cumpare.

Aspre reprosuri ar merita istoricul acestor evenimente daca ar scapa din vedere sa spuna ce placere l-a coplesit pe musafir dupa cuvintele rostite de Manilov.

Cat de sobru si chibzuit fusese inainte, mai cã nu sãri in sus ca un tap, ceea ce, dupa cum se stie, omul face numai cand dã bucuria peste el.

Se rãsuci atat de puternic in fotoliu, incat plesni stofa cu care era imbracata una dintre perne ; Manilov il privi oarecum nedumerit.

Intr-un elan de recunostinta, Cicikov ii turnã atatea multumiri, incat amfitrionul se zapaci, rosi, fãcu doar un gest de negatie din cap si, in cele din urma, izbuti sa îngaime cã nu-i vorba decat de o nimica toata, cã el n-a vrut decat sa-i dovedeasca prin ceva atractia inimii, magnetismul sufletului si ca sufletele moarte sunt intru catva un fleac.

-         Nu-s deloc un fleac, spuse Cicikov, strangandu-i mana. Aici fu slobozit un oftat adanc. Parca era dispus la efuziuni sufletesti ; nu fara sentiment si expresivitate, rosti in cele din urma aceste cuvinte : Daca ati sti ce bine i-ati facut, cu acest lucru ce pare un fleac, unui om fara de neam si de tarã ! Si, pe drept cuvant, cate n-am suferit eu ? Am fost ca o biata barcã printre valuri cumplite... Cate prigoane, cate persecutii n-am indurat, cat amar n-am patimit si pentru ce ? Pentru ca am apãrat dreptatea, pentru ca am fost cu cugetul curat si i-am intins o mana de ajutor si vaduvei neputincioase, si orfanului nenorocit !... Aici chiar isi sterse cu batista o lacrima tasnita fara voie.

( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )