Procedura civilã romanã: Procedura legisactiunilor ( drept roman )
Obiectul procedurii civile romane
Procedura civilã romanã cuprinde totalitatea normelor, care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la mostenire si la valorificarea drepturilor de creantã.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evolutie extrem de complexã, evolutie care si-a pus amprenta asupra intregului drept material.
Datorita acestui fapt, procedura civila trebuie studiata inaintea dreptului civil si nu la sfarsitul manualului, asa cum s-a procedat multa vreme.
Pentru a intelege linia de evolutie a institutiilor de drept civil, este necesar sa cunoastem mai intai care sunt formele cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii acestor materii.
Vom constata, in special la titlul rezervat Obligatiunilor, cã romanii au schimbat finalitatea unor institutii juridice, ori au creat institutii noi, prin extinderea sferei de aplicare a unor proceduri, sau prin crearea de noi mijloace procedurale.
Evolutia dreptului civil pe cale procedurala nu este intamplatoare, ci reflectã anumite realitati proprii societatii romane.
Transformarile suferite de sistemul economic roman s-au reflectat in fizionomia dreptului, care trebuia sa urmeze un anumit curs si sa raspunda anumitor finalitati.
Pentru a da satisfactie imperativelor vietii social-economice, pastrand aparenta cã dreptul a ramas neschimbat, Statul roman a valorificat in cel mai inalt grad, mijloacele procedurii civile, ca instrumente de realizare a normelor dreptului privat.
Evolutia procedurii civile romane
IN evolutia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedurale:
- procedura legisactiunilor, corespunzatoare epocii vechi,
- procedura formularã, corespunzatoare, in mare, epocii clasice, si
- procedura extraordinara, corespunzatoare epocii postclasice.
Primele doua sisteme procedurale, procedura legisactiunilor si procedura formulara, se caracterizeaza prin diviziunea procesului in doua faze :
A. in iure ( in fata magistratului ), si
B. in iudicio ( in fata judecatorului ).
In ambele sisteme, magistratul avea rolul de a organiza instanta de judecata, stabilind despre ce este vorba in proces ( De quo re agitur ).
Faza a doua a procesului se desfasoara in faza judecatorului.
Judecatorul era o persoanã particularã, aleasã de catre pãrti, care conducea dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocatilor, aprecia probele si pronunta sentinta.
Dupa pronuntarea sentintei, [ judecatorul ] redevenea un simplu particular.
Pe de alta parte, intre cele doua proceduri existã si importante deosebiri.
Astfel, in procedura legisactiunilor, rolul magistratului era limitat de un formalism rigid : el se mãrginea sa observe daca partile au respectat formele necesare tipului de proces pe care il organiza, dupa care pronunta anumite cuvinte solemne.
Dupa introducerea procedurii formulare, rolul magistratului in organizarea instantei de judecata a crescut in mod sensibil.
In functie de cazul concret, magistratul redacta o formulã prin care ii dadea judecatorului instructiuni cu privire la felul in care trebuie sa judece procesul.
Formulele create de catre pretor contineau germenii unor noi principii de Drept, caci faceau posibila solutionarea litigiilor, pe care legile in vigoare nu le aveau in vedere.
In epoca postclasica, a fost introdusa procedura extraordinara, caracterizata prin disparitia diviziunii procesului in doua faze, dezbaterile fiind conduse de o singura persoana, de la inceput si pana la sfarsit.
Justitia privata
IN epoca prestatalã, conflictele dintre persoane erau solutionate conform obiceiului nejuridic, prin sistemul razbunarii sangelui, prin aplicarea Legii Talionului sau prin invocarea divinitatii pe calea anumitor proceduri rituale.
Odata cu organizarea politica a societatii, apare si Justitia, ca formã de realizare a dreptului de catre organe specializate ale Statului.
In procesul complex de trecere, de la comunitatea gentilicã la societatea organizata in Stat, rolul instantelor de judecata a fost deosebit de important.
In dorinta de a impune cat mai grabnic si cat mai efectiv, noul sistem de solutionare a litigiilor dintre persoane, Statul roman a introdus o procedura de judecata caracterizata printr-un formalism excesiv, in cadrul caruia reprezentantii cultului religios indeplineau un rol foarte important.
Pentru ca rolul Statului sclavagist, in solutionarea litigiilor sa aparã cat mai limpede cetatenilor, procesele se judecau intr-un cadru solemn si numai in anumite zile, cu schitarea unor gesturi rituale si ( cu ) pronuntarea unor cuvinte solemne, pe care le cunosteau numai Pontifii.
Evolutia organizarii instantelor de judecata la romani ne aratã cã rolul Statului in infaptuirea Justitiei a crescut necontenit.
Cu toate acestea, in intreaga istorie a Statului roman, alaturi de Justitia “publica”, infaptuita de organe specializate ale Statului, s-a practicat si Justitia “privata”, caracterizata prin valorificarea drepturilor subiective, prin mijloace proprii.
Justitia privata poate îmbrãca o formã agresiva sau defensiva.
Atunci cand o persoana ia initiativa, in vederea realizarii pretentiilor sale prin mijloace proprii, Justitia privata este agresiva, iar atunci cand se apãrã impotriva pretentiilor cuiva, prin aceleasi mijloace, Justitia privata este defensiva.
Justitia privata defensiva a fost intotdeauna permisa in Statul roman, potrivit Principiului Vim vi repellere licet, adica Violenta poate fi indepartata prin violenta.
Justitia privata agresiva a fost si ea tolerata multa vreme, in anumite cazuri, de vreme ce s-au luat masuri de reprimare a ei, pana in secolul al IV-lea e.n.
Atitudinea de tolerare a Justitiei private nu trebuie sa ne surprinda, deoarece ea venea in intampinarea intereselor celor bogati si puternici care, in anumite imprejurari, preferau sa-si valorifice pretentiile fara a mai recurge la organele judecatoresti.
Legile de reprimare a Justitiei private
Masurile de reprimare a Justitiei private au fost luate deoarece, in anumite situatii, realizarea pretentiilor unei persoane prin mijloace proprii, era de natura sa aduca atingere intereselor generale ale clasei dominante.
In acest sens, mentionam trei acte normative :
- Lex Iulia de vi publica et privata,
- Decretum Marci, si
- o Constitutie a lui Valentinian al II-lea, din anul 389.
Prin Legea Iulia cu privire la violenta publica si privata, data in epoca lui August, se pedepseste cu o pedeapsa publica, fapta creditorului care prin violentã ia un bun din patrimoniul debitorului sãu.
Decretum Marci, dat de catre Marc Aureliu, pedepseste cu pierderea creantei pe creditorul care, chiar fara folosirea violentei, ia un bun de la debitorul sãu.
Constitutiunea din anul 389 e.n. pedepseste cu pierderea dreptului de proprietate, pe proprietarul care intrã in stapanirea lucrului sãu prin mijloace violente.
( extras, curs universitar, Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea, Ed. Sansa SRL, Bucuresti, 1995 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu