Misiunea Magadan (Mission Witness). Biserica Nasterea Domnului Isus, Siberia Orientala, Rusia.

Misiunea Magadan (Mission Witness). Biserica Nasterea Domnului Isus, Siberia Orientala, Rusia.

Mission Witness. O marturie de credinta.

                                                                 

Întrucât Misiunea Magadan m-a impresionat puternic, am ales câteva dintre activitãtile Bisericii Nasterea Domnului Isus din Magadan mentionate pe pagina de facebook a Misiunii din Siberia Orientala.

Privind fotografiile de pe pagina Misiunii, am remarcat ca in fata Bisericii au fost sãditi sau plantati maci, dar este pentru prima datã cã vãd maci galbeni.

Imi amintesc câmpurile cu maci rosii, rosii din Algeria, uneori la sfarsit de saptamana ieseam din orasul Constantine cu parintii si mergeam sa ne plimbam, sa luam aer, sa petrecem cateva ore in mijlocul naturii.

Si langa Constantine erau campuri cu maci rosii, cu alte flori de câmp, cu albastrele, dar maci galbeni nu imi amintesc deloc sa fi vazut.

Culegeam flori de camp, dar mai ales maci rosii si seara ajungeam acasa cu un brat de flori, insa, spre regretul meu, macii sunt foarte fragili, petalele lor extrem de subtiri suferã si tremurã, se sifoneazã, imediat ce macii sunt scosi din mediul lor natural, si daca sunt tinuti fara apa.

Imi parea rau sa mai culeg maci, insa, de pe alta parte, erau atat de rosii si de frumosi si delicati, macii inveselesc orice peisaj in care ii asezi.

Dar, oricat de fragili si efemeri ar fi macii, dupa cum se vede ei rezistã, cresc, înfloresc atat la Nord, in Siberia, cat si in Algeria, in Africa.

Biserica Nasterea Domnului Isus din Magadan are multe initiative si activitati frumoase, pesemne unii vor spune, dar mai ales utile, vitale pentru viata credinciosilor pe care ii pãstoreste, este greu sa alegi numai cateva dintre ele, astfel, in fiecare luna, dupa cum va voi arata mai jos, parohia alege o tema de discutie si de pus in practica, iar luna aceasta, tema este Suferinta.

Sunt aratate cateva fotografii pentru cei care invata, ii invata, si pentru cei care suferã, iar de-a lungul lunii, parohia trebuie sa gaseasca o cale pentru a rasplati compasiunea.

Fiecare persoana trebuie sa gaseasca, de asemenea, o cale pentru a manifesta mai multa compasiune in familia sa, la scoala sau la munca.

Daca ne intrebam de ce au ales tema Suferintei, atunci ne vom intoarce cu gandul la filmul “Goulag, la mémoire enfermée », realizat de Televiziunea Catolica Kateo, filmul incepe cu mentionarea faptului ca orasul-port Magadan este considerat oras-simbol al barbariei.

In al doilea rand, Biserica Nasterea Domnului Isus ( sau Biserica Nativitatii ) din Magadan este ocrotita de Maica Domnului Îndureratã sau Our Lady Of Sorrows.

Magadan este un oras al lacrimilor, un oras in care s-au auzit multe plansete.

Apoi, ceea ce m-a impresionat, a fost faptul ca preotul-paroh, Parintele Michael Shields ( al Inimii lui Isus ) a ales sa faca o perioada de reculegere, de rugaciune de 8 zile la Surorile Maicii Tereza ( din Calcuta ), care lucreaza in Irlanda, Tara Galilor, Scotia, Anglia si Islanda. A fost prilejul de a raspandi vestea cea buna a Misiunii din Magadan, dupa care, Parintele Michael Shields al Inimii lui Isus s-a intors in sfarsit acasa la Magadan, in Rusia.

Povestea de viata a Parintelui Michael Shields ( al Inimii lui Isus ) m-a impresionat cu adevarat foarte puternic.

Mi se pare si foarte deosebita.

La inceput, pe Parintele Michael Shields am avut ocazia sa il vad in filmul realizat de Kateo, “Goulag, la mémoire enfermée”, intrucat el isi pastoreste turma cu multa dragoste, cu sensibilitate si atentie, el este si acela care ne explica in filmul mentionat cum a dat un anunt si a invitat victimele represiunilor din perioada dictaturii lui Stalin sa se cunoasca, sa se intalneasca la Biserica Nasterii Domnului Isus.

Invitatia, odata lansata, nu a ramas fara raspuns, iar oamenii, as spune mai mult femei, au sosit la Biserica.

De atunci, se pare ca se intalnesc in fiecare luna pentru a comunica, a-si reaminti de anii gulagului, pentru a nu fi singuri in cele din urma, acesti oameni care au avut atat de mult de suferit, pentru ca unii dintre ei intr-adevar sunt singuri.

Dupa ce am vazut filmul, cautand si gasind pagina web a Bisericii Nasterea Domnului Isus pe internet, am putut citit “Mission Witness”, adica Marturia de Credinta a Parintelui Michael Shields, o marturie de credinta cum nu credeam sa existe !

Ma gandeam, citind sau vazand filme despre Vietile Sfintilor ca, probabil oamenii sensibili, oamenii capabili de a darui, de a simti, de a resimti dragoste, afectiune, imi spuneam eu, acestia apartin trecutului si astazi nu mai exista, nu se mai nasc.

Intr-un fel, la fel gandesc si in prezent.

Numai ca, Mission Witness sau Marturia de Credinta a Parintelui Michael Shields m-a uimit, este o marturie sincera in primul rand, directa, scrisa cu sinceritatea si simplitatea, dar si cu inteligenta pe care am intalnit-o numai atunci cand am citit scrierile americanilor.

Si, intr-adevar, Parintele Michael Shields este american si s-a nascut in Alaska, intr-un orasel sau satuc aflat la poalele muntelui McKinley pe care l-a si escaladat.

Despre Alaska stiam prea putin, insa din cartea “Istorie Traita” a lui Hillary Rodham Clinton am fost impresionata ca tanara Hillary, intr-o vacanta de vara a plecat singura in Alaska unde a muncit, apoi s-a intors acasa si a inceput cred facultatea de Drept.

Apoi, citisem Viata Sfantului Gherman de Alaska, iar Acatistul Sf. Gherman de Alaska este unul dintre acatistele pe care le citesc adesea si care imi plac, acest sfant a aparat intreg tinutul in care el a trait, de cutremure, de furtuni, de accidente si catastrofe ale naturii.

De fapt, odata cu lectura Vietii Sfantului Gherman de Alaska, incepusem mai demult sa caut pe internet fotografii pentru a-mi face o parere despre cum arata tinuturile Alaskai si insula Kodiak.

Revenind la Mission Witness, la Marturia de Credinta a Pr. Michael Shields din Magadan, am citit-o de vreo doua, trei ori si am lasat-o o perioada, urmand sa o recitesc.

In alta ordine de idei, aveam acasa o carte destul de subtire si cam una din singurele carti scrise despre Viata Maicii Tereza din Calcuta, o carte pe care o vecina din blocul nostru, i-a oferit-o mamei mele, astazi vecina noastra pleaca adesea si petrece mult timp la fiica ei care s-a casatorit si s-a mutat in Austria, la Viena.

Cartea are titlul “Tereza Sãrmanilor” si este scrisa de Renzo Allegri, a aparut la Editura Akia, la Brasov, in anul 1994. si contine cu totul, 143 de pagini.

Cateva momente din Viata Maicii Tereza de Calcuta am scris din aceasta carte mai demult, chiar pe acest blog.

Maica Tereza de Calcuta a fost impresionanta prin munca ei enorma, o munca supraomeneasca, o munca pe care a facut-o ea, o femeie destul de maruntica, slabuta si firava, insa care avea o vointa de fier.

Intotdeauna mi-am spus si i-am spus lui Dumnezeu : “De ce, Doamne ? Ceea ce Maica Tereza a realizat, este inaltator, este, dar este prea mult, este cu adevarat prea mult pentru o singura faptura si femeie ! De ce ? Nu ti-a fost mila de ea, macar asa putin ?”

Maica Tereza, o calugarita, a fost o catolica de origine albaneza, nascuta in anul 1910 la Skopje, in Iugoslavia fostã, la 27 august 1910 si se numea Agnes Bojaxhiu, dar familia o alinta “Boboc”, sau in limba albaneza, “Gonxha”.

Maica Tereza a avut o familie fericita, o mama credincioasa, tatal ei a fost omorat, otravit, iar mama ei si-a crescut singura cei 3 copii, caci Maica Tereza mai avea o sora si un frate.

Cand s-a facut mare, fratele ei a fost luat in Armata, a plecat in Italia, iar dupa razboi a ramas in Italia.

La timp.

Pentru ca granitele s-au inchis, comunismul a rupt Lumea in Doua, pentru zeci de ani.

Toata viata ei, Maica Tereza a incercat sa obtina aprobarea comunistilor din Albania, pentru a le lasa pe mama si sora ei sa paraseasca Albania comunista.

Dar nu a reusit.

Din momentul in care, tanara fiind, ea a ales o viata de calugarita, si in acest scop a plecat in Irlanda la Dublin si aici a intrat in Congragatia Doamna Noastra din Loreto, avea atunci aproape 18 ani, apoi dupa cateva luni petrecute la Dublin ea a plecat in India in decembrie 1928, la Darjeeling in regiunea Muntilor Himalaia.

Autorul cartii “Tereza Sarmanilor” ne spune in cartea sau cum, prin cine a reusit sa ajunga la Maica Tereza care evita cu tenacitate sa vorbeasca despre ea insasi, refuza, nu dorea sa vorbeasca despre ea.

Un motiv ar fi fost temerea ei de a nu se auzi de ea in Albania, si astfel de a nu pricinui un rau mamei si sorei ei ramase in Albania comunista, as spune eu, persecutate, sora Maicii Tereza nu s-a casatorit niciodata.

Dar iata ce spune in cartea sa, autorul “Terezei Sarmanilor” :

“In 1975 am mers la Roma pentru a-i lua un interviu lui Paul Hnilica, un episcop slovac, care reusise sa scape in mod miraculos de persecutia comunista din tara sa. Un personaj extraordinar care, constrans sa traiasca in exil, procedase in asa fel, incat isi continua misiunea sa apostolica in tarile din Est prin canale clandestine, dar foarte eficiente.

Vorbind cu el am aflat ca o cunostea foarte bine pe Maica Tereza. El fusese cel care il informase pe Paul al VI-lea despre extraordinara ei misiune de caritate si tot el o gazduise la Roma cand Papa o chemase sa deschida una din casele sale in orasul etern.

“Ma poti ajuta sa o cunosc pe Maica Tereza ?” l-am intrebat pe monseniorul Hnilica.

Inca de la prima intalnire, episcopul cehoslovac ma rugase sa ma adreez cu “tu” si sa-i spun doar “parinte Paul”. Se imbraca aidoma unui preot oarecare si aproape niciodata nu purta insemnele de episcop. Casa lui erau mereu plina de oameni aflati in dificultate. Fugari din tarile de Dincolo de Cortina de Fier sau pur si simplu cersetori. [...].

“Ma poti ajuta sa o cunosc pe aceasta calugarita ?” am repetat eu cu insistenta.

“Cum sa nu”, a raspuns monseniorul Hnilica cu vocea lui vesela.

“Daca scrii atatea articole despre ea, despre munca ei, ar putea sa-i fie de folos.[...] Articolele informeaza opinia publica. Lumea nu este insensibila. Cand afla ca sunt oameni care se intereseaza, plini de generozitate, sa-i ajute pe cei saraci este gata sa dea si ea o mana de ajutor. Eu sunt convins. O sa vezi ca vei putea face bine si tu. Cand maica Tereza va veni la Roma, ii voi da un telefon si vom aranja o intalnire.

Monseniorul Hnilica este un vulcan de initiative. Mintea lui nu se opreste niciodata. Gandeste si actioneaza cu acea spontaneitate specifica oamenilor care cred neincetat in Dumnezeu. Pentru el totul este posibil. Conditia este sa fie un scop nobil. ”

Revenind acum la Pr. Michael Shields, ceea ce m-a impresionat,... dar m-au impresionat mai multe initiative, dorinte, activitati, moduri de reactie ale sale.

Astfel de exemplu, in filmul “Goulag, la mémoire enfermée » el povesteste realizatorului filmului, celui care i-a luat interviul, ca a rugat-o pe Bronislava, acea femeie care a supravietuit gulagului lui Stalin si care si-a confectionat un rozariu din paine, sa ii dea rozariul, adica un lucru al ei personal si de rugaciune, pe care l-a asezat in Biserica sau in Capela Martirilor.

Pentru ca, de obicei, cand o Biserica se naste, unii credinciosi care vor sa daruiasca ceva Bisericii, obisnuiesc de pilda sa mearga si sa cumpere o icoana nou-nouta, sau o candela nou-nouta sau vreun alt obiect de cult, toate insa obiecte noi si nu obiecte care au apartinut donatorului.

Cand o Biserica se construieste oamenii doneaza bani, obiecte de cult, ajuta cu materiale de constructie, fiecare dupa puterile sale, insa cred, desi nu bag mana in foc, nu sunt absolut sigura ca mereu e asa, insa cred din cate am vazut, ca Biserica insasi prefera icoane sau obiecte de cult noi si nu o intereseaza obiectele personale ale credinciosilor.

Atunci cand oamenii iubesc si pretuiesc cel mai mult banii – si este corect ca inca avem nevoie de bani pentru a trai – este mai corect sa le oferi bani, asa cum cere inima lor.

Scapi mai ieftin si nu se stramba sau nu te refuza daca le oferi sa zicem o icoana a ta, in fata careia te-ai rugat tu poate zile si ore intregi, in imprejurari de viata, sau in mod obisnuit in fiecare zi sau seara.

Trebuie sa recunosc ca oamenii au unele obiceiuri care imi sunt nesuferite, si din pacate ele i-au contagiat chiar si pe oamenii bisericii ortodoxe.

Spun ortodoxe, pentru ca sunt ortodoxa, pentru ca, desi am mers si voi mai merge la slujbe catolice, totusi nu sunt catolica prin botez.

Ei bine, faptul ca Parintele Michael Shields a spus la un moment dat ca a rugat-o pe Bronislava sa ii daruiasca rozariul ei, fabricat de ea si care a insotit-o in clipe atat de dificile, pentru a-l aseza in Biserica, a fost poate momentul la care m-am uitat cu si mai multa atentie la Parintele Michael Shields.

Sa fiu sincera, dupa atatia ani, si voi implini 45 de ani in luna noiembrie 2013, am ajuns la concluzia ca oamenii nici nu merita, multi, prea multi, - din pacate asa este, cel putin asa este la noi in Romania, la Bucuresti, asa au fost francezii pe care i-am cunoscut... – atentie.

Sunt prea multi oameni la ora actuala care plang neincetat dupa bani si cu mirare am vazut ca plang cu lacrimi amare cei care au un venit si salarii cu mult peste medie, salarii foarte mari.

Asa fiind mi-a parut rau de tot timpul pe care l-am acordat in general, de-a lungul anilor, multor persoane pe care am avut ocazia sa le cunosc, si nu glumesc, asta simt, imi pare atat de rau, am si de ce.

Mie si preotii nostri mi s-au parut asa.

Dupa ce mai multi ani am vazut ca au sosit in parohia noastra, pe care ei au infiintat-o, si am fost bucuroasa ca avem preoti, desi ca sa continui nota de sinceritate, eu prefer si iubesc slujbele catolice, cat despre cele ortodoxe, exista in ritul lor anumite obiceiuri care nu ma incanta, de pilda faptul ca se canta pe nas si nu deslusesti cuvintele cantarilor, faptul ca uneori preotii se pare ca trebuie sa vorbeasca pe nas, faptul ca oamenii vin puhoi dar sunt dezordonati, cand vin, la mari sarbatori, si iarasi nu intelegi ce spune preotul, prefer sa spun acasa rugaciunile, care imi plac, - am remarcat ca si preotii nostri acordau prioritate banilor.

Este inutil sa mai repet ca, se subintelege, este inca nevoie de bani pentu a ridica o parohie, pentru ca o parohie sa fie bine intretinuta, sa functioneze in bune conditii, sa aiba caldura in interior, da, dar cand vezi ca numai banul trece si pe primul si pe ultimul loc, deja de la un moment incolo iti scade si dispare orice entuziasm.

Tot asa cum in viata, am observat in timp, ca nu se stie cum si inca de pe vremea cand nu existau computere si nu exista internetul, nu existau nici telefoane mobile, nici pagere, de cate ori in viata ti se intampla ceva bun, sa zicem gaseai un loc de munca socotit bun, nu stiu cum se facea, ca dintr-o data lumea iti iesea in cale, cu mic, cu mare, vecini, poate chiar fosti colegi, cunoscuti, care dintr-o data te salutau frumos, iti zambeau, aveau chef sa stea de vorba cu tine si asa mai departe.

Cand insa asteptai sa iti gasesti un loc de munca, toti acesti binevoitori si dornici de conversatie erau absenti.

Mai mult, am observat ca oamenii sunt lipsiti de orice Dumnezeu si de logica de multe ori si de tact, pentru ca, daca sa zicem obtii un loc de munca unde se intampla sa lucrezi zi si noapte sau sa stai mult la lucru, deci nu ai timp, tocmai atunci lumea, cunostintele incep sa iti ocupe timpul !

Te extenueaza cu efuziunile, cu saluturile, cu ce mai faci, etc. tocmai cand ai mai mult de lucru.

O colega de facultate care mi-a telefonat din cand in cand, a manifestat un interes numai sa afle daca lucrez, daca am intrat poate in Baroul avocatilor, dupa care, cu greu si dupa mai multi ani mi-a povestit ca pe un mare secret, ca pe o mare favoare din intamplarile ei cu clientii care au  fost implicati in cauze penale, spunandu-mi la telefon lucruri care sunt vechi de cand este lumea lume, mai ales daca ai fost grefiera de sedinta cum am fost eu vreo 6 ani de zile ( 1993 – 1999 ).

As vrea ca lumea sa aiba mai mult tact, mai multa bunavointa si mai putina graba la interese, pentru ca nu imi place sa fiu cautata, in mod vizibil, doar daca se remarca ca cine stie, poate am obtinut vreun post cu un salariu sau un venit bun.

Ca orice persoana care incepe un serviciu, perioada care iti ia un timp crescut pana te obisnuiesti, nu vad cum sa dedic timp unor oameni care nu stiu ce cauta pe lume, decat interesul lor, in cele din urma, personal.

O data, cand am inceput munca la o fundatie umanitara, o cunostinta, o prietena cu care nu mai vorbisem de mai mult timp, exact atunci a avut de lucru, o traducere, pentru care m-a solicitat, lucru pe care l-am facut cu drag, cu placere din prietenie fata de ea.

Insa, s-a nimerit tocmai in zilele in care ma angajasem la fundatie, mai mult a trebuit sa lucram toata noaptea, pentru ca profesoara ei care ii conducea teza de doctorat, alta persoana care lucreaza in salturi, oamenii lucreaza in salturi, si românii dar si francezii – doar pe Arjen Dijksman l-am vazut ca lucreaza meticulos, si pe tatal meu si pe profesorul Mihaila Ieronim si alti profesori ca el, insa oameni care toata viata s-au dedicat stiintei,  - acea doamna o pusese pe doctoranda ei, prietena mea, sa traduca val-vartej in 24 de ore mult material din franceza in romana, deci sub presiunea timpului, a orelor.

Am rezistat eu cateva zile, dar intr-o zi eram in mod vizibil obosita si delegatul Fundatiei m-a intrebat ce se intampla cu mine ?

Numai drumul dus-intors pana la fundatie si inapoi acasa si alte drumuri de la fundatie in cursul zile, te istoveau, faceam cel putin 2 ore cu troleibuzul 90, 91 din zona Calea Mosilor pana in cartierul nostru Drumul Taberei, deci vreo 4 ore de transport, plus timpul de asteptare, am asteptat si 1 ora si 30 de minute sa vina in statie un troleibuz.

In fiecare zi, daca fac un calcul aritmetic, traiam numai pe drumuri si nu mai aveam timp de odihna.

Da, de aceea si mai ales din acel moment, nu mai apreciez sa ma caute binevoitorii exact intr-o imprejurare in care sunt ocupata.

De ce nu te cauta prietenii daca sunt prieteni, oricand, pentru a conversa, a sta de vorba, a petrece un timp cu tine, in prezenta ta, daca sunt prieteni ?

Concluzia e ca lumea a inceput sa se arate interesata pe fata, direct, lucru care ma exaspereaza.

Iar pe mine nu ma intereseaza ce si cat castiga fiecare, ca unul castiga mai mult, ca altul castiga cu 1 milion de lei mai putin, si altul cu 2 milioane mai mult, mai ales ca am cam vazut in ce mizerie morala se lucreaza si ce riscuri sunt in Romania si chiar in Franta, la munca, printre colegi, oameni de toate varstele.

Fiecare sa isi castige banii cum crede de cuviinta si cum ii place.

Raspunderea e personala.        

Cine doreste sa fie lacom, sa fie lacom.

Cine vrea sa apuce pe cai urate, mergeti pe caile cele mai urate !             

Bucurati-va intens ca sunt multe caile urate si pline de evenimente palpitante !

Faceti tot raul din lume, cine va poate opri ?

Mi-as sacrifica linistea, timpul de odihna noaptea pentru prieteni daca as sti ca o fac pentru cineva care chiar este un prieten adevarat.

Ceea ce am si facut in trecut, numai ca prietena mea, ulterior si-a schimbat ideile.

In continuare am timp si voi avea intotdeauna timp pentru persoane respectuoase, corecte si bune, care pretuiesc munca si studiul si care au trait frumos si corect in viata.

La Mission Witness voi reveni, pentru ca o voi mai citi inca o data.

Pentru ca mi-a dat de gandit si m-a impresionat Marturia Pr. Michael Shields, care este si calugar al Inimii lui Isus si aceasta, dupa modelul lui Charles de Foucauld, dar nu vreau sa insist asupra lui Charles de Foucauld, pentru ca acela nu a trait prea mult.

Asa incat m-am rugat si ma rog pentru Parintele Michael Shields.

Si acum, o intrebare pe care si-o pune Anna, o victima a lagarelor lui Stalin, o intrebare simpla.

Anna intreaba : “Ce am facut ? Nu am facut nimic.”

Anna este oarba, iar fiul ei si-a pierdut piciorul din cauza gerului.

Aceeasi intrebare mi-am pus-o eu pe masura ce cresteam si am dat ochii cu o viata intr-o societate inclinata spre rau.

“Ce am facut ? De ce, Doamne, m-ai adus pe lume ? De ce ? Ce ti-am facut, Dumnezeule ?”

Recunosc ca este greu de indurat cand nu esti ca toata lumea, si mai ales cand vezi ca nu poti fi ca toata lumea.

Am ales un vitraliu, frumos, cu Sfanta Familie, care este un vitraliu al Bisericii Nasterii Domnului Isus din Magadan, pe vitraliu, Iosif, Maria si Isus sunt reprezentati impreuna, uniti si plini de o dragoste impartasita.

Am ales vitraliul Sfintei Familii, pentru ca vitraliul acesta, insa altfel pictat si reprezentat, a fost primul pe care l-am vazut si primul lucru retinut, atunci cand Maicile de la Scoala Catolica Franceza ne-au condus in Capela Scolii.

Ne-au spus ca, acolo sus, pe perete, in vitraliu sunt Iosif, Maria si Isus, si au adaugat simplu, o familie, parintii si copilul lor.

Am o singura fotografie cu Capela Scolii unde mergeam in anii de scoala primara cu invatatoarea noastra, cu Sora sau Soeur Dominique, am incercat, poate ca ar fi posibil tehnic, ca separ din poza, numai vitraliul pentru a-l avea, insa el se vede prea indepartat, oricat maresc fotografia si pe urma este alb-negru, iar in realitate este colorat.

Capela Scolii Catolice din Algeria este prima capela, deci prima biserica in care am pasit vreodata si tot atunci si acolo am aflat despre Iosif, Maria si Isus, iar apoi de credinta catolica.

Pentru mine este cea mai frumoasa Capela, pentru ca are o mare valoare sentimentala.

In acei ani, parintii mei erau mult mai tineri.

In acei ani, parintii mei inca se intelegeau bine si era buna intelegere in casa noastra.

In acei ani, totul, desi nu pentru mult timp, a fost pace, armonie si iubire.

Totusi, inca de atunci, parintii mei au inceput sa nu se mai inteleaga asa bine unul cu altul.

Anii petrecuti in Algeria au fost un mic Paradis, care s-a incheiat in septembrie 1976, in ziua in care am ajuns cu parintii acasa la Bucuresti, aici, in cartierul Drumul Taberei.

Si acum, iata postarile si activitatile Bisericii Nasterea Domnului Isus din Magadan, apoi voi alatura fotografia lor cu vitraliul Sfintei Familii, si fotografia cu Capela Scolii noastre Catolice, in care se poate observa mare, pe peretele capelei, vitraliul cu Sfanta Familie in care Iosif, Maria si Isus sunt reprezentati, dar in mod diferit, Isus este un copil, El este aplecat si lucreaza sub ascultarea lui Iosif, care la randul sau este aplecat asupra lui Isus dar si in fata Mariei care priveste spre ei, insa se inalta parca, ea este mai inaltata, spre Cer :

“

Joi, 24 octombrie 2013, pe FB :       

Every month the parish chooses a theme. This month our theme is Suffering. Here are some pictures for those who teach us and those who suffer. during the month the parish must find a way to give the gift of compassion. Each person must also find a way to also be more compassionate in their family, school and work.

( October 22 Mission to Magadan )

Fr. Mike had the privilege to give an eight (8) day retreat to the Sisters of Mother Theresa who work in Ireland, Wales, Scotland, England and Iceland. Spreading the word about the Mission to Magadan, Fr. Mike is finally back home in Magadan, Russia.

( September 12 Mission to Magadan )

Sister Katia shows Christs love to Anna who was in the prison camps for over 8 years. Now blind and homebound, Anna asks "What did I do? I did nothing." Anna also has a son who lost his leg to frost bite who now lives with her.

( July 9 Mission to Magadan )       

Sursa : pagina de Facebook a Misiunii Magadan

https://www.facebook.com/Mission2Magadan “



Misiunea Magadan, Biserica Nasterea Domnului Isus,
Vitraliu cu Sfanta Familie: Iosif, Maria, Isus




Capela Scolii Catolice, Pensionnat de la Doctrine Chrétienne,
in mijloc, pe perete, vitraliul Sfintei Familii:
Iosif, Maria si Isus,
1972-1976, Constantine, Algeria

 

Statuia Fecioarei Maria care se aflase in curtea
Scolii noastre, intre 1972-1976
statuia nu se mai afla in curte, dar ramasese grota,
Pensioonat de la Doctrine Chrétienne,
Constantine, Algerie