Despre Maica Tereza de Calcuta, colaboratorii ei si Providenta ( 1 )

Despre Maica Tereza de Calcuta, colaboratorii ei si Providenta ( 1 )

                                                                        

“Asa cum am vazut in paginile anterioare, pentru a putea duce mai departe aceastã complexã organizare, maica Tereza se încrede doar în Providenta Divinã.

Aceastã formulã, “a se încrede în Providenta Divinã”, pentru noi, muritorii, a devenit o “formulã gata fãcutã”.

O formula fara un înteles clar.

Nimeni dintre noi, intr-adevar, nu s-ar încumeta sa se avânte intr-o îndeletnicire pentru care este nevoie de multi bani “increzandu-se doar in Providentã”, adica fara sa aiba un substantial cont in bancã.

Cand auzim rostindu-se formule de felul acesta, credem cã este vorba de expresii generice pentru a ne face sa intelegem cã cineva “riscã”, se expune mai mult decat ar trebui.

Dar sa luãm formula in spiritul ei.

Nici macar nu putem concepe cã sunt oameni care incep activitati importante fara necesara si bine calculata acoperire economica.

Cu toate acestea, astfel de oameni existã. Au credintã dintotdeauna.

Sunt sfintii.

Acele fiinte minunate a caror credintã in Dumnezeu este graniticã.

“Daca crezi, poti muta si muntii din loc”, spune Isus in Evanghelie.

Iar sfintii cred.

Si astfel, ei au privilegiul de a constata cã Providenta existã.

Cã iubirea lui Dumnezeu pentru fiii sãi, nu este o notiune abstractã.

Ei devin martorii fericiti ai unor miracole extraordinare.

Intr-o zi, dupa ce maica Tereza mi-a vorbit despre saracia absolutã pe care a impus-o Congregatiei sale, i-am spus : “înseamnã cã atunci, pentru a tine pe picioare întreaga activitate pe care o desfasoara calugaritele, in lume este nevoie de miracole”.

“Chiar asa si este”, mi-a spus Maica Tereza, zambind la vederea expresiei de uluire care se intiparise pe chipul meu.

“In fiecare zi, Dumnezeu savarseste pentru noi adevarate miracole. Si constatãm acest lucru in mod concret. Daca nu ar fi aceste miracole, aceste fapte care se petrec zilnic, noi nu am putea sa înaintãm, nu am putea face nimic”.

Mã privea.

Uimirea mea sporea. “Vorbiti despre miracole veritabile ?”, am intrebat-o eu.

“Da, miracole concrete”, a spus Maica.

Maicii Tereza nu i-a placut niciodata sa vorbeasca. Nici in public, nici intre patru ochi.

La toate intalnirile pe care le-am avut cu ea, am constatat cã discutia i se parea intotdeauna obositoare.

Gingasã, dulce, binevoitoare, era mereu gata sa raspunda la orice intrebare, dar in propozitii scurte, incisive, sintetice.

Daca, totusi, subiectul se referea la bunatatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Isus fata de fiii sãi, la minunile Providentei, devenea vorbãreatã.

Atunci vorbea cu vioiciune si îndelung.

“Providenta se îngrijeste cu generozitate, in fiecare zi, de mine, de calugaritele mele si de cei îngrijiti de noi”, mi-a spus intr-o zi cand o intrebasem despre miracole.

“Si o face prin fabricanti, institutii, întreprinderi, companii petroliere, guverne. Dar o face mai ales prin micile oferte ale oamenilor care traiesc cu mijloace economice modeste. Si tocmai aceste oferte au cea mai mare valoare pentru cã, pentru a le face, oamenii trebuie sa suporte anumite sacrificii, iar în acest fel gestul lor este un autentic act de iubire.”

“Providenta”, a continuat maica Tereza, nu ne paraseste niciodata. Opera mea a fost voitã de Isus si el trebuie sa se gandeasca la continuarea ei. Providenta, neîntrerupt, ne face sã simtim cu cata iubire Isus ne urmareste si ne ajutã.

In casele noastre, avand in vedere tot ce este necesar pentru a mentine numarul celor care ne cer ajutorul, suntem permanent in stare de urgenta.

Nicio calugarita, responsabila cu desfasurarea activitatii in casã, nu ar putea sa doarma linistitã, daca nu ar avea imensã credintã in Dumnezeu.

Nu avem aproape niciodata, ceea ce ne-ar folosi, pentru a ne descurca pana seara.

Dar totdeauna, macar in ultimul moment, apare solutia.

Domnul îi lumineazã pe oamenii cei mai diferiti cu putintã, sa ne aducã, din cele mai felurite motive, ajutoarele care, pentru noi, sunt vitale.

Daca nu ar veni aceste ajutoare, am avea necazuri.

La Calcuta, noi gãtim in fiecare zi pentru nouã mii de oameni.

Intr-o dimineatã, o calugarita a venit sa-mi spuna cã nu mai aveam nimic în cãmarã.

Era joi.

Se anunta un urât sfarsit de saptamana.

Era pentru prima datã când mã aflam in fata unei intamplari neprevazute, de genul acesteia.

“Trebuie sa-i anuntãm pe cei asistati de noi”, mi-a spus calugarita.

“Nu, sa asteptãm”, i-am raspuns eu.

“Intre timp mergi la bisericã si prezintã-i aceastã intamplare lui Isus”.

M-am rugat si eu, si am asteptat sa vad cum se deruleaza evenimentele.

Vineri dimineata, la ora nouã, a sosit un camion plin de chifle, gem, lapte.

Erau proviziile destinate gustãrii elevilor din scolile din oras.

Dar in dimineata aceea, guvernul hotarase sa inchida scolile, si toate aceste bunuri ale lui Dumnezeu nu mai erau de folos.

M-am straduit sa ma informez, pentru a afla de ce in dimineata aceea scolile fusesera inchise pe neasteptate, dar nu am aflat niciodata motivul.

Eu cred cã Dumnezeu a intervenit pentru a ne ajuta pe noi.

Intr-adevar, timp de douã zile, cei îngrijiti de noi au putut sa manance pe sãturate.

Odatã m-a cãutat un om.

Plângea pentru cã singurul sãu fiu era pe moarte.

Îl consultase un specialist care îi spusese cã fiul putea sa fie salvat de un medicament foarte special, foarte costisitor, care insa era de negasit in India.

Oricum îi scrisese reteta, iar acum acel om îmi cerea sa-l ajut.

In tentativa de a-i potoli durerea, i-am spus sa stea linistit.

“Vom procura medicamentul din Anglia”, i-am promis.

Dar imediat ce am plecat, mi-am dat seama cã mã aflam la strâmtoare.

Nu era usor sa aduc acel medicament de la Londra si apoi, chiar daca as fi reusit, pentru asta era nevoie de timp, iar baiatul era pe moarte.

In timp ce meditam, a sosit obisnuitul nostru colaborator, cu un sãculet de medicamente pe care le adunase de pe la casele bogatilor.

Noi obisnuim sa strângem medicamente neexpirate, pentru cã sunt foarte pretioase pentru sãrmanii nostri care nu le pot cumpãra.

In timp ce verificam ce îmi adusese, ochii mei zãbovirã imediat asupra unui flacon.

Era medicamentul trebuincios bãiatului muribund, si era chiar doza prescrisã de specialist.

La Londra, cu vreo cateva calugarite de-ale mele, ne strãduiam sã gãsim o casã pentru a deschide un nou sediu.

O doamnã avea o locuinta care corespundea perfect exigentelor noastre.

Am mers sa o gãsim pe acea femeie si, dupã ce am vizitat casa, ne-am exprimat dorinta de a o închiria.

“Sase mii cinci sute de lire sterline, plata se face imediat”, a rostit acea femeie pe ton tãios.

Si a adaugat : “Eu nu cred în nimic si nici nu dau de pomanã la nimeni”.

Situatia era cât se poate de rea.

Nu aveam bani, dar in acelasi timp aveam nevoie de casa aceea.

Ne-am hotarat sa strãbatem orasul in lung si in lat pentru a-i vizita pe prietenii si simpatizantii nostri, în strãdania de a strânge mãcar o bunã parte din suma aceea.

Spre searã, cand ne-am intalnit din nou, am facut socotelile : strânseserãm exact sase mii cinci sute de lire sterline.

O calugarita, intr-o zi, mi-a telefonat de la Agra, in India, cerându-mi cincizeci de mii de rupii, pentru a putea înfiinta o Casã pentru copii parasiti.

“E imposibil”, i-am spus. “De unde sa iau o asemenea sumã ?”

Cateva minute mai târziu a sunat din nou telefonul.

Era redactorul sef al unui ziar.

“Guvernul filipinez”, m-a anuntat el, “v-a acordat Premiul Magsaysay si o sumã de bani”.

“Cat ?”, am intrebat eu.

“Cincizeci de mii de rupii”, mi-a raspuns el.

In acest caz, am zis eu, « presupun cã Dumnezeu vrea sa înfiintez o Casã pentru copii la Agra ».

Intr-o dupã amiazã, ucenica însãrcinatã sa se ocupe de bucatarie, mi-a spus cã în cãmarã nu mai este orez.

Iar in casã nu mai avea nici macar o rupie, pentru a merge sa cumpãrãm.

La orele 16,30 o necunoscutã a venit la usa noastrã cu un sac.

“M-am simtit impinsa sa va aduc asta”, ne-a spus ea.

In sac era orezul necesar pentru cinã.

Cu alt prilej, calugaritele au ramas fara lemne pentru a putea gãti.

Pe foc era o oalã mare cu o mancare indianã.

Ca de obicei, am trimis cateva calugarite sa se roage.

Dupa putin timp, a sunat cineva la usa si un binefacator ne-a adus o sarcinã de lemne.

In timpul anotimpului ploios, asupra Calcutei ploaia se revãrsa cu insistentã.

Eram îngrijoratã.

Aranjasem in curte nouãzeci si cinci de lãzi cu lapte praf, dar cu ploaia aceea se vor prãpãdi.

“Ce trebuie sa fac, Doamne ? » mã rugam.

« Laptele este afarã ».

Parea cã Isus nu vrea sa ma asculte, pentru ca ploaia continua sa cadã deasã si mãruntã.

Atunci am luat crucifixul si l-am dus in mijlocul lazilor cu lapte.

Dar nici asta nu a reusit sa opreasca ploaia.

Dupa cinci zile, in sfarsit, cerul s-a limpezit.

Casele pluteau printre ape.

Ne-am dus sa deschidem lazile pentru a vedea daca este posibil sa salvãm ceva, dar cu o mare uimire am constatat cã laptele praf era perfect uscat.

Cateva lazi aveau capacul stricat, dar printre crapaturi nu intrase nicio picatura de ploaie.

( extras din Tereza Sarmanilor ( Tereza dei Poveri ), Renzo Allegri, Settembre 1992, Editrice Àncora Milano, - Colectia Interferente, traducerea : Vasile Sichitiu, Ed. Akia, Brasov, 1994 )