PĂTIMIREA SFINŢILOR 40 DE
MUCENICI DIN SEVASTIA ARMENIEI
(9 martie)
(9 martie)
Pe vremea împărăţiei
necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva
creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în
Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător,
sălbatic şi isteţ spre slujba idolească.
Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în
cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte
ostaşi, patruzeci la număr, care, de
asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în
Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în
dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.
Înştiinţîndu-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cît şi despre
însoţitorii lor cum că sînt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea
la idoli; că zicea către dînşii voievodul astfel: “Precum în războaie aţi fost
cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum,
cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi
să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile”.
La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzînd tiranului, au zis:
“Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe
vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom
nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău
vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: “Una din două stă înaintea
voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori,
nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească.
Gîndiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.
Sfinţii ostaşi au zis: “Despre ceea ce ne este nouă de folos, se
îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: “Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele
mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicîndu-le
Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrînd sfinţii, şi-au plecat
genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din
ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat,
au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui
Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicînd şi
cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrşit. Iar după cîntare se rugau
şi iarăşi cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la
miezul nopţii.
În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinţii Candid
şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cîntînd după Chirion, repetau acele stihuri.
Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: “Bun este începutul
nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui”.
Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimîntat, apoi s-au bucurat
şi n-au dormit pînă a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii şi
sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii
patruzeci de ostaşi, către care a zis: “Acestea ce voi zice către voi, nu cu
înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Cîţi
ostaşi are împăratul vostru, nu sînt asemenea vouă întru nimic, nici întru
înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi
sînt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că
în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.
A răspuns Sfîntul Candid: “Numele tău, Agricolae, se potriveşte
cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: “Au nu
v-am spus că întru a voastră stăpînire este ori spre dragoste către voi, ori
spre ură să mă porniţi?” Iar Sfîntul Candid a zis: “De vreme ce, precum singur
grăieşti, este întru a noastră stăpînire, de aceea vrem ca spre ură către noi
să te pornim. Că şi noi te urîm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm
milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului
nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de
întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu
obiceiurile cele de fiară”.
De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul şi
scrîşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi
în temniţă. Iar Sfîntul Chirion a zis către dînsul: “Nu ai de la împăratul
stăpînire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temîndu-se, voievodul
a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în
legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci
aştepta venirea voievodului Lisie.
Deci, şezînd sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile
învăţau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: “Cu purtarea de grijă a lui
Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru
cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sîrguim a nu ne despărţi în veci.
Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o
săvîrşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi
Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sîrguim a fi
plăcuţi”.
După ce au trecut şapte
zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările
acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezînd la judecată împreună cu voievodul
Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergînd la judecata cea
nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: “Fraţilor, să nu
ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El şi
biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte cînd am fost într-un război mare oarecînd
şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am
rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu
ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi
întru atîta mulţime de potrivnici şi într-un atît de mare război, nici unul din
noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei
s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai
bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul
singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.
Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna,
adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici
legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduială
ca aceasta păzeam? Căci, cînd intram în război, cîntam acest psalm: Dumnezeule,
întru numele Tău mîntuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi
rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem,
că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”
Atunci cîntau sfinţii psalmul
acela, pînă ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot
poporul cetăţii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie
voievodul căutînd spre dînşii, a zis: “Mai mari dregătorii socotesc că poftesc
bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: “Vrednicii mai mari şi mai multe
daruri decît alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor
împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori
închinîndu-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi
lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la
munci veţi fi daţi”.
Răspuns-a Sfîntul Candid: “Nu numai cinstea ostăşească, ci şi
trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic
mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca
să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfîntul Candid a zis: “O, boierule
al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi
vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrîşnind din dinţi, a zis către sfinţi:
“O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”
Iar slujitorii idoleşti,
luînd pietre, cînd voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra
altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzînd aceea, se întăreau întru Domnul şi
se făceau mai cu îndrăzneală.
Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatră şi a
aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz
şi i-a sfărîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a
intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărîma.
Voievodul a zis: “Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a
arătat întru dînşii”. Iar Sfîntul Domnos a zis: “Astfel mă jur pe Hristos, cum
că Dumnezeu a biruit, făcînd ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau
asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi,
nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot
adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar
boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mîniei şi amîndoi sînteţi slugi ale
satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de
puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.
Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: “O, cei mai fără de
minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi
jertfe?” Sfîntul Chirion răspunse: “Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus
Hristos, Fiul Său şi pe Sfîntul Duh şi ne sîrguim a săvîrşi cu îndrăzneală
alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să
primim cununile vieţii celei fără de moarte”.
Apoi voievodul a poruncit
să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă,
au început a cînta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii
noştri şi, precum sînt ochii slugilor în mîinile stăpînilor lor, aşa şi ochii
noştri sînt către Domnul, Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi.
După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dînşii glasul
Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: “Cel ce crede în Mine, de va şi muri,
viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că
degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.
Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos
fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după
ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea
lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: “Fă-ne orice voieşti, că
noi sîntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind
acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ţinînd în dreapta o sabie iar în
stînga un şarpe şi îi grăia la ureche: “Al meu eşti, îmbărbătează-te”.
Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi
sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lîngă
cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdînd vitejeşte cele de aici şi
bucurîndu-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: “Nu
de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar
dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe
care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să
defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urîm trupul.
Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre
lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de
vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă
piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mîna să se rupă, ca să se înalţe către
Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea
ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul
sufletelor noastre”.
Cînd pătimeau acestea
sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vînt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul
iezerului, pe cînd se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe
străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului
un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind
de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se
încălzească într-acel feredeu cald.
Sosind ceasul întîi din noapte şi gerul întărindu-se mai
cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputînd
să rabde, s-a despărţit din acea sfîntă ceată şi a alergat la feredeu. Dar cînd
şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut
mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecînd de la dînşii, au strigat
către Dumnezeu într-un glas: “Au doară în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar
în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la
noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta
de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te
laudă toată făptura, balaurii şi toate adîncurile, focul, grindina, zăpada,
gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele
sălbatice le alini, prin ameninţarea mîinii Tale.
Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui
Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif
şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi
minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi
pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli,
ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne
înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul
nostru, că am stat în adîncul apei şi ni s-au udat picioarele în sîngele
nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne,
Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască
toţi că ne-am mîntuit, strigînd către Tine”.
Dar în ceasul al treilea
din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea
secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar
ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu
dormea. El, auzind pe sfinţi rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce
scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi,
petrecînd în ger atît de mare, sînt încă vii.
Şi, căutînd către dînşii,
a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicînd ochii în sus, voia să vadă de unde
vine spre dînşii acea lumină. Atunci a văzut pogorîndu-se din cer, spre
capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi
cugeta, zicînd în sine: “Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce
nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”
Înţelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din
ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sînt în număr deplin de
patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcîndu-se de hainele sale, a sărit
în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd şi zicînd cu mare glas: “Şi eu
sînt creştin!” Apoi, stînd în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: “Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi
aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc
pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcîndu-mă iscusit, să mă
găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a
făcut desăvîrşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul
temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.
Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul,
văzîndu-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tînguindu-se,
striga în auzul tuturor: “Vai mie, sînt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sînt
la toţi de rîs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să
nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămîne mai mult, decît numai să întorc inima
boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în rîu ca nici
moaştele lor să nu rămînă?”
Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care
faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpîne,
şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”.
Deci au început cu toţii a cînta psalmul acesta: Mîntuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.
A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzînd pe
sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi
meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau
că este caldă. După aceea, văzînd şi pe străjerul temniţei stînd în apă între
mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dînsul pe ostaşi: “Din ce
pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: “Noi am fost cuprinşi de somn
greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut
o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcîndu-se şi
aruncîndu-şi hainele sale, a sărit la dînşii, strigînd aşa: “Şi eu sînt
creştin!””
Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i,
să-i tîrască la mal; şi, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărît să li se sfărîme gleznele cu
ciocane. Făcîndu-se acea cumplită muncă, maica unui tînăr de treizeci de
ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi
întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci,
temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînăr ce era, să se înfricoşeze şi să
slăbească în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-şi mîinile, îl învăţa
grăind: “Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvîrşit. Nu te
teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutîndu-ţi!”
Iar sfinţii mucenici, fiind sfărîmaţi şi acum sufletele lor
dîndu-le Domnului, grăiau: “Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa
vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este
întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul!” Şi zicînd toţi
“Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul
acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.
Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care
trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tînărul acela l-au lăsat
abia răsuflînd, avînd nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzînd pe fiul
ei singur, lăsîndu-şi slăbiciunea femeiască şi avînd tărie bărbătească, a luat pe
fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton,
care era dus de maica sa, bucurîndu-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui
Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste
trupurile sfinţilor.
După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu,
ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte
mare şi, punînd pe dînsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a
ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dînşii tiranii:
“De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea
cu dînsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rîu ca nici
praful lor să nu rămînă!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor
în rîu, spre pierderea desăvîrşită a pomenirii mucenicilor.
Iar Domnul, Cel ce păzeşte
toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din
ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului
Petru, episcopul acelei cetăţi, zicîndu-i: “Vino noaptea şi ne scoate pe noi
din rîu!” Iar el, luînd
clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte
întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca
stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de
o lumină. Deci, adunînd episcopul din apă toate oasele sfinţilor, pînă la unul,
le-a pus într-un loc cinstit.
Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El,
ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au
mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către
Preasfînta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsînd pomenirea vieţii lor, spre
mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh.
Iar numele acestor
patruzeci de Sfinţi Mucenici sînt acestea: “Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian,
Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie,
Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie,
Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie,
Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.
Sfinţii patruzeci de
Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru
calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în
al şaptelea idis al lui martie, adică în
ziua a noua a lunii martie, stăpînind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales
împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi
închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfîntului Duh, în veci. Amin.
Sursa:
http://www.bisericaortodoxaaurora.com/sf-stefan-cel-mare/sfintii-40-de-mucenici/din-viata-activitatea-sfantului/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu