Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei
Stapânind părţile răsăritului
Liciniu - păgânul împărat care a fost primit întru împărăţie de marele
Constantin -, a dat poruncă prin toată stăpânirea sa, ca toţi creştinii cei ce
nu vor voi să se închine zeilor, să fie munciţi şi pierduţi cu felurite morţi,
iar averile lor să se ia spre zidirea capiştilor idoleşti şi a băilor, şi
pentru înnoirea cetăţilor. O poruncă ca aceasta venind în Nicopoli a Armeniei,
s-au pregătit munci şi felurite unelte de muncire asupra creştinilor, şi mulţi
credincioşi fiind prinşi şi duşi la muncire, oarecare robi ai lui Hristos, cu
numărul ca la 40 şi mai mulţi, adunându-se laolaltă, s-au sfătuit ca să nu
aştepte până ce vor fi prinşi de păgâni, ci singuri să meargă de voie la judecată
şi, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la muncire.
Între dânşii erau mai mari aceştia:
Leontie, Mavrichie, Daniel, Antonie şi
Alexandru, bărbaţi însemnaţi cu neamul şi cu învăţătura, şi îmbunătăţiţi cu
viaţa. Şi ducându-se toţi împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul ţării Armeniei, şi au mărturisit că sunt creştini.
Iar ighemonul mirându-se de împreună învoirea cea cu un suflet a atât de mulţi
oameni, şi de îndrăznirea cea din voia lor la chinuri, i-a întrebat pe ei,
zicând: „De unde sunteţi şi cine v-a învăţat pe voi să nu vă închinaţi zeilor
noştri?" Răspuns-a Sfântul Alexandru: „De aici suntem - unii din cetate,
iar alţii de prin sate însă pământul acesta este patria noastră, iar Tatăl
nostru este Hristos cel din ceruri. Acela ne-a învăţat pe noi să nu ne închinăm
nici mincinoşilor zei surzi şi muţi, nici lucrului făcut de mâini
omeneşti".
Zis-a ighemonul: „Dar Hristos al
vostru unde este? Au nu a fost răstignit şi a murit?" Grăit-a Sfântul Leontie: „Dar ştii că Hristos al nostru a murit? Deci să
ştii, că a şi înviat din morţi, şi S-a înălţat la cer. Pentru că de voie a murit pentru noi, şi iarăşi S-a sculat ca un Fiu al lui
Dumnezeu". Zis-a ighemonul: „Dar viu este acum Hristos?" Răspuns-a
Leontie: „O, ighemoane, ai voştri zei murind nu viază, iar Domnul nostru viază
în veci, deşi a murit puţină vreme pentru a noastră mântuire. Iar prin moartea
Sa scoţându-ne pe noi din veşnica moarte, ne-a făcut pe noi vii, şi ne-a
învăţat pe noi să murim pentru Dânsul, ca să fim vii cu Dânsul în viaţa cea
fără de sfârşit".
Iar ighemonul a început a-şi lăuda
pe ai săi zei: pe Zeus, pe Apollon, pe Asclipie, şi pe ceilalţi. Şi a zis
Sfântul Leontie: „Dar Zeus al vostru este dumnezeu?" Grăit-a ighemonul:
„Acela este ţiitorul cerului, tatăl tuturor dumnezeilor". Zis-a Leontie:
„Se cade ca Dumnezeu să fie drept, curat şi fără de păcat. Dar tu pentru Zeus,
dumnezeul tău, ce zici?" Grăit-a ighemonul: „Drept, curat, şi fără de
păcat îl numesc pe el". Zis-a Sfântul Leontie: „De este Zeus drept, apoi
oare nu el a izgonit de la împărăţie pe Cron, tatăl său? De este curat şi fără
de păcat, apoi oare nu el a luat femeie pe Ira, sora sa cea de un pântece? încă
şi multe femei străine a spurcat. Şi nu numai partea cea muierească, ci şi
partea cea bărbătească a silit-o, şi a făcut preaurâte spurcăciuni. Deci cum
putea să fie dumnezeu, atâta de păcătos fiind? Iar de este dumnezeul vostru
păcătos, apoi avea trebuinţă de alt Dumnezeu fără de păcat spre îndreptarea
sa".
Şi umplându-se de mânie Lisie
ighemonul, cu iuţime a zis: „Dar tu eşti judecător al zeilor, o, răule cap? Aşa
mă jur pe zei, că nu vă voi cruţa pe voi, ci rău vă voi pierde pe toţi".
Grăit-a Sfântul Leontie: „Nu te mânia, ighemoane, auzind adevărul! Oare nu sunt
puse legi oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici pe soră
să o ia de soţie, nici să facă strâmbătate şi nici să ucidă? Şi de ar îndrăzni
cineva împotriva legilor să facă ceva, unul ca acela călcător de lege se
numeşte şi judecăţii şi pedepsirii celei de moarte este vinovat. Iar zeii voştri
fiind oameni, de toate răutăţile şi fărădelegile erau prea plini, curvari,
preacurvari, ucigaşi de oameni, şi ca nişte călcători de lege, o, la cât de
groaznică judecată, şi la cât de multe pedepsiri de moarte sunt vinovaţi. Deci
se cade ca zeii voştri cei fără de lege să se plece sub legile cele omeneşti,
şi să urmeze oamenilor celor ce bine păzesc legile, iar voi judecători să fiţi
dumnezeilor voştri, dumnezei şi pedepsitori, până ce îi veţi îndrepta pe
ei".
Zis-a ighemonul: „O, prea nebunule,
dar Dumnezeul vostru n-a fost răstignit ca un făcător de rele? Iar din zeii
noştri care a fost răstignit?" Răspuns-a Sfântul Leontie: „Hristos
Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi, şi ne lăudăm cu crucea lui, iar ai
voştri dumnezei se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru cel răstignit, şi
fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit de voie răstignire,
iar ai voştri zei şi nevrând, cu amare morţi au pierit. Dumnezeul nostru este Mântuitor al neamului omenesc, iar ai voştri zei sunt
pierzători ai oamenilor. Dumnezeul nostru este adevărat, iar ai voştri zei
mincinoşi, şi nu sunt zei, ci draci şi pierzători amăgitori. Pentru că şi ei
înşişi au pierit, şi pe închinătorii lor în pierzarea cea veşnică îi
surpă".
Ighemonul, pornindu-se spre mânie
cu aceste cuvinte ale Sfântului Leontie, a poruncit ca pe toţi mărturisitorii
lui Hristos să-i bată peste gură cu pietre, zicând: „Să se bată gurile din care
iese hula asupra zeilor noştri". Şi bătuţi fiind sfinţii, grăiau: „Să te
bată pe tine Dumnezeu, slujitorule al satanei, că adevărul auzind, cu
nedreptate ne judeci, îmbătându-te de păgânătate". După aceasta a poruncit
tiranul ca să-i lege pe toţi cu lanţuri de fier şi să-i arunce în temniţă.
Şi erau sfinţii în temniţă ca
într-o cămară, veselindu-se de Dumnezeu Mântuitorul lor, şi cântând Psalmii lui
David, pentru că unii dintr-înşii din tinereţe se învăţaseră carte. Iar Sfântul
Leontie îi întărea pe toţi, zicându-le: „Cinstiţilor fraţi şi robi ai lui
Hristos, cu răbdare să răbdăm toate, că ştiţi din Sfânta Scriptură câte a
răbdat dreptul Iov, şi în ce fel a fost pătimirea Domnului nostru, încă şi cum
s-au sfârşit ceilalţi sfinţi - robii lui. Lui Ioan Înaintemergătorului i-au
tăiat capul, pe Ştefan l-au ucis cu pietre, pe Petru l-au răstignit cu capul în
jos, pe Toma l-au împuns cu suliţa, iar alţii au murit cu alte morţi
muceniceşti pentru Domnul lor. Şi câţi sfinţi au pătimit întru împărăţia lui
Maximian, şi a lui Deciu, şi a lui Adrian, şi a altor păgâni împăraţi mai
dinainte, nu numai bărbaţi, ci şi femei, precum auzim de Sfânta Tecla şi de
Eufimia, şi de Capitolina, şi de Iulita, şi de alte Sfinte Muceniţe, ale căror
nume sunt scrise în cărţile vieţii la ceruri, cu câtă bărbăţie s-au nevoit, şi
pe diavolul au biruit. Şi dacă femeile au fost cu atâta bărbăţie, cu cât mai
ales noi, fiind bărbaţi, ni se cade să fim tari şi nebiruiţi, şi sufletele
noastre să le punem pentru Hristos Dumnezeul nostru, care şi-a pus Sufletul Său
pentru noi pe Cruce".
Cu nişte cuvinte ca acestea întărea
Sfântul Leontie pe fraţi şi toţi cu osârdie doreau să pătimească toate muncile
pentru Hristos. Şi era atunci zăduf, şi sfinţii erau cuprinşi de sete mare. Şi
a venit la temniţă ca să-i cerceteze pe dânşii oarecare femeie de bun neam şi
binecredincioasă, cu numele Vlasiana, care aducând fără de oprelişte apă rece
dintr-un izvor ce era acolo aproape, i-a adăpat pe dânşii. Şi sosind noaptea,
au petrecut sfinţii în rugăciuni şi în cântări de psalmi.
Încă şi Lisie ighemonul n-a dormit
în noaptea aceea, pentru că se gândea cu ce fel de munci va munci pe robii lui
Hristos cei ţinuţi în legături. Şi adormind el spre ziuă, i s-a arătat dracul
în vedenia visului, zicându-i: „Îmbărbătează-te, Lisie, eu sunt zeul Asclipie,
munceşte fără de milă pe creştinii cei ce ne hulesc pe noi. Pentru că multe
necuviinţe grăiesc despre noi în temniţă, de aceea cu toate chipurile de munci
să-i pierzi pe ei degrab". Şi sculându-se ighemonul din somn şi acum ziuă
făcându-se, a şezut la judecată; şi punând înaintea sa pe sfinţii cei legaţi, a
zis către dânşii: „închinaţi-vă zeilor, ca să fiţi prieteni stăpânitorilor şi
nouă; şi veţi lua fiecare din voi câte 200 de galbeni, haine noi bune, şi
brâie, şi aducând junei, vom face jertfă şi ospăţ, şi ne vom veseli împreună.
Iar de nu mă veţi asculta pe mine, apoi cumplit veţi fi munciţi. Deci vă rog pe
voi să nu vă lipsiţi de lumina aceasta dulce, nici să vă despărţiţi de femeile
voastre şi de copii şi de prieteni, ci jertfiţi măcar unuia oarecare din zei
noştri". Răspuns-au sfinţii într-un glas, zicând: „Blestemat să fii tu,
muncitorule, cu zeii tăi, iar noi nu vom jertfi dracilor celor necuraţi; căci
nu avem trebuinţă nici de aurul vostru, nici de îmbrăcăminte, nici de ospăţ,
nici de prieteşug. Pentru că nouă singur Domnul nostru Iisus Hristos ne este
bogăţia, şi îmbrăcămintea, şi hrana şi băutura. Acela ne este nouă şi tată şi
prieten preaiubit şi pentru dânsul suntem gata a pătimi toate, şi a muri".
Atunci tiranul a poruncit ca pe
toţi să-i dezbrace şi să-i spânzure la muncire, şi cu unghii de fier să
strujească trupurile lor. Şi au fost strujiţi sfinţii mucenici mult, până la
amiază, când soarele s-a înfierbântat foarte şi s-a dus ighemonul de la
privelişte în casă. Iar sfinţii fiind strujiţi până la oase, iarăşi au fost
aruncaţi în temniţă, după porunca muncitorului. Iar binecredincioasa femeie
Vlasiana, cea zisă mai înainte, mergând iarăşi Chiril l-a dânşii spre
cercetare, i-a adăpat pe ei cu apă prin ferestruie, că erau slăbiţi de sete, de
zăduf şi de răni. Şi răcorindu-se sfinţii, au blagoslovit pe femeia aceea, şi
s-au rugat pentru dânsa şi pentru fiii ei. Şi mulţumeau lui Dumnezeu că s-au
învrednicit a pătimi pentru Dânsul.
Şezând sfinţii în temniţă, a văzut
Sfântul Leontie pe unii din fraţi foarte bolind de răni, şi se temea pentru ei
ca nu cumva slăbind, să cadă din credinţă. Deci se ruga lui Dumnezeu ca să le
dea lor degrab sfârşit nevoinţei. Şi era în cetate un vestit cetăţean, care se
chema Irod, supunându-se păgânilor şi fiind cinstit de ighemon, ca unul din
sfetnici. La acel cetăţean era un scriitor, anume Filin, iubit Sfântului
Leontie pentru obiceiurile sale cele bune. Şi trimiţând Sfântul Leontie,
Chiril-a chemat pe el la ferestruia temniţei, şi i-a zis lui: „Frate Filine,
spune lui Irod, că de va merge pentru vreo pricină la ighemon, să-i aducă
aminte de noi, şi să-Chiril sfătuiască pe dânsul, ca să dea mâine asupra
noastră osândă de moarte". Şi ducându-se Filin, a spus lui Irod.
Întru acea vreme, Irod a fost
chemat de ighemon la cină, iar el n-a mers degrab şi ighemonul îl aştepta pe
dânsul. Şi iarăşi trimiţând, îl chema. Şi a mers târziu, zicând: „Nu pot să
mănânc. Pentru că văzând cum se strujeau osândiţii şi sângele cel mult curgea
dintr-înşii, m-am îngreţoşat şi mi s-a turburat stomacul; şi nu poate să
primească hrană, ci spre vărsătură se găteşte". Zis-a ighemonul: „Apoi ce
sfătuieşti ca să le fac lor?" Grăit-a Irod: „Mâine să moară. De vreme ce
sunt potrivnici poruncii împărăteşti şi sunt vrednici de moarte, apoi pentru ce
să nu moară mai degrab?" Şi s-a făgăduit cu jurământ ighemonul că îi va
omorî pe ei a doua zi.
Iar Filin auzind aceea, a alergat
la temniţă şi a spus Sfântului Leontie, şi s-au înştiinţat de aceea toţi
fraţii, şi s-au veselit, că dimineaţă aveau să moară pentru Hristos. Deci au blagoslovit pe Filin pentru ascultarea lui, şi se rugau,
pregătindu-se de moarte. Iar întru rugăciune grăiau: „Doamne Dumnezeul
Părinţilor noştri, proslăveşte numele Tău cel sfânt întru noi. Cu suflet
zdrobit şi cu duh smerit ne rugăm Ţie, ca să fim primiţi cei ce ne aducem pe
noi înşine Ţie spre jertfă vie. Ca o ardere întreagă de berbeci şi de junei, şi
ca zeci de mii de miei graşi, aşa să fie jertfa noastră astăzi înaintea Ta, şi
să fie plăcută Ţie, pentru că nu este ruşine celor ce nădăjduiesc spre Tine. Tu
ştii Doamne, că pe Tine Te-am iubit, şi pentru Tine la moarte ne-am dat. Deci
Tu ne întăreşte pe noi pe toţi, ca nici unul să nu rămână din tovarăşii
aceştia, şi ca să nu râdă, nici să se bucure de dânsul vrăjmaşul nostru".
Aşa s-au rugat sfinţii, şi unul pe
altul se întăreau. Iar la miezul nopţii au cântat psalmul cel mare spre
îngroparea lor, adică:Fericiţi cei fără
prihană, şi celelalte. Iar după sfârşitul psalmului, îngerul
Domnului venind, a umplut temniţa de lumină şi a zis către dânşii:
„Bucuraţi-vă, robii lui Hristos, aproape este sfârşitul vostru şi numele
voastre s-au scris în ceruri. Nădăjduiţi, Domnul este cu voi". Aceasta
zicându-le îngerul, s-a dus. Iar ei închinându-se, au mulţumit lui Dumnezeu.
Întru acea vreme doi străjeri ai
temniţei, ale căror nume erau Menei şi Virilad, egipteni de neam, fără de somn
petrecând, au văzut strălucind lumină în temniţă şi au auzit glasul cel
îngeresc, dar pe îngerul însuşi nu l-au văzut. Şi a zis Menei către Virilad:
„Ai văzut, frate, ai cărui împărat sunt aceşti ostaşi? Eu din început sunt
prieten al creştinilor, căci aceştia nu călătoresc pe calea celor fără de lege,
ci pe a drepţilor, şi păzesc credinţa cea spre Dumnezeul lor, şi ziua şi
noaptea în toate ceasurile i se închină lui, şi întru petrecerea cea cu oamenii
nici un fel de nedreptate nu fac; pe nimeni nu năpăstuiesc, nu caută averile
cele străine, ci şi pe ale lor le dau, pe toţi îi iubesc, tuturor le fac bine,
precum şi singur ştii. Iar cei ce smeresc în pustiile Egiptului, a acelora în
ce chip este viaţa, au nu este străină şi de mirare? Că şi minuni fac. De aceea
gândesc eu să intru la dânşii în temniţă, şi să-i rog pe dânşii, ca să mă
primească şi pe mine cu dânşii; iar tu, frate, ce gândeşti?"
Răspuns-a Virilad: „Aceeaşi ca şi
tine, pentru că iată şi noi, nevrednicii, ne-am învrednicit a vedea lumina pe
care a răsărit-o Dumnezeul lor la dânşii, pentru care ei cu bucurie mor. De ar
fi silit cineva pe ighemonul ca să moară pentru Zeus, sau pentru Apollon, sau
pentru Asclipie, sau pentru oricare din zei, oare ar fi voit să moară? Ba
nicidecum. Pentru că iubeşte viaţa aceasta. Iar aceştia nu se cruţă pe sine, şi
îndrăznesc fără de frică la moarte pentru Dumnezeul lor, şi se învrednicesc de
la Dânsul de nişte slave ca acelea, pe care zeii nici unuia din cei ce se
închină lor nu le-au arătat cândva. Deci pentru ce nu ne apropiem de bărbaţii
aceştia drepţi şi de Adevăratul Dumnezeu?"
Aşa sfătuindu-se amândoi străjerii,
au intrat înăuntru în temniţă şi au căzut la sfinţi, zicându-le: „Domnii
noştri, robii lui Hristos Adevăratul Dumnezeu, primiţi-ne şi pe noi în numărul
vostru; căci credem şi noi în Domnul Iisus Hristos, Cel ce v-a iubit pe voi, şi
ne rugăm vouă, rugaţi-vă Lui pentru noi, ca să ne învrednicească pe noi părţii
celei cu voi". Iar sfinţii s-au bucurat de întoarcerea lor către Dumnezeu,
şi i-au sărutat pe dânşii, zicându-le: „Voi sunteţi fraţii noştri, că Domnul
nostru v-a chemat pe voi întru mărturisirea preasfânt numelui Lui, şi vă va da
şi vouă plată asemenea cu noi, precum celor ce întru al unsprezecelea ceas au
venit în via Lui".
Iar a doua zi Lisie ighemonul a
ieşit cu ostaşii afară din cetate la locul acela unde voia să omoare pe sfinţii
mucenici, care nu era departe de râul ce se numea Licos. Acolo divan făcând, a
poruncit să scoată pe sfinţii mucenici şi să-i pună înaintea lui. Şi văzând pe
cei doi străjeri ai temniţei amestecându-se printre sfinţii legaţi, a zis către
Apian, întâiul sfetnic: „Iată şi aceşti nebuni au voit să moară, au nu este mai
bună viaţa decât moartea?" Apian a zis: „Porunceşte ca să-i muncească pe
ei cu munci cumplite". Zis-a ighemonul: „Ba nu, că se vor teme de munci şi
iarăşi se vor întoarce la zei şi vor fi vii. Iar eu nu vreau ca să fie ei vii,
ci să moară, de aceea voi da osândă de moarte asupra
tuturor".
Şi fiind puşi de faţă sfinţii
mucenici la divanul lui, n-a făcut nici o întrebare sau cercetare pentru
credinţă, ci îndată a săvârşit judecata aceea de moarte, dând o osândă scrisă
aşa: „Aceşti 45 de oameni ce stau înaintea judecăţii mele, fiind de credinţa
creştinească, neascultând poruncile împărăteşti şi hulind pe zeii părinteştii,
poruncesc să ia vrednică pedeapsă după lucrurile lor. Întâi să li se taie cu
securea mâinile şi picioarele lor, apoi să se dea focului spre ardere, iar câte
oase ale lor vor rămânea de la foc, să se arunce în râu".
Şi îndată slujitorii punând la
pământ pe mucenici, le-au tăiat mâinile şi picioarele. Şi era mare arşiţă de
soare, şi se făcuse sfinţilor mucenici sete mare, una de durerea rănilor, iar
alta de arşiţa soarelui. Şi au murit unii întru acea pătimire, iar alţii abia suflau,
iar unii încă se îmbărbătau răbdând. Unul dintr-înşii cu numele Ianichit
zâmbea, privind la mâinile şi picioarele sale cele tăiate, şi zicea: „Vedeţi
cum secera cea de secerat mi-a secerat mădularele mele ca pe nişte spice?"
Iar Sfântul Sisinie, tăvălindu-se în sângele său, s-a prăvălit spre o piatră
care se întâmplase acolo aproape, şi deschizându-şi gura sa, s-a rugat lui
Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dătătorule al tuturor bunătăţilor, Cel ce ai izvorât
apă din piatră de demult în pustie, şi pe Israel cel însetat l-ai adăpat, Tu şi
acum deschide piatra aceasta şi scoate apă, şi mă adapă pe mine puţin. Pentru
că vezi setea noastră, întru care ne topim". Aşa rugându-se, deodată s-a
clătit piatra aceea şi a crăpat, şi a izvorât izvor de ape vii. Şi bând Sfântul
Sisinie, a binecuvântat pe Domnul, grăind: „Cânt Ţie, Dumnezeul meu, că m-ai
adăpat pe mine cel însetat, ca o maică cu laptele pe prunc. Te laud pe Tine,
Împăratul meu, că nu m-ai trecut cu vederea pe mine, robul Tău, şi mă rog Ţie,
nu trece cu vederea şi pe robii Tăi, fraţii mei cei iubiţi, ci îi răcoreşte pe
dânşii că se topesc de sete, vărsând peste dânşii nevăzut roua Darului Tău, şi
pe noi toţi ne întăreşte ca să ne săvârşim împreună întru nădejdea Ta. Iar
izvorul acesta pe care cu puterea Ta l-ai scos, prin care ai înnoit minunea cea
de demult, porunceşte ca să curgă până la sfârşitul lumii; şi dă apei acesteia
dar şi putere de tămăduire spre slava Ta, Hristoase, şi a Tatălui Tău, şi a
Sfântului Duh, şi spre pomenirea noastră, a robilor tăi 45 de mucenici, care
pentru Tine am pătimit".
Întru acea vreme slujitorii aprinzând un stog mare de lemne care
era pregătit pentru aceea, au luat pe sfinţii mucenici şi i-au aruncat în foc.
Şi unii dintre sfinţi erau vii, alţii acum muriseră, deci şi pe ceimorţi ca şi
pe cei vii i-au dat la arderea focului. Şi numărând cei ce îi aruncau în foc,
nu se afla unul, şi se mirau şi îl căutau pe acela. Iar Sfântul Sisinie zăcând
lângă piatra cea ce izvorâse apă, a răspuns, zicând: „Iată aici sunt, luaţi-mă
pe mine şi duceţi-mă în foc”. Şi luându-l pe el, l-au
dus în foc. Şi fiind arşi sfinţii mucenici, şi focul acum stingându-se,
slujitorii au căutat în cenuşă oasele cele rămase mucenicilor, şi pe câte le-au
aflat, le-au adunat într-un sac, şi ducândn-le, le-au aruncat în râul Licos.
Iar râul primind oasele sfinţilor
ca pe o vistierie de mult preţ, le-a păzit pe acelea la un loc nu
adânc aproape de mal, adunându-le cu repejunile sale
pe toate împreună. Şi venind nişte oameni
binecredincioşi şi căutându-le, le-au aflat îndată
fărăde osteneală, şi adunându-le până la unul, le-au
păzit la un loc cinstit, până ce a pierit păgânul împărat Liciniu cel
ce a stăpânit Răsăritul împreună împărăţind
cu Constantin. Iar când a împărăţit
singur Constantin şi s-a dat slobozenie Bisericii
lui Hristos prin toată lumea, atunci
şi oasele acestor sfinţi mucenici au
fost arătate la toţi şi s-a zidit
biserică întru numele lor. Şi se dădeau
tămăduiri din oasele lor cele sfinte, şi
din izvorul acela, pe care Sfântul Sisinie Chiril-a
scos cu rugăciunea.
Aceşti 45 de sfinţi mucenici au pătimit
în 10 zile ale lunii lui iulie, în
Nicopoli a Armeniei, de la
Lisie ighemonul, stăpânind la Răsărit
Liciniu, iar întru noi împărăţind Domnul
nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu
Tatăl, şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste
şi slavă, acum şi de-a pururea, şi în
vecii vecilor. Amin.
Sursa:
https://doxologia.ro/viata-sfant/sfintii-45-de-mucenici-din-nicopolea-armeniei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu