Viața
Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos
http://www.doxologia.ro/hramul-sfintei-cuvioase-parascheva/documentar/viata-sfantului-cuvios-teofil-cel-nebun-pentru-hristos
Chilia fericitului Teofil
nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri
îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul
răspundea:
– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească
neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.
In octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor
al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic. Spre uimirea
Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la
sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un
mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi
morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de
buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.
În inima
mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să
scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă
de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.
Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi
urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru
o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere
pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu
pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre
starea copilului.
Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul
său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre
a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.
Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu
ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi
purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski
l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit
care nu avea copii.
După
mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea
tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia
acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma.
Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.
Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a
găsit un nou adăpost.
Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici
o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte
şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi
cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit
copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul
dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit
adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi
desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.
Lipsindu-se
de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a
văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos
cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra.
Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa
de milostenie…
Iubea mult
Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi
Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a
început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu
nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.
Epitropul
bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a
hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina
spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul
toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe
micuţ şi l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a
aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot
văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah
şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise
deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui
rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet.
Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul
a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult
Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.
Lovită
de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui
Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl
prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în
casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi
binecuvântarea ei.
–
Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita,
proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea
nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi
pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…
Spunând
acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o
cruce mare, şi-a dat duhul în pace.
Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se
cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice
superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru
dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului
Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea,
tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde,
sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la
Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o
clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.
După ce a murit şi unchiul său, Toma a
rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în
anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului
prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După
puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea
Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar,
ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu
deosebire lui Toma.
În rândul
monahilor
Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în
rândul monahilor cu numele Teodorit. La
puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala
mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru
şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de
agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei
zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.
Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele,
după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi
luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.
Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost
hirotonit ieromonah, fiind
numit iconom al
Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită
însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se
îngăduie a pustnici în peşterile săpate
de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i
respinsă, Teodorit a păşit
pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru
Hristos.
Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru
nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă
nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult,
în ziua tunderii sale în marea
schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut
culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.
Credincioşii se ţineau întotdeauna după el,
însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah
Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau
liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri,
fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost
nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai
după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe
malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.
Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii
Bratski îl obosea, Teofil s-a
retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu
citirea de cărţi mântuitoare de suflet.
Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a
slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea
Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre
folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima
nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de
oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind
simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc.
Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat
puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul
1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru
viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit
de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat
cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.
După această hotărâre, Teofil a fost
îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat
în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte
departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de
primul sunet al clopotului.
Tot ce se află
în jurul meu îmi aminteşte neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet
Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi,
după care a fost strămutat, potrivit
poruncii mitropolitului, în
pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29
aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru
Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare
şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din
pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii
păcătoase.
Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi
ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în
munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe
care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate
mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit
decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se
vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi
acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era
întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:
– Pentru
ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o
am în suflet.
Avea
obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar
care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un
ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o
cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau
adesea în coşurile lui – toate acestea
aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…
Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a
întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa
întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi
cinstire.
– Fie
după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă
mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.
Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15
iulie, fericitul Teofil, la porunca
mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.
În ultimele zile ale vieţii sale era văzut
şi în Lavră, unde venea în fiecare
zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de
minuni numită „Cenotohovska”.
În
octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să
stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu
băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.
În pace şi fără tulburare, fericitul
Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie
la ora 5 după-amiaza, anul 1853.
Vestea
despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu
numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.
Procesiunea de înmormântare a fost
săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării
„Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în
sânurile pământului.
Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel
nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din
moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor
Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi
ai Bisericii.
Sursa
http://www.doxologia.ro/hramul-sfintei-cuvioase-parascheva/documentar/viata-sfantului-cuvios-teofil-cel-nebun-pentru-hristos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu