Dedicatia cartii : Parintilor mei, sotului meu, fiicei mele si tuturor sufletelor bune din lume ale caror inspiratie, rugaciuni, sprijin si dragoste mi-au binecuvantat inima si m-au sustinut de-a lungul anilor de istorie traita
Universitatea vietii
“ Ce nu inveti de la mama ta, inveti de la viata “ este o zicala pe care am auzit-o odata la tribul Masai, din Kenya.
Prin toamna anului 1960, lumea mea se afla in expansiune si la fel erau si sensibilitatile mele politice.
John F. Kennedy a castigat alegerile prezidentiale, spre consternarea tatei. El il sustinuse pe vicepresedintele Richard M. Nixon, iar profesorul meu de studii sociale din clasa a opta, domnul Kenvin, facuse la fel.
Domnul Kenvin a venit la scoala in ziua urmatoare si ne-a aratat niste vanatai pe care pretindea ca i le facusera cand incercase sa puna intrebari despre activitatile observatorilor democrati ale masinii de numarat voturile, la sectia de care apartinea din Chicago.
Betsy Johnson si cu mine am fost scandalizate de povestile pe care le auzeam si care intareau convingerile tatei ca maniera creativa de numarare a voturilor a primarului Richard J. Daley castigase alegerile pentru presedintele Kennedy.
In timpul pauzei de pranz am mers la telefonul public din fata cantinei si am incercat sa sunam la biroul primarului Daley pentru a face o plangere.
Am dat peste o femeie foarte draguta care ne-a asigurat ca ii va transmite primarului mesajul.
Cateva zile mai tarziu, Betsy a aflat despre un grup de republicani care cautau voluntari pentru a verifica listele de vot prin raportare la adresele persoanelor pentru a descoperi fraude electorale.
Anuntul invita voluntarii sa se adune la un hotel din centru la noua dimineata, intr-o sambata.
Betsy si cu mine am decis sa participam.
Stiam ca parintii nu ne-ar fi dat niciodata voie, asa ca nu i-am intrebat.
Am luat autobuzul spre centrul, am mers spre hotel si am fost indrumate spre un mic salon. Am pasit spre un birou de informare si le-am spus celor de acolo ca veniseram sa ajutam.
Participarea la vot trebuie sa fi fost mai mica decat s-a asteptat.
Fiecareia dintre noi i s-a dat un pachet de liste si am fost repartizate in echipe diferite care, ni s-a spus, ne vor conduce catre destinatiile noastre, ne vor lasa acolo si vor reveni sa ne ia cateva ore mai tarziu.
Betsy si cu mine ne-am despartit si am pornit-o la drum alaturi de persoane total necunoscute.
Eu am nimerit cu un cuplu care m-au condus spre partea de sud a orasului, m-au lasat undeva intr-un cartier sarac si mi-au spus sa bat pe la usile oamenilor, sa le cer numele si sa le compar cu cele aflate pe listele de inregistrare, pentru a gasi dovezi pentru anularea alegerilor.
Si am purces astfel la drum, fara teama si destul de naiva.
Am gasit o zona nelocuita unde figurau adresele a doisprezece presupusi alegatori.
Am trezit din somn o gramada de oameni care au tipat la mine si mi-au spus sa ii las in pace.
Am intrat chiar si intr-un bar unde se aflau niste barbati care beau, sa-i intreb daca nu locuia cineva acolo.
Au fost atat de socati sa ma vada stand acolo, incat au stat fara sa scoata o vorba cat am pus cele cateva intrebari, pana cand cel de la bar mi-a spus ca va trebui sa vin mai tarziu, intrucat proprietarul nu se afla acolo.
Cand am terminat, m-am postat la coltul strazii asteptand sa vina cineva sa ma ia, fericita ca gasisem dovada afirmatiei facute de tatal meu ca “ Daley a falsificat alegerile pentru Kennedy “.
Fireste, cand m-am intors acasa si i-am spus tatei unde fusesem, s-a infuriat la culme.
Fusese destul de rau sa merg in centru fara un adult, dar faptul ca ajunsesem chiar in cartierele de sud l-a adus intr-o stare de furie cumplita. In plus, a adaugat el, Kennedy avea sa fie presedinte fie ca ne placea noua, fie ca nu.
Anul de debut la Maine East a reprezentat un soc cultural.
Generatia exploziei demografice impinsese cifra de scolarizare pana la cinci mii de copii albi de diferite etnii si categorii economice.
Imi amintesc ca am iesit din camera mea in prima zi de scoala si mergeam pe coridoare imbratisand zidurile ca sa nu fiu strivita de multimea de elevi, care pareau toti mai mari si mai maturi decat mine.
Faptul ca, doar cu o saptamana in urma, incercasem sa-mi aranjez parul pentru a-mi da o infatisare mai matura la inceperea liceului, nu parea sa ajute prea mult.
Asa a inceput lupta mea de o viata cu parul.
Imi purtam parul lung si drept strans in coada de cal sau pe spate, legat cu o panglica si, de cate ori mama sau eu aveam nevoie de un permanent sau de vreo coafura, mergeam la buna ei prietena Amalia Toland, care lucrase pe vremuri intr-un salon de frumusete.
Amalia se ocupa de noi in bucatarie, in timp ce statea la taclale cu mama.
Dar eu voiam sa apar la liceu cu parul lung pana la umeri sau cu o bucla asemanatoare cu cele ale altor fete mai mari pe care le admiram mult, asa ca am implorat-o pe mama sa ma duca la un salon adevarat de coafura.
Un vecin ne-a recomandat un barbat care isi tinea salonul intr-o camaruta fara ferestre, in spatele unei bacanii din apropiere.
Cand am ajuns acolo, i-am aratat o fotografie cu coafura pe care o voiam si am asteptat sa mi se faca transformarea.
Cantarindu-si foarfecele, el a inceput sa taie, vorbind tot timpul cu mama, adeseori intorcandu-se spre ea ca sa fie mai convingator.
Am privit cu groaza cum a taiat o bucata imensa din parul de pe partea dreapta a capului.
Am scos un tipat. Cand a privit in directia pe care i-o indicam, a spus :
- A, trebuie ca mi-a alunecat foarfecele, va trebui sa echilibrez si partea cealalta.
Socata, am privit cum disparea si restul parului meu, facandu-ma – cel putin in ochii mei – sa arat ca o anghinare.
Biata mea mama a incercat sa ma asigure ca totul era in regula, dar eu stiam mai bine : viata mea fusese distrusa.
Am refuzat sa ies din casa zile in sir, pana cand am decis ca, daca as cumpara o mesa in coada de cal de la magazinul Five & Dime al lui Ben Franklin, as putea sa mi-o prind in varful capului, sa o leg cu o panglica si sa pretind ca accidentul cu alunecarea foarfecelor nu se intamplase niciodata.
Asa am si facut, ceea ce m-a scutit de a ma simti jenata in acea prima zi – pana ce am ajuns sa cobor scarile centrale dintre clase.
Urcand scarile venea Ernest Ricketts, cunoscut drept Ricky, care fusese prietenul meu din ziua in care merseseram impreuna pentru prima oara la gradinita.
M-a salutat, a asteptat pana a trecut de mine si dupa aceea, asa cum facuse de zeci de ori inainte, s-a intors sa ma traga de coada – dar care, de data asta, i-a ramas in mana.
Motivul pentru care mai suntem prieteni si azi este ca nu mi-a amplificat umilinta, ci mi-a inapoiat “ parul “, s-a scuzat ca m-a scalpat si si-a continuat drumul fara sa atraga atentia asupra momentului cel mai penibil – pana la acea data – din viata mea.
Acum pare un cliseu, dar liceul de la inceputul anilor 1960 a semanat cu atmosfera filmului Grease sau cu a show-ului de televiziune Happy Days.
Am devenit presedinta fan-clubului local al lui Fabian, un idol al adolescentilor, club din care faceam parte eu insami si alte doua fete.
Ne uitam la The Ed Sullivan Show in fiecare duminica seara cu familiile noastre, cu exceptia serii de 9 februarie 1964, cand s-a dat pe post concertul Beatles, care trebuia sa fie o experienta traita in grup.
Paul McCartney era Beatles-ul meu preferat, ceea ce ducea la dezbateri indelungi asupra meritelor fiecaruia, in special cu Betsy, care il sustinea intotdeauna pe George Harrison.
Am facut rost de bilete la concertul Rolling Stones, tinut in piata McCormick din Chicago
“ I Can ‘t Get No Satisfaction “ a fost adoptat ca imn al manifestarii angoaselor de toate felurile ale adolescentilor.
Dupa ani, cand i-am intalnit pe idolii tineretilor mele, precum Paul McCartney, George Harrison si Mick Jagger, nu am stiut daca sa dau mana cu ei sau sa le sar de gat tipand.
In ciuda dezvoltarii “ culturii de tineret “, definita in special prin televiziune si muzica, existau in scoala si grupuri distincte care determinau pozitia sociala a fiecaruia : atleti si majorete, tipi din consilii studentesti, “ soiosi “ si “ glugati “.
Existau coridoare prin care nu indrazneam sa trec fiindca mi se spusese ca “ derbedeii “ se iau de oameni.
Asezarea in bufetul cu autoservire era dictata de existenta unor frontiere invizibile recunoscute de toti.
In timpul liceului, tensiunile existente au iesit la suprafata, dand loc unor lupte intre grupuri in parcarea scolii dupa ore si in timpul jocurilor de fotbal si baseball.
Administratia a luat masuri rapide si a format un grup numit Comitetul Valorilor Culturale, din reprezentanti ai elevilor din diferitele grupuri.
Directorul scolii, doctor Clyde Watson, mi-a cerut sa fac parte din acest comitet, dandu-mi astfel sansa sa fac cunostinta cu copii din alte grupuri, pe care nu ii cunoscusem sau poate chiar ii evitasem inainte.
Comitetul nostru a venit cu recomandari specifice privind promovarea tolerantei si care sa duca la descresterea tensiunii.
Catorva dintre noi ni s-a cerut sa aparem intr-o emisiune a unei televiziuni locale pentru a discuta activitatile comitetului.
Aceasta a fost prima mea aparitie televizata, cat si prima mea experienta a unui efort organizat de a evidentia valorile americane ale pluralismului, respectului si intelegerii reciproce.
Acele valori aveau nevoie sa fie protejate chiar si in liceul nostru din Chicago.
Desi elevii erau majoritatea albi si crestini, tot gasiseram modalitati de a ne izola si demoniza unii pe altii.
Comitetul mi-a dat ocazia sa-mi fac prieteni noi si diferiti. Cativa ani mai tarziu, pe cand dansam intr-o discoteca locala si niste tipi incepusera sa se ia de mine, unul dintre fostii colegi de comitet, un asa-numit “ soios “, a intervenit, spunandu-le sa ma lase in pace fiindca eram “ okay “.
Totusi, nu totul a fost “ okay “ in perioada liceului.
Eram la ora de geometrie pe 22 noiembrie 1963, luptandu-ma cu una dintre problemele domnului Craddock, cand un alt profesor a intrat in clasa sa ne spuna ca John F. Kennedy fusese impuscat la Dallas.
Domnul Craddock, unul dintre profesorii mei preferati si dirigintele clasei, a tipat : “ Ce ?! Nu se poate ! “, si a fugit pe hol.
Cand s-a intors, a confirmat ca cineva trasese in presedinte si ca acela trebuie sa fi fost vreun “ John Bircher “, referinta la una din organizatiile de extrema dreapta care se opusesera vehement alegerii lui Kennedy.
Ne-a spus apoi sa mergem in amfiteatru sa asteptam mai multe informatii.
Pe coridoarele scolii se asternuse tacerea, pe cand mii de elevi mergeau neincrezatori spre amfiteatru.
In cele din urma a venit directorul si ne-a spus ca in acea zi ni se va da drumul acasa mai devreme.
Cand am ajuns acasa, am gasit-o pe mama in fata televizorului privind la Walter Cronkite care tocmai anunta ca presedintele Kennedy murise la ora unul dupa-amiaza.
Mama mi-a marturisit ca votase pentru Kennedy si ca ii parea foarte rau pentru sotia si copiii acestuia. Asa simteam si eu. Si mi-a parut rau si pentru tara noastra si as fi vrut sa ajut cumva, desi nu stiam exact cum.
( extras din Istorie traita de Hillary Rodham Clinton, Ed. Rao International 2003, revizuita si adaugita noiembrie 2006 )
http://oliviamarcov.blogspot.ro/2011/07/istorie-traita-de-hillary-rodham.html : anii copilariei, bunici
http://oliviamarcov.blogspot.ro/2011/07/istorie-traita-de-hillary-rodham.html : anii copilariei, bunici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu