Afectivitatea ( psihologie generala )

Afectivitatea ( psihologie generala )

Starile afective sunt trairi care exprima gradul de concordanta, sau neconcordanta, dintre un obiect sau o situatie, si tendintele noastre ( termenul “ obiect “ este luat in sens filosofic, fiind ceea ce cunoastem, fiintã sau lucru ).

Pentru prescurtare, vom folosi si termenul de “ afect “, ca sinonim cu “ stare afectiva “ ; el este utilizat de unii intr-un sens foarte restrans.

Afectele sunt in indisolubila legatura cu trebuintele, tendintele, interesele si aspiratiile noastre.

Ele oglindesc, in fiecare moment, situatiile prezente, rezultatele conduitei noastre, in raport cu impulsurile si dorintele noastre.

Totodata, intr-o masura mai mare sau mai mica, constituie imbolduri catre anume reactii, manifestari, actiuni.

Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate sustinuta.

De aceea, pana in anii patruzeci, Motivatia era inclusa in capitolul consacrat afectivitatii.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, vom gasi afectele mentionate in cadrul studiilor despre Motivatie.

In ultimii ani, a aparut si tendinta de a le studia separat, asa cum am procedat si noi.

Oricum, motivatia si starile afective sunt, de fapt, inseparabile in realitate.

Caracteristicile starilor afective :

( 1 ) Starile afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa :

Daca un obiect este in concordanta cu trebuintele noastre, rezulta o stare pozitiva, pe care o caracterizam ca placuta, fiind insotita de tendinte, de miscari de apropiere.

O camera incalzita iarna, ne impresioneaza favorabil.

Dimpotriva, cand o situatie este in contradictie cu ceea ce ne dorim, apare o impresie neplacuta, intovarasita de impulsuri spre evitare, indepartare.

O hala in care zgomotul este infernal, iar atmosfera este sufocanta, ne repugna.

Afectele au tendinta de polaritate.

Vasile Pavelcu vorbea de sensul «  timic « , de la grecescul thimé, care inseamna valoare.

Ele sunt fie pozitive, fie negative.

Indiferenta apare in lipsa oricarei stari afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie.

( 2 )  Afectele sunt subiective, in sensul dependentei lor, de trebuintele noastre actuale :

Un pahar cu apa rece, vara cand ne este cald si sete, ne face placere.

Aceeasi apa, iarna pe un ger de – 25 de grade, cand ne este frig si tremurãm, ne displace, nu stim cum sa o evitam, ea contrazicand cerintele organismului.

Inseamna ca starile afective se pot schimba usor, in functie de situatie.

Totusi, cand este vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reactiile noastre se directioneaza foarte stabil, si pentru multa vreme.

Daca afectele sunt subiective, nu rezulta lipsa lor de legatura cu realitatea obiectiva.

Ele depind de caracteristicile obiectelor, ale situatiilor.

O livada de meri infloriti va tinde sa ne impresioneze placut, dupa cum, spanzurarea unui om nevinovat, in Libia, va produce emotii negative.

Dar starile afective reflecta, nu numai conditiile exterioare, ci ele exprima mai mult, redau si raportul dintre realitate si motivatia noastra.

( 3 ) O alta caracteristica este totalitatea :

Afectele exprima un raport cu toate tendintele prezente intr-un anumit moment, si nu doar cu efectul unei stimulari partiale.

De exemplu, mustarul provoaca usturimi ale limbii, dar totusi impresia este agreabila, intrucat predomina nevoia de excitare a stomacului, care primeste un aliment bogat in grasimi.

Sau un copil face obraznicii, enervand multe persoane, dar mama sa, iubindu-l cu pasiune, nu se supara, ci se amuza, ignorand vadit aspectele negative ale comportarii lui.

Deci starile afective creeaza o sinteza specifica, a tuturor impulsurilor activate.

 ( 4 ) Vasile Pavelcu ( 1982, pp.111 – 115 ) scoate in relief si tensiunea, drept caracteristica a starilor afective :

Intr-adevar, daca o tendinta se transforma imediat in miscare, nu provoaca un afect.

Cu cat apar mai numeroase tendinte care se contracareaza, cu cat exista o intarziere in satisfacerea lor, cu atat se creeaza o stare de tensiune mai mare, si o structurare a lor, facand posibile trairi intense.

( 5 ) Afectivitatea, in ansamblul ei, are o functie extrem de importanta : ea permite o reglare prompta si eficace a comportamentului, indeplinind rolul de acceptor al actiunii, in terminologia lui P.K. Anohin :

O emotie, chiar lipsita de intensitate, schiteaza imediat un inceput de actiune, inainte ca o deliberare constientã sa inceapa.

Chiar daca nu trebuie sa ne lasam ghidati numai de afecte, exista situatii in care nu este timp de reflexie, si reactionam in functie de afectul dominant, care poate fi salvator.

Formele starilor afective :

( 1 ) Caracterizarea si denumirile diferitelor feluri de afecte sunt extrem de variate.

“ In domeniul afectivitatii, scria Vasile Pavelcu in anul 1937, aproape fiecare autor intrebuinteaza o terminologie proprie “ ( Pavelcu, V., 1982, p. 89 ).

40 de ani mai tarziu, G. Debus, intr-o lucrare de sinteza, afirma exact acelasi lucru, valabil si azi ( Handbuch psychol. Grundbegriffe, p. 156 ).

Acesta caracterizeaza starile afective, ca “ sentimente “ ( Gefühle ), pe cand Fr. Littmann le denumeste pe toate “ emotii “.

Vasile Pavelcu, considerand termenul de ‘ sentiment “, sinonim cu “ afect “, il distingea totusi de emotie, aceasta desemnand numai emotiile-soc.

Dar scoala de la Cluj, ca si P. Popescu-Neveanu, le intituleaza pe acestea din urma, “ afecte “.

In cele ce urmeaza, utilizand o terminologie mai apropiata profesorului iesean, nu vom deosebi, mai intai, starile afective, de procese afective, si nici emotiile, de “ emotiile-soc “, deoarece intre acestea din urma nu sunt deosebiri calitative, ci numai de intensitate ( frica de dentist, nu se deosebeste calitativ de spaima starnita de un cutremur ).

Apoi, asa cum am vazut, vom utiliza termenul de “ afect “ in acceptiunea cea mai generala, sinonim cu “ stare “, sau “ proces afectiv “.

( 2 ) Starile afective se pot imparti in doua mari grupe :

1. Afectele statice, exprimand raportul dintre noi si lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt motive de activitate indelunga, desi ele pot provoca puternice reactii momentane.

Ele se divid in :

§                       ( 1 ) stari afective elementare, care cuprind atat durerea, si placerea senzoriala, cat si agreabilul si dezagreabilul ;

§                       ( 2 ) dispozitiile ;

§                       ( 3 ) emotiile.

A doua mare categorie include :

2. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice si durabile motive ale comportamentului uman. Este vorba despre sentimente si pasiuni.

Starile afective elementare :

Durerea senzoriala :

Durerea senzoriala este un fenomen usor de inteles : in majoritatea cazurilor este vorba despre excitarea intensa, a unor terminarii nervoase. Dupa cum am aratat la Senzatii, Von Frey a identificat – inca din anul 1894 – puncte specifice de durere, declansata de excitatii mecanice sau termice ale pielii, in care s-au identificat numeroase terminarii nervoase.

Specificul acestora reiese din faptul ca, substante anestezice pot suprima senzatiile dureroare, ramanand senzatiile de contact, sau invers.

Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind in functie de excitatia terminatiilor nervoase, existente pretutindeni in organsim.

Excitantii provocand durerea, sunt de natura diferita, fizica sau chimica, in relatie cu tulburari circulatorii, inflamatorii, etc.

Placerea senzoriala :

Placerea senzoriala este mai greu de inteles.

Vorbind despre atasament, am aratat cum puiul de cimpanzeu, izolat de mama, cauta contactul moale al unui manechin acoperit cu stofa, si evita modelul din sarma, deci sunt unele senzatii placute, legate de un anume confort senzorial.

De obicei, placerea senzoriala tactila este pusa in relatie cu instinctul sexual.

Agreabilul si dezagreabilul :

Agreabilul si dezagreabilul sunt reactii afective globale, de slaba intensitate, impresii produse de orice perceptie.

Unii autori chiar vorbesc despre “ tonul afectiv al perceptiei “.

Noi am amintit de “ tonalitatea afectiva a senzatiilor “, dar stim ca numai copilul in varsta de cateva saptamani, are senzatii izolate, nefiind mielinizate complet fibrele de asociatie din scoarta cerebrala.

Apoi, ele sintetizeaza in perceptii, care totdeauna au asupra noastra un efect agreabil sau dezagreabil.

Aceasta rezonanta afectiva nu depinde de excitarea senzoriala, ci de sensul pe care informatia o are pentru noi : perceptia unei prajituri de ciocolata in galantarul unei Cofetarii, cand ne este foame si avem bani pentru a o cumpara, ne produce o impresie placuta.

Aceeasi imagine poate sa ne impresioneaza dezagreabil, daca ne este foarte foame, insa nu avem niciun ban disponibil.

Lipsa de legatura cu senzorialul poate fi ilustrata si mai bine prin exemplul urmator :

Primesc o telegrama : “ Sosesc maine seara. Alexandru. “

Daca aceasta persoana este un prieten bun, lectura propozitiei imi lasa o impresie pozitiva.

Cand este o ruda meschina si plicticoasa insa, vestea este neplacuta.

Perceptia cuvintelor nu are nicio influenta, sensul lor insa dicteaza coloritul afectiv al perceptiei.

O durere senzoriala poate fi agreabila : usturimea provocata de un ardei iute este cautata de multi gurmanzi.

Vorbim despre placut, sau despre  dezagreabil, numai in cazurile in care trairea este de slaba intensitate.

Cand se produc stari mai complexe si mai intense, atunci le denumim emotii.

Agreabilul atrage dupa sine miscari de apropiere, o crestere a energiei, a activitatii mintale, pe cand dezagreabilul este insotit de tendinta indepartarii de sursa, si de o diminuare a energiei, a activitatii.

Cum se explica agreabilul si dezagreabilul ?

Definind starile afective, am pus in legatura impresia de placut sau neplacut, cu relatia de concordanta, ori de contradictie intre obiect si trebuintele noastre.

Aceasta este o concluzie la care subscriu astazi multi psihologi, dar problema are multe fatete, abordate de filosofi de-a lungul timpurilor.

Astfel, dupa Epicur, raul, neplacerea, se afla in dorinta.

Placerea este in fond absenta durerii.

A fi fericit inseamna a nu suferi.

Arthur Schopenhauer accentueaza ideea, enuntand o conceptie rezumata de obicei intr-un sorit : Viata este vointa ; vointa este sfortare ; sfortarea este durere, deci viata este durere.

Ideea este insusita de Sigmund Freud punand in legatura neplacerea, cu existenta tensiunii nervoase, si placerea cu scaderea tensiunii.

Desi acest punct de vedere explica unele fapte, am enumerat alte exemple care arata ca totusi, organismul are nevoie de tensiune, si de aceea uneori omul o cauta : gustul pentru aventura, alpinismul, jocurile de noroc, si chiar nevoia de senzatii, probata in experimentele cu privarea – aproape totala – de senzatii.

Chiar in secolul trecut, Herbert Spencer nuanteaza punctul de vedere al lui Schopenhauer : daca, intr-adevar, inactivitatea – tensiunea acumulata – este neplacuta, tot dezagreabila este si o activitate excesiva – scaderea prea mare a resurselor energetice.

Théodule Ribot remarca si el ca, simtim placere cata vreme activitatea depusa nu depaseste energia pe care activitatea organismului o produce.

Agreabilul presupune un anume raport intre energia de care dispunem, si energia pe care o cheltuim.

De fapt, ar exista un optimum de tensiune : cata vreme ne aflam in limitele lui, simtim placere.

Abaterea de la acest optimum provoaca neplacere, fie ca se acumuleaza prea multa energie – deci se instaureaza o tensiune ridicata, - fie ca scade sub acest nivel – apar epuizarea, oboseala.

Aceste precizari realizeaza un tablou mai nuantat al conditiilor in care apar agreabilul si dezagreabilul, dar si ele ne situeaza tot in domeniul aspectelor cantitative.

Starile afective elementare au si un important determinant de ordin calitativ.

Sunt mirosuri dezagreabile – cum este cel de putrefactie, - oricat de vagi ar fi.

Si invers, chiar daca intram intr-un depozit de portocale, unde parfumul lor este foarte intens, senzatia ramane placuta.

Aici intervin biologii, sustinand ca in Istoria speciilor s-au conservat acele specii carora le-au fost placute impresiile utile supravietuirii, iar impresiile nocive, le-au fost neplacute.

In caz contrar, speciile animale, atrase de ceea ce este daunator, au pierit.

In mare, acest punct de vedere este corect, desi exista si exceptii.

De exemplu, acidul cianhidric are un miros placut de migdale, dar el este, cu toate acestea, o otrava extrem de puternica.

Preferintele umane, ce ii place si ce ii displace omului, depind in mare masura, de experienta sociala.

Fumatul ajunge sa fie o placere deosebita pentru fumatorii pasionati, desi el este daunator sanatatii.

Viata sociala imprima individului trebuinte si tendinte variate, chiar in ce priveste functiile fundamentale, cum este alimentatia.

Alimente agreate de europeni, sunt considerate necomestibile de catre unele popoare din Asia, si invers, asa cum am aratat in alt capitol.

Chiar si organismul se adapteaza alimentatiei impuse copiilor de adulti, caci un ou clocit ne-ar face extrem de rau.

Unele preferinte si repulsii par a avea o baza ereditarã, in anumiti centri nervosi din creier, a caror functionare poate fi perturbata in unele boli mintale.

T. Ribot mentiona existenta unor bolnavi care trebuie paziti pentru a nu consuma continutul scuipatorilor, sau propriile materii fecale.

Desigur, sunt cazuri cu totul iesite din comun.

In concluzie, ceea ce am aratat, la inceputul acestui capitol, in legatura cu relatia existenta intre placut si neplacut, si trebuintele, tendintele noastre – se dovedeste a fi corect.

Agreabilul este legat de concordante cu cerintele persoanei, iar neplacutul de contradictia cu acestea.

Ca un adaos, ar fi observatia unui optimum de tensiune care influenteaza trairile afective, alaturi de celelalte trebuinte innascute sau dobandite in cursul ontogenezei.

Dispozitiile :

Starile afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul, sunt trairi afective de slaba intensitate, si de scurta durata – cu exceptia durerii senzoriale, care se poate prelungi multa vreme – dar atunci se transforma in emotie.

Dispozitiile au si ele o slaba intensitate, dar ele dureaza multa vreme, zile, poate chiar si saptamani, influentandu-ne trairile afective care apar in acest rastimp :

Cand cineva este prost dispus, el vede numai aspectele neplacute ale existentei, traieste emotii negative, nu are chef de lucru, etc.

Invers, buna dispozitie ne face sa vedem totul in culori luminoase, sa avem chef de glume, sa muncim cu spot.

Aceste stari de spirit, pe care le-am numit dispozitii, au o dubla conditionare :

Cauzele de ordin intern sunt : oboseala, proasta functionare a unor organe interne, o boala incipienta, ori, dimpotriva, o sanatate infloritoare, resurse energetice abundente.

Cauzele exterioare sunt constituite de existenta unor conflicte in familie sau la locul de munca, stari de frustrare, aparitia unor pericole.

Ele pot favoriza si buna dispozitie : aprecierile pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atragatoare, etc.

Desigur, adesea ambii factori creeaza o anume stare de spirit.

Dispozitiile nu constau numai in a fi bine dispus, ori rau dispus, exista si stari indelungate de neliniste, anxietate.

Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enerveaza.

Oricum, dispozitiile influenteaza performanta in procesul muncii.

Cand, de exemplu, duminica a avut loc un mult asteptat meci de fotbal, luni dimineata, daca echipa sustinuta de intreprindere a castigat meciul, muncitorii sunt bine dispusi, ei glumesc si depasesc normele.

Dar daca ea a fost infranta lamentabil, salariatii se cearta, sunt nervosi, si productia va fi in suferinta.

Pana acum am studiat stari afective elementare, putin complexe, si de slaba intensitate, avand o influenta redusa in privinta initierii unei activitati.

Tot un proces afectiv static este si emotia, dar ea prezinta o imensa varietate de stari, si poate fi de mare intensitate.

Ca urmare, ea solicita un studiu aparte, mult mai amanuntit.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )