Despre Suflete Moarte ( 5 ) ( N.V. Gogol )

Despre Suflete Moarte ( 5 ) ( N.V. Gogol )

Pesemne, chipul lui Nozdriov ii este intru catva cunoscut cititorului.

Fiecare a avut prilejul sa intalneasca destui oameni de teapa lui.

Li se spune tipi descurcareti, inca din copilarie si din scoala trec drept buni tovarasi si, cu toate acestea, foarte adesea li se intampla sa ia cate o tranteala zdravana.

Chipul lor exprimã intotdeauna ceva deschis, sincer, indraznet.

Fac repede cunostinta cu tine nici n-apuci sa-ti dai seama cand te iau cu “tu”.

S-ar parea ca leaga prieteniile pe vecie, dar aproape intotdeauna se intampla cã noul prieten se ia la bataie cu ei chiar in aceeasi seara, la un chef amical.

Sunt intotdeauna guralivi, cheflii, bravi si-i cunosti de la o posta.

La treizeci si cinci de ani, Nozdriov era cu desavarsire acelasi ca la optsprezece, ca la douazeci de ani : doritor de petreceri.

Insuratoarea nu-l schimbase catusi de putin, mai ales ca sotia i se dusese repede pe lumea cealalta, lasandu-i doi copilasi, de care el n-avea nevoie chiar deloc.

Totusi, de copii avea grija o dadacã dragalasa.

Mai mult de-o zi nu putea sta nicidecum acasa.

Nasul lui ager adulmeca de la cateva zeci de verste locurile unde se tineau iarmaroacele, cu sindrofii si baluri ; cat ai clipi din ochi, era acolo, facea galceavã si incurcaturi la masa verde, pentru ca, asemenea tuturor celor de soiul lui, era impatimit dupa jocul de carti.

Dupa cum am vazut in primul capitol, nu juca tocmai cinstit si curat, cunoscand multe siretlicuri si tertipuri, fapt pentru care adeseori jocul se incheia cu alt joc : sau era calcat in picioare cu cizmele, sau era tras de favoritii stufosi si foarte ferchesi, asa ca uneori se intorcea acasa cu un singur favorit, si acela destul de jumulit.

Dar obrajii lui sanatosi si bucalati erau atat de bine plasmuiti si posedau atata forta vegetativa, incat favoritii cresteau curand la loc, ba inca si mai frumosi.

Insa cel mai curios lucru era ca, asa cum numai in Rusia se poate intampla, se intalnea peste catva timp cu aceiasi amici care il busisera, se intalnea la fel de amical si, cum se zice, nimeni nu purta picã nimanui : nici el lor, nici ei lui.

In anumite privinte, Nozdriov era un om istoric.

Nici o intrunire la care lua si el parte nu se termina fara o istorie.

Negresit trebuia sa se intample o istorie : sau jandarmii il scoteau pe sus din sala, sau prietenii lui erau nevoiti sa-i dea ei insisi branci afara.

Si, daca nu se ajungea chiar pana la asta, facea totusi o boroboata de care numai el era in stare : sau se imbata critã la bufet, incat nu mai stia ce-i cu el si radea intruna, sau spunea cate o minciuna din cele mai sfruntate, incat pana si lui i se facea rusine.

Si mintea fara nici un rost : se-apuca din senin sa spuna ca a avut un cal albastru sau roz, sau alte asemenea tampenii, incat cei care-l ascultau il paraseau in cele din urma, zicand : “Ehei, fratioare, te-ai apucat de turnat gogosi”.

Sunt asemenea oameni care nu se lasa pana cand nu-i fac semenului lor o porcarie, fara sa aiba vreun motiv pentru asta.

Cate unul, pe care-l vezi om de vaza, cu infatisarea respectabila, cu o stea pe piept, iti strange mana si se-apucã sa-ti vorbeasca despre materii inalte, care te provoaca la cugetari si apoi, din senin, iti face o porcarie, chiar sub ochii tai ti-o face.

Si ti-o face ca un simplu registrator de colegiu, nicidecum ca un om cu stea pe piept, care-ti vorbeste despre materii inalte ce te provoaca la cugetari, asa ca nu-ti ramane altceva de facut decat sa stai si sa te crucesti, strangand din urmeri.

O asemenea meteahna ciudata avea si Nozdriov.

Cu cat erai mai bun prieten cu el, cu atat mai mare era boacana pe care ti-o facea : imprastia pe socoteala ta vreo bazaconie la care cu greu putea ajunge mintea omului, iti strica o nuntã, o afacere comerciala, fara sa socoteasca deloc ca ti-ar fi dusman ; dimpotriva, daca intamplarea il punea din nou fata in fata cu tine, se purta prieteneste si chiar iti spunea : “Mare ticalos mai esti, sa nu treci tu pe la mine !”.

In numeroase alte privinte, Nozdriov era un om multilateral, adica era gata de orice.

In aceeasi clipa iti propunea sa mergi cu el oriunde, fie si la capatul pamantului, sa intri in cine stie ce afacere, sa schimbi orice cu orice, tot ce vrei.

O pusca, un caine, un cal, totul era la el obiect de schimb, dar nu pentru a castiga din asta, ci in virtutea neastamparatei lui firi sprintare si impetuoase.

Daca, la vreun iarmaroc, avea norocul sa dea peste vreun nataflet si sa-l curete de bani la joc, cumpara de-a valma tot ce-i cadea sub ochi prin pravalii : hamuri, lumanari din rasini parfumate, basmale pentru dadacã, un armasar, stafide, un lavoar de argint, panzã de Olanda, fainã albã, tutun, pistoale, scrumbii, tablouri, tocile, oale, cizme, vase de faianta, pana cheltuia toti banii.

De altminteri, arareori se intampla sa ajunga acasa cu toate aceste lucruri ; aproape in aceeasi zi, ele nimereau in mana altui cartofor, mai norocos, adaugandu-li-se uneori propria pipã, punga pentru tutun si mustiucul, iar alteori chiar trasura cu cei patru cai si cu vizitiul, asa ca stapanul, imbracat intr-o redingota scurta sau intr-un dolman, pleca in cautarea unui prieten care sa-l duca acasa cu trasura lui.

Iata cum era Nozdriov !

Se va spune, poate, ca-i un caracter vetust, ca acum alde Nozdriov nu mai exista.

Din pacate, cei care vor spune asa nu vor avea dreptate.

Nozdriov nu va pieri inca multa vreme de pe fata pamantului.

Este pretutindeni printre noi si poate poarta doar alta redingota ; dar oamenii au privirea superficiala si, daca-i imbracat intr-o alta redingota, li se pare ca omul n-ar mai fi acelasi.

Intre timp, cele trei echipaje trasera in dreptul pridvorului casei lui Nozdriov.

Aici nu se facusera nici un fel de pregatiri de primire.

In mijlocul sufrageriei era o caprã de lemn si doi mujici, urcati pe ea, vãruiau peretii, inganand un cantec interminabil ; toata dusumeaua era murdara de var.

Nozdriov le porunci sa dispara cu tot cu capra de lemn si se duse repede in alta camera sa imparta porunci.

Musafirii il auzira spunandu-i bucatarului sa pregateasca masa ; chibzuind in sinea lui, Cicikov, caruia i se cam facuse foame, isi dadu seama ca nu se vor aseza la masa inainte de ora cinci.

Revenind, Nozdriov isi conduse oaspetii sa vada tot ce avea in sat si, in doua ceasuri si ceva, le arata absolut tot, asa ca nu mai avea ce sa le arate.

Mai intai vizitara grajdul, unde vazura doua iepe, una vanat-rotata, alta roaiba, apoi un armasar murg, ce nu era prea aratos, desi Nozdriov jura ca l-a cumparat cu zece mii de ruble.

-         N-ai dat tu zece mii pe el, spuse cumnatul. Nu face nici o mie.

-         Zau ca am dat zece mii, spuse Nozdriov.

-         Poti sa juri cat vrei, ii raspunse cumnatul.

-         Atunci hai sa punem ramasag ! il indemnã Nozdriov.

Cumnatul nu dori sa puna ramasag.

Dupa aceea, Nozdriov le arata niste despartituri goale, in care tinuse mai inainte niste cai, buni si ei.

In acelasi grajd vazura un tap care, dupa o veche credinta, era tinut pe langa cai.

Tapul parea sa traiasca in bunã intelegere cu caii, se plimba pe sub burtile lor, ca la el acasa.

Apoi Nozdriov ii duse sa vada un pui de lup, pe care-l tinea in lant.

“Asa pui de lup mai zic si eu ! spuse el. Il hranesc intr-adins cu carne cruda. Vreau sa creasca din el o fiara in toata legea ! ».

Plecara sa vada iazul, in care, dupa cum spunea Nozdriov, erau niste pesti atat de mari, ca doi oameni se opinteau din greu ca sa scoata unul la mal, afirmatie in privinta careia cumnatul nu intarzie sa-si exprime indoiala.

“Cicikov, spuse Nozdriov, o sa-ti arat o pereche de caini minunati : au pulpele atat de tari, incat iti stã mintea-n loc, iar boturile li-s ascutite ca acul !”

Ii conduse spre o casuta cladita foarte frumos, in mijlocul unei curti mari, inconjurate din toate partile de un gard inalt.

Intrand in curte, vazura o multime de caini de tot felul, si din cei latosi, si din cei cu blana scurta, de toate culorile : rosu tarcat cu negru si cu boturile negre, negru cu naparleli, alb cu pete galbene, alb cu pete negre, rosu cu pete negre, cu urechile negre, cu urechile cenusii...

Erau aici toate numele, toate imperativele : Streliai, Obrugai, Porhai, Pojar, Skosîr, Cerkai, Dopekai, Pripekai, Severga, Kasatka, Nagrada, Popecitelnita.

Intre ei, Nozdriov parea ca un tatã in mijlocul familiei sale : toti cainii, ridicandu-si barzoi cozile, carora crescatorii de caini le spun “cârme”, venira in fuga sa-i intampine pe musafiri si incepura sa-i salute.

Vreo zece dintre ei isi pusera labele pe umerii lui Nozdriov.

Obrugai ii arata aceeasi dovada de prietenie lui Cicikov si, saltandu-se pe labele din spate, il linse chiar pe buze, asa cã Cicikov scuipã de indata.

Se uitara la cainii cu pulpele atat de tari, incat iti stã mintea in loc si vazura ca erau caini frumosi.

Apoi se dusera sa vada o catea de Crimeea, de-acum oarba, dar care, dupa cum spunea Nozdriov, fusese cu vreo doi ani inainte o catea foarte frumoasa ; o privira cu luare-aminte : intr-adevar, era oarba.

Dupa aceea se dusera sa vada moara de apa, careia ii lipsea pârpãrita in care se prinde roata alergatoare ce se roteste repede pe fus, adica “zboara”, dupa expresia ciudata a taranului rus.

-         Ajungem indata si la fierarie ! spuse Nozdriov.

Dupa ce mai mersera putin, vazura intr-adevar fieraria.

Vizitara si fieraria.

-         Pe acel camp, spuse Nozdriov, aratand cu degetul, iepurii misunã cata frunzã si iarbã, nici pamantul nu se mai vede de ei. Am prins unul cu mainile mele, de labele dinapoi.

-         Asta-i bunã ! N-ai cum sa prinzi un iepure cu mana goala ! observã cumnatul.

-         Uite ca l-am prins, l-am prins si gata ! ii raspunse Nozdriov. Acum, continuã el, adresandu-i-se lui Cicikov, o sa te duc sa vezi pana unde se intind pamanturile mele.

Nozdriov isi conduse musafirii peste un camp, care in cea mai mare parte n-avea pe el decat musuroaie.

Oaspetii furã nevoiti sa razbatã prin parloage si arãturi grãpate.

Cicikov incepu sa se simta obosit.

In multe locuri le mustea apa sub picioare, atat de joase erau locurile.

La inceput se fereau si calcau cu grija, dar dupa aceea, dandu-si seama ca se osteneau degeaba, o luara de-a dreptul, fara sa mai caute unde noroiul era adanc sau mai putin adanc.

Dupa ce strabatura o distanta destul de mare, vazura hotarul, marcat de un stalp mic de lemn si un sant ingust.

-         Uite hotarul ! spuse Nozdriov. Tot ce-i pe partea asta e al meu si chiar padurea de partea cealalta, care se zareste acolo, chiar si ce-i dincolo de padure, tot al meu este.

-         De cand si pana cand padurea-i a ta ? intrebã cumnatul. Poate ca ai cumparat-o de curand ? Mai inainte nu era a ta.

-         Am cumparat-o de curand, raspunse Nozdriov.

-         Cand ai apucat s-o cumperi ?

-         Pai, acum trei zile si, dracu’ s-o ia, am platit-o scump.

-         Bine, dar zilele astea ai fost la iarmaroc.

-         Eh, natafleatã ! Crezi ca nu se poate sa fii in acelasi timp la iarmaroc si sa cumperi pamant ? Eu am fost la iarmaroc, iar vechilul a cumparat-o in lipsa mea.

-         Doar asa, s-o fi cumparat vechilul ! spuse cumnatul, dar in aceeasi clipa avu indoieli si clatinã din cap.

Musafirii se intoarsera pe acelasi drum prost.

Nozdriov ii conduse in cabinetul sãu, in care, de altminteri, nu era nici urma de ceea ce se gaseste in mod obisnuit in cabinete, adica de carti sau de hartii.

Doar pe pereti erau atarnate niste sabii si doua pusti, una de trei sute, cealalta de opt sute de ruble.

Apoi furã scoase la iveala niste pumnale turcesti.

Pe unul dintre ele, din greseala, era gravat : “Mesterul Saveli Sibiriakov”.

Dupa aceea, musafirilor le fu aratata o flasnetã.

Nozdriov invarti manivela in fata lor.

Flasneta canta destul de placut, dar pesemne ca in maruntaiele ei se stricase ceva, caci mazurca se sfarsea cu melodia Malbrough plecã la luptã, iar Malbrough plecã la luptã se incheia subit cu un vals stiut de cand lumea.

Nozdriov incetase de mult sa mai invarteasca, dar in flasnetã o teavã era atat de neastamparata, incat nu voia nicidecum sa se potoleasca, asa ca mai fluierã inca mult timp de una singurã.

Apoi urmara pipele, de lemn, de lut, de spumã de mare, afumate si neafumate, imbracate in piele de caprioare si neimbracate, un ciubuc cu mustiucul de chihlimbar, castigat de curand la carti si o punga de tutun brodata de o contesã, care, la o statie de posta, se indragostise de el pana peste cap si avea mainile, dupa spusele lui Nozdriov, de cel mai subtil superfluu, acest cuvant exprimand la el, pesemne, culmea perfectiunii.

Pe la ora cinci, dupa ce gustarã mai intai batogul, se asezarã la masã.

Se vede cã masa nu era lucrul cel mai important din viata lui Nozdriov ; felurile de mancare nu jucau vreun rol deosebit : unele eram cam arse, altele cam nefierte.

Pesemne ca bucatarul se lasa purtat mai curand de inspiratie si punea in bucate ce-avea mai aproape : daca piperul ii era la indemana, turna piper, daca se nimerea varza pe-alaturi, punea varzã, trantea lapte, suncã, mazare, cu alte cuvinte le amesteca pe toate, numai fierbinte sa fie, cã un gust tot o sa aiba pana la urma.

In schimb, Nozdriov incepu sa-i dea zor cu bautura : nici nu se servise supa, cã le si turnase musafirilor cate un pahar mare de vin de Porto si inca unul de Haut-Sauternes, pentru cã in orasele resedintã de gubernie sau de judet nu gasesti Sauternes simplu.

Dupa aceea, Nozdriov porunci sa se aduca o sticla de Madera, mai buna decat cea pe care o bea feldmaresalul.

Intr-adevar, Madera te ardea pe gat, caci negustorii, cunoscand gusturile mosierilor amatori de o Madera bunã, o dregeau fara mila cu rom si uneori turnau in ea apã regalã, sperand cã stomacurile rusesti vor suporta orice.

Apoi porunci sa i se aduca o sticla speciala care, dupa spusele lui, era in acelasi timp si Bourgognon si Champagnon.

Turna cu sârg in cele doua pahare, in cel din dreapta si in cel din stanga, atat cumnatului, cat si lui Cicikov.

Totusi, Cicikov, fara sa vrea, bãgã de seama cã amfitrionul nu prea turna si in paharul propriu.

Aceasta constatare il facu sa fie precaut si, de indata ce Nozdriov se incingea la vorba sau ii turna cumnatului, isi vãrsa la iuteala paharul in farfurie.

In scurt timp se aduse pe masã un lichior de scoruse care, dupa parerea lui Nozdriov, avea un gust perfect de friscã, insa, spre uimirea musafirilor, trascãul se simtea in el de la o posta.

Apoi baura cine stie ce balsam, cu un nume greu de tinut minte, pentru cã alta data pana si stapanul casei ii spuse altfel.

Masa se ispravise de mult, vinurile fusesera incercate, dar oaspetii inca mai stateau pe scaune.

In prezenta cumnatului, Cicikov nu voia cu nici un pret sa aduca vorba despre lucrul cel mai important pentru el.

Era totusi un strain, iar chestiunea pretindea o discutie prieteneasca, intre patru ochi.

De altfel, cumnatul nu putea fi primejdios, pentru ca se cam imbatase si, sezand pe scaun, pica de somn.

Dandu-si seama si singur de faptul ca se afla intr-o stare nesigura, incepu in cele din urma sa se roage sa fie lasat sa plece acasa, dar cu o voce atata de lesinata si moale, incat, cum zice o zicala ruseasca, parca o facea de dorul lelii.

-         Nu si nu ! Nu te las ! ii spuse Nozdriov.

-         Nu, prietene, nu ma lua asa, zau ca trebuie sa plec, spuse cumnatul. Ma superi daca nu ma lasi.

-         Fleacuri, fleacuri ! Taiem indata o bancuta.

-         Tai-o singur, frate, dar eu nu pot, nevastã-mea, zau, n-o sa mi-o ierte niciodata, trebuie sa-i povestesc cum a fost la iarmaroc. Se cuvine, frate, sa-i fac si ei o placere. Nu, zau, nu ma tine !

-         Pe nevastã-ta mai dã-o-n... Mare lucru o sa faceti amandoi !

-         Nu, frate, e o fiinta distinsa si devotata ! Si ce grija are de mine...crede-ma, m-au podidit lacrimile. Nu. Nu ma tine. Pe cinstea mea ca plec. Ti-o spun cu mana pe inima.

-         Ducã-se, ca tot nu mai e bun de nimic, ii sopti Cicikov lui Nozdriov.

-         Chiar asa ! spuse Nozdriov, tot in soapta. Mor cand vad molâi. Si adãugã cu voce tare : Dracu’ sa te ia, du-te sa te giugiulesti cu nevasta, fãtãlãule !

-         Nu, frate, nu ma face fatalau, ii raspunse cumnatul. Ii datorez viata. Zau, e atat de bunã, de frumoasã, mã mângâie atat de dulce...cã-mi dau lacrimile. O sa ma intrebe ce am vazut la iarmaroc si-o sa trebuiasca sa-i spun tot, asa-i de draguta, zau.

-         Atunci du-te si-i indrugã minciuni ! Uite-ti sapca.

-         Nu, frate, nu se cade sa vorbesti asa despre ea, fiindca, s-ar putea spune, ma jignesti chiar si pe mine, de vreme ce ea-i atat de draguta.

-         Bine, carã-te mai repede la ea !

-         Da, frate, plec, iarta-ma ca nu mai pot ramane. M-as bucura din suflet, dar nu mai pot.

Cumnatul repetã inca mult timp scuzele, fara sa-si dea seama ca statea de mult in brisca ce iesise pe poarta si ca acum dinaintea lui nu se asterneau decat ogoarele pustii.

Trebuie sa ne imaginãm cã sotia lui nu a aflat prea multe amanunte despre iarmaroc.

-         Ce ticalos ! spuse Nozdriov, stand la fereastrã si urmarind cu privirea echipajul ce se indeparta. Uite cum a luat-o din loc ! Unul dintre caii lãturasi nu-i rãu deloc. De mult voiam sa-l curãt la cãrti si sa pun mana pe el. Dar nu te poti intelege nicidecum cu unul ca ãsta. E un fatalau, un fatalau si gata !

Apoi intrarã in camera.

Porfiri aduse lumanari si Cicikov observã un pachet de carti de joc rasarit ca prin minune in mainile stapanului casei.

-         Uite-asa, frate ! spuse Cicikov si stranse marginile pachetului, indoindu-l putin si facandu-l sa plesneasca si sa sarã hartia. Ca sa nu ni se urascã, pun in bancã trei sute de ruble.

Dar Cicikov se prefacu a nu fi auzit despre ce-i vorba si, parca amintindu-si ceva, spuse :

-         A, sa nu uit, am o rugaminte la tine.

-         Ce rugaminte ?

-         Mai intai promite-mi ca mi-o indeplinesti.

-         Dar care-i rugamintea ?

-         Mai intai da-mi cuvantul tau !

-         Ti-l dau.

-         Cuvantul tau de onoare ?

-         Cuvantul meu de onoare.

-         Uite care-i rugamintea : imi inchipui ca vei fi avand multi tarani morti, pe care inca nu i-ai sters din listele de recensamant, nu-i asa ?

-         Am, dar ce-i cu asta ?

-         Cedeaza-mi-i, trece-i pe numele meu.

-         Ce sa faci cu ei ?

-         Imi trebuie.

-         La ce ?

-         Imi trebuie si gata... Asta-i treaba mea. Ce s-o mai lungim : am nevoie de ei.

-         Pesemne ca ai pus tu ceva la cale. Ia spune : ce anume ?

-         Ce sa pun la cale ? N-ai ce pune la cale cu un fleac ca ãsta.

-         Atunci, la ce-ti trebuie ?

-         Ah, tare curios mai esti ! Orice murdarie vreo s-o atinga cu mana, ba inca s-o mai si miroase !

-         Atunci, de ce nu vrei sa-mi spui ?

-         Ce-ai castiga, daca ai sti ? Uite-asa, mi-a venit si mie o toana.

-         Atunci, aflã cã, pana nu-mi spui, nu fac nimic !

-         Vezi ? Nu-i cinstit din partea ta : ti-ai pus cuvantul in joc si acum dai inapoi.

-         Cum poftesti, dar nu fac nimic, pana nu-mi spui la ce-ti trebuie.

“Ce sa-i spun ?” se intrebã Cicikov si, dupa cateva clipe de gandire, ii zise cã are nevoie de sufletele moarte ca sa capete greutate in societate, cã mosii mari n-are, asa ca, pana una-alta, nu-i stricã niste suflete, acolo.

-         Minti, minti ! spuse Nozdriov, fara sa-l lase sa sfarseasca. Minti, fratioare !

Cicikov isi dadu si el seama ca nu nascocise ceva grozav si ca pretextul era destul de slab.

-         Bine, o sa-ti spun mai de-a dreptul, spuse el, cautand s-o dreaga, dar te rog sa nu sufli o vorba nimanui. M-am gandit sa ma insor. Dar trebuie sa stii ca tatal si mama logodnicei mele sunt oameni din cale-afara de ambitiosi. Zau, parca ar fi o comisie de inventariere, de-mi pare si rau ca m-am legat la cap. Vor ca mirele sa aiba cel putin trei sute de suflete, asa ca imi lipsesc aproape o suta cincizeci..

-         Fugi de-aici, ca minti ! Minti ! strigã iarasi Nozdriov.

-         Ba nici atatica nu te-am mintit, spuse Cicikov, aratand cu degetul mare unghia celui mic.

-         Pun capul jos ca minti !

-         Sa stii ca ma jignesti ! Drept cine ma iei, la urma-urmei, de-mi tot zici ca mint ?

-         Pai, te stiu eu ! Esti mare pungas, da-mi voie sa ti-o spun prieteneste ! Daca ti-as fi sef, te-as spanzura de primul copac.

Cicikov se simti ofensat de aceasta remarca.

Nu-i placea nici cea mai mica expresie grosolana sau care stirbea buna-cuviinta.

Nu-i placea sa-si permita cineva cu el familiaritati, afara doar de cazul in care respectiva persoana avea un rang deosebit de inalt. Si, de aceea, acum se suparase de-a binelea.

-         Zau ca te-as spanzura, repetã Nozdriov. Asta ti-o spun sincer, nu ca sa te jignesc, ti-o spun prieteneste.

-         Totul are o limita, zise Cicikov cu demnitate. Daca vrei sa faci paradã cu asemenea vorbe, du-te la cazarmã. Dupa care adãugã : Daca nu vrei sa mi le daruiesti, vinde-mi-le.

-         Sa ti le vand !? Parca n-as sti ce potlogar imi esti ! Nu-i asa cã n-o sa-mi dai mult pe ei ?

-         Vãd cã si tu esti bun ! Nu cumva taranii tãi vor fi fiind briliante curate ?

-         Pai, sigur, n-am zis eu ca te cunosc ?

-         Da’ bine, frate, ce-s cu apucaturile astea de ovrei la tine ? Ai putea sa mi-i dai pur si simplu.

-         Ascultã ! Ca sa-ti dovedesc cã nu-s carpanos, nu-ti iau nici o copeica pe ei. Cumpara-mi armasarul si ti-i dau pe deasupra.

-         Na-ti-o buna ! Ce sa fac cu armasarul ? intrebã Cicikov, cu adevarat uimit de propunere.

-         Cum ce sa faci ? Pai, l-am cumparat cu zece mii, iar tie ti-l las cu patru.

-         La ce-mi trebuie ? N-am crescatorii.

-         Asculta-ma, ca sa intelegi : nu iau de la tine decat trei mii, iar restul de o mie poti sa mi-l dai mai tarziu.

-         N-am nevoie de armasarul tau, lasa-l in plata Domnului !

-         Atunci, cumpara iapa roaiba.

-         Nici de iapã n-am nevoie.

-         Pentru iapã si pentru calul sur, pe care l-ai si vazut, nu-ti iau decat doua mii.

-         N-am nevoie de cai.

-         Ii vinzi la primul iarmaroc si castigi de trei ori mai mult.

-         Mai bine vinde-i singur, daca esti sigur ca o sa castigi de trei ori mai mult.

-         Stiu ca o sa castig, dar vreau sa tragi si tu un folos.

( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )