Despre Suflete Moarte ( 7 ) ( N.V. Gogol )
Eroul nostru trãsese, totusi, o spaimã grozavã.
Desi brisca gonea nebuneste si satul lui Nozdriov nu se mai vedea de mult, acoperit fiind de câmpii, vâlcele si coline, Cicikov tot se mai uita in urmã cu fricã, parca asteptandu-se dintr-o clipã-n alta sa-l ajunga o poterã din urma.
Rasuflarea ii era intretaiata si, cand incercã sa-si duca mana la inima, o simti zbatandu-se ca o prepelita in colivie.
“Tare m-a mai bagat in sperieti ! Ca sa vezi ce om !”
Lui Nozdriov ii furã adresate o multime de urari felurite, tari si indesate, printre care se nimerirã chiar si vorbe mai deocheate.
Ce sa-i faci ?
Asa-i rusul, mai ales la mânie.
Pe deasupra, nu fusese de gluma.
« Orice-ar fi, isi spunea el, daca nu pica la tanc capitanul-ispravnic, poate ca nu mi-ar mai fi fost dat sa vad lumina soarelui lui Dumnezeu !
As fi pierit ca un bulbuc pe apã, fara sa le las copiilor mei viitori nici avere, nici un nume cinstit !”
Eroul nostru avea mare grijã de urmasii sãi.
“Ce boier ticalos ! se gandea Selifan.
Inca n-am mai vazut un asemenea boier.
Ar trebui scuipat in obraz dupa una ca asta !
Mai bine nu-i da omului de mancare, dar pe cal trebuie sa-l hranesti, calului da-i ovãs, cã-i place.
Ovãsu-i mancarea lui.
Cum ar fi merindea noastre, asa-i ovãsul pentru el, îi mancarea lui.”
La randul lor, nici caii nu pareau sa aiba o parere favorabila despre Nozdriov : nu numai murgul si Asesorul, dar pana si bãltatul era prost dispus.
Cu toate ca adeseori avea parte de ovãs mai prost, pe care Selifan nu i-l turna in troacã fara sa-i spuna : “Eh, ticalosule !”, totusi, era ovãs, nu fân, il rontaia cu placere si nu arareori isi baga botul lung in troacele tovarasilor pentru a vedea ce gust are tainul lor, mai ales cand Selifan nu era in grajd.
Dar asa, numai fân... Nu-i bine.
Toti erau nemultumiti.
[...]
Totusi, curand se arãtã satul lui Sobakevici, iar aceastã aparitie ii imprãstie gandurile si-l fãcu sa revina la obiectul permanent al preocuparilor sale.
Satul i se pãru a fi destul de mare ; ca douã aripi, una mai intunecata, cealalta mai deschisã la culoare, avea de-o parte si de alta douã paduri, una de mesteceni, cealalta de pini ; in mijloc se afla o casã de lemn cu mezanin, cu acoperisul rosu si cu peretii cenusii sau, mai bine zis, mohorâti, o casã de felul celor ce se cladesc la noi pentru asezarile militare si pentru colonistii germani.
Se vedea cã, in timpul constructiei, arhitectul luptase necontenit cu gustul proprietarului.
Arhitectul era pedant si voia simetrie, proprietarul nu voia decat confort si, dupa cum se pare, din aceasta pricina, intr-o parte, astupase toate ferestrele ce corespundeau celeilalte parti si taiase in locul lor o ferãstruicã micã, de care avea pesemne nevoie pentru o cãmarã intunecoasã.
Oricât insistase arhitectul, frontonul nu era nici el amplasat chiar la mijlocul fatadei, pentru cã proprietarul poruncise sã fie daramata una dintre coloane, acestea ramanand nu patru, cum fusesera planuite, ci doar trei.
Curtea era inconjurata cu un grilaj durabil de lemn, din cale-afarã de gros.
Se pare cã mosierul se ingrijea ca totul sa fie trainic.
Grajdurile, soproanele si bucatariile erau durate din bârne grele si groase, menite sa dainuiasca veacuri de-a randul.
Casele taranilor in sat erau si ele cladite de-ti era mai mare dragul : fara bârne cioplite la pereti, fara inflorituri si alte zorzoane, dar totul era cum se cuvine si bine intocmit.
Pana si ghizdul fantanii era facut din stejar tare, care se foloseste de obicei numai la constructia morilor si a corãbiilor.
Cu alte cuvinte, tot ce vedea Cicikov era temeinic, teapãn, intr-o orânduialã zdravana si greoaie.
Apropiindu-se de pridvor, zãri douã chipuri care se arãtarã aproape in acelasi timp la fereastra : unul de femeie, cu scufie, ingust si lung precum un castravete, si unul de barbat, rotund, lãtãret, precum dovlecii moldovenesti, din care se fac in Rusia balalaici, balalaici usoare cu doua strune, podoaba si distractia cate unui flacau istet de douazeci de ani, berbant si ferches, care face cu ochiul si fluierã la fetele cu pieptul si grumazul alb ce s-au adunat sa asculte zdranganitul lui molcom.
Dupa ce aruncara o privire afarã, cele doua chipuri se ascunserã indata.
In pridvor iesi un lacheu imbracat intr-o haina cenusie, cu guler tare, albastru, care il conduse pe Cicikov in tindã, unde il întâmpinã insusi stapanul casei.
Vazandu-l pe musafir, el spuse scurt : “Poftim !” si il duse inauntru.
Cand Cicikov il privi cu coada ochiului pe Sobakevici, i se pãru cã acesta semãna foarte bine cu un urs de staturã mijlocie.
Pentru ca asemanarea sa fie perfecta, fracul de pe el avea culoarea blãnii de urs, manecile erau lungi, pantalonii lungi si ei, iar tãlpile lui calcau si in lungis, si in curmezis, asa cã dadeau mereu peste picioarele altora.
Era rosu la fatã, fierbinte, precum un pitac de aramã.
Se stie cã sunt multe astfel de fete pe lume, pe care natura n-a stat mult sa le migaleasca, nu a intrebuintat nici un instrument marunt precum pila, burghiul si altele, ci pur si simplu a dat o data cu toporul, facand sa apara nasul, a mai dat o data si au rasarit buzele, cu sfredelul a gaurit ochii si, fara s-o mai slefuiasca, i-a dat drumul in lume, cu indemnul : “Traieste !”.
Tocmai o asemenea infatisare matahaloasa si cioplita din gros avea Sobakevici : capul si-l tinea mai mult in jos decat in sus, grumazul nu si-l rasucea deloc si, in virtutea acestei tepeneli, se uita arareori la cel cu care statea de vorba, dar tragea intotdeauna cu coada ochiului la coltul sobei sau la usã.
In timp ce strabateau sufrageria, Cicikov il mai privi o data pe furis : era un urs !
Un urs in toatã puterea cuvantului !
Si ca un facut, ce coincidenta bizara : il chema Mihail Semionovici* ! [ * In basmele rusesti, ursului i se spune Mihail, cu felurite patronimice, printre care si Semionovici ].
Cunoscandu-i naravul de a calca anapoda, Cicikov isi misca foarte atent picioarele, lasandu-l pe amfitrion inainte.
Acesta, se pare, isi stia meteahna, intrucat il întrebã de indata : “V-am deranjat cumva ?”.
Dar Cicikov ii multumi si-i spuse ca inca n-a fost deranjat catusi de putin.
Intrand in salon, Sobakevici ii arãtã un fotoliu, spunandu-i din nou : “Va rog !”.
Asezandu-se, Cicikov se uitã la pereti si la tablourile de pe ei.
Tablourile reprezentau oameni voinici, comandanti greci de armate, pictati in picioare : Mavrocordat cu pantaloni rosii, tunicã si ochelari, Miaulis, Canaris.
Toti acesti eroi aveau niste solduri atat de mari si niste mustãti nemaiauzite, incat te treceau fiorii.
Printre grecii vanjosi, nu se stie cum si de ce, nimerise Bagration, slabanog, uscativ, cu steaguri si tunuri mici la picioare, intr-o ramã cat se poate de ingusta.
Urma apoi eroina grecoaica Bobelina – un singur picior de-al ei parea mai mare decat tot trunchiul filfizonilor ce umplu saloanele de acum.
Amfitrionul, el insusi om sanatos si voinic, voia se pare ca si camera sa-i fie infrumusetata de oameni voinici si sanatosi.
Langa Bobelina, chiar alaturi de fereastra, atarna o colivie, in care se vedea un mierloi negru, cu picãtele albe, semanand si el foarte bine cu Sobakevici.
Musafirul si amfitrionul nu apucara sa taca nici doua minute, cã usa salonului se deschise si intrã stapana casei, o doamnã foarte inalta, cu o scufie ale carei dantele erau revopsite in casã.
Intrã cu prestantã, tinandu-si capul sus, ca pe un palmier.
- Feodulia Ivanovna mea ! o prezentã Sobakevici.
Cicikov se aplecã sa sarute mana pe care Feodulia Ivanovna aproape i-o îndesã pe buze, avand astfel prilejul sa constate ca mainile erau spalate cu moare de castraveti.
- Sufletelule, continuã Sobakevici, ti-l recomand pe Pavel Ivanovici Cicikov ! Am avut cinstea sa-l cunosc la guvernator si la dirigintele postei.
( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu