Despre Suflete Moarte ( 8 ) ( N.V. Gogol )

Despre Suflete Moarte ( 8 ) ( N.V. Gogol )

Feodulia Ivanovna il rugã sa ia loc, spunand si ea : “Va rog” si facand cu capul miscarea obisnuita a actritelor cand joaca roluri de regine.

Apoi se asezã si ea pe canapea, se acoperi cu salul din lana de merinos si nu mai miscã nici din ochi, nici din sprancene.

Cicikov isi ridicã privirea si-l vazu din nou pe Canaris cel cu soldurile mari si mustatile nesfarsite, ii vazu pe Bobelina si pe mierloiul din colivie.

Timp de aproape cinci minute tacura toti ; nu se auzea decat ciocanitul mierloiului, care batea cu clontul in lemnul coliviei, ciugulind boabele de grau de pe fundul acesteia.

Cicikov mai cuprinse o data cu privirea incaperea, in care toate lucrurile erau cat se poate de trainice si butucãnoase si semanau intr-un mod foarte ciudat cu stapanul casei ; in coltul salonului era un birou pantecos din lemn de nuc, cu patru picioare anapoda, un urs in toata legea.

Masa, fotoliile, scaunele, toate erau greoaie si neastamparate, pe scurt, fiecare obiect, fiecare scaun parca spunea : “Si eu sunt Sobakevici” sau : “Si eu semãn foarte bine cu Sobakevici !”

-         Ne-am amintit de dumneavoastra la Presedintele Curtii, la Ivan Grigorievici, spuse in cele din urma Cicikov, vazand ca nimeni n-are de gand sa inceapa discutia. Asta a fost joia trecuta. Am petrecut foarte bine acolo.

-         Da, joi n-am fost la presedinte, raspunse Sobakevici.

-         Ce om minunat !

-         Cine ? întrebã Sobakevici, uitandu-se la coltul sobei.

-         Presedintele.

-         Vi s-o fi parut. Doar atat cã-i mason, incolo e un prost cum n-a mai fost altul pe lume.

Cicikov rãmase intru catva surprins de acest raspuns cam tãios, dar apoi isi reveni si continuã :

-         Desigur, fiecare om are slabiciunile lui, in schimb ce om grozav e guvernatorul.

-         Guvernatorul e om grozav ?

-         Da, nu-i asa ?

-         E cel mai mare talhar din lume !

-         Cum, guvernatorul sa fie talhar ? întrebã Cicikov, neputand deloc sa inteleaga cum a ajuns guvernatorul in randul talharilor. Recunosc ca nu m-am gandit deloc la asta, continuã el. Permiteti-mi sa spun cã faptele lui nu-s deloc talharii, ba dimpotriva, e foarte milos.

Si, ca argument, invocã pungile pe care guvernatorul le broda cu mana lui, dupa care ii lãudã expresia blanda a fetei.

-         Si fata îi e de talhar ! nu se lãsã Sobakevici. Dã-i un cutit in mana si lasa-l sa iasa la drumul mare, te injunghie, te injunghie pentru o copeica ! El si cu viceguvernatorul sunt Gog si Magog !

“Nu, nu-i in relatii bune cu ei, se gandi Cicikov. Ia sa aduc vorba despre dirigintele postei, care parca i-ar fi prieten.”

-         De altfel, in ce ma priveste, marturisesc ca cel mai mult imi place dirigintele postei. Ce fire directa, deschisa ! I se citeste ceva sincer pe fatã.

-         Un escroc ! zise Sobakevici cu foarte mult sange rece. Te vinde, te insalã si mai si stã la masã cu tine ! Ii cunosc pe toti : niste escroci unul si nul, tot orasul e asa : un escroc peste altul, a tunat si i-a adunat. Un singur om de treaba este printre ei, procurorul. Dar si el, daca-i sa spunem adevarul, e un porc.

Dupa aceste biografii elogioase, desi cam scurte, Cicikov vazu ca n-are rost sa mai pomeneasca de ceilalti functionari si isi aduse aminte ca lui Sobakevici nu-i placea sa vorbeasca de bine pe nimeni.

-         Bine, sufletelule, hai sa mancam, spuse sotia lui Sobakevici catre sotul ei.

-         Va rog ! zise Sobakevici.

Apoi, apropiindu-se de masa cu gustarile, musafirul si amfitrionul bãurã, cum se si cade, un paharel de votcã, dupa care gustarã cate ceva, asa cum gustã toata intinsa Rusie prin orase si sate, adica bãgarã in gura tot felul de muraturi si alte delicatese care starnesc pofta de mancare, apoi o pornira toti trei spre sufragerie : inainte, ca o gâscã cu legãnatul lin, pãsea stapana casei.

Pe masa nu prea mare erau puse patru tacamuri.

Pe locul al patrulea isi facu de indata aparitia o fiinta, despre care era greu sa spui cine-o mai fi fiind : doamnã sau domnisoarã, rubedenie, chelãreasã sau vreo femeie oplositã pe langa casã ; era ceva fara scufie, de vreo treizeci de ani, cu un capot pestrit.

Existã persoane care dainuie pe lume nu ca un obiect, ci ca niste picatele sau pete straine pe obiectul respectiv.

Stau in acelasi loc, isi tin capul mereu in acelasi fel, esti aproape gata sa le iei drept mobilier si crezi cã buzele lor n-au rostit o vorba de cand sunt, dar ia sa le auzi prin odaia servitoarelor sau prin camara : oho-ho !

-         Ciorba, sufletelule, e tare bunã astazi ! spuse Sobakevici dupa ce o gustã si-si trase in farfurie o bucata uriasa de drob, cunoscuta mancare ce se serveste cu ciorba si se face din prapur de berbec umplut cu hriscã, creier si picioruse.

Un asemenea drob, continuã el, adresandu-i-se lui Cicikov, n-o sa mancati la oras. Acolo, dracu’ stie cu ce v-ar servi.

-         Totusi, la guvernator se mananca destul de bine, replicã Cicikov.

-         Dar stiti din ce se gateste la el ? Daca ati sti, n-ati mai manca.

-         Nu stiu cum se gateste, nu pot judeca, dar cotletele de porc si rasolul de peste au fost excelente.

-         Vi s-a parut. Stiu eu ce cumpara la piatã. Canalia de bucatar, care a invatat la un francez, cumpara un motan, il jupoaie si-l serveste la masã in loc de iepure.

-         Ptiu ! Ce lucruri neplacute spui ! zise sotia lui Sobakevici.

-         Pai, sufletelule, asa se face la ei, eu n-am nici o vina daca asa se face la toti. Toate ramasitele, pe care Akulka noastra, da-mi voie sa-ti spun, le aruncã la hardaul cu lãturi, ei le pun in supã ! In supã, zau asta !

-         Intotdeauna spui la masã niste lucruri groaznice ! replicã din nou sotia lui Sobakevici.

-         Iarta-ma, sufletelule, spuse Sobakevici, daca am vorbit urat, dar iti spun verde-n fata cã porcarii n-o sa mananc niciodata. Poti sa tavalesti broasca prin zahar, cã n-o iau in gura ; nici stridia n-o iau, fiindca stiu eu cu ce seamana stridia. Luati berbec, continuã el, adresandu-i-se lui Cicikov, e coastã de berbec cu pilaf de hriscã ! Nu-i fricassé dintr-acel ce se gateste la bucatariile boieresti din carne de berbec care-a zacut cate patru zile in piata ! Astea le-au nascocit doctorii nemti sau francezi. I-as spanzura pentru una ca asta ! Au nascocit dieta, cica te trateaza prin infometare ! Daca-s nemti si jigariti pe deasupra, isi inchipuie c-o s-o scoata la capat cu stomacul rusesc ! Nu, astea-s aiureli, nascociri, sunt... Aici Sobakevici chiar clãtinã suparat din cap. Ne tot bat la cap : culturã, culturã, dar cultura asta nu-i decat apã de ploaie ! As fi vrut sa rostesc alte cuvinte, dar suntem la masa si n-ar fi cuviincios.

La mine, daca am carne de porc, adu-mi la masa tot porcul, daca-i de berbec, adu-mi tot berbecul, daca-i de gasca, adu-mi toata gâsca ! Mai bine mananc doua feluri, dar pe saturate, dupa pofta inimii.

Sobakevici isi intari vorba cu fapta : isi rasturnã in farfurie o jumatate din coasta de berbec, o mancã toatã, rozând si sugând totul, pana la cel din urma oscior.

“Da, isi spuse Cicikov, ãsta ce are-n gusã are si-n cãpusã”.

-         La mine-i astfel, simti nevoia sa repete Sobakevici, stergandu-si mainile cu servetul, la mine nu-i ca la mai stiu eu care Pliuskin : opt sute de suflete are, dar traieste si mananca mai rau decat un cioban de-al meu !

-         Cine-i Pliuskin ? întrebã Cicikov.

-         Un pungas, raspunse Sobakevici. Un zgarcit cum nu s-a mai pomenit. Ocnasii, la temnitã, traiesc mai bine ca el : toti iobagii i-au murit de foame.

-         Chiar asa ? fãcu Cicikov, cu milã in glas. Si spuneti ca, intr-adevar, ii mor oamenii pe capete ?

-         Mor ca mustele.

-         Chiar ca mustele ! Dar, dati-mi voie sa intreb : stã departe de aici ?

-         La cinci verste.

-         La cinci verste ! exclamã Cicikov si simti chiar cã inima ii bate mai tare. Dar de la poarta dumneavoastra in care directie, spre stanga sau spre dreapta ?

-         Va sfatuiesc sa nici nu stiti care-i drumul spre cainele acela ! spuse Sobakevici. Decat la el, mai bine v-ati duce in locul cel mai necuviincios.

-         Nu, n-am intrebat cu cine stie ce scop, ci doar asa, fiindca ma intereseaza sa cunosc felurite locuri, ii raspunse Cicikov.

Dupa coasta de berbec urmara branzoaicele, fiecare cu mult mai mare decat farfuria, apoi un curcan cat un vitel, umplut cu tot felul de bunatati : ouã, orez, ficatei si cine mai stie ce, dar oricum totul cadea in stomac ca un bolovan.

Cu asta, pranzul luã sfarsit, dar cand se ridicarã de la masa, Cicikov se simti mai greu ca un pud.

Trecurã in salon, unde, pe o farfurioara, isi facuse aparitia dulceata, care nu era nici din pere, nici din prune, nici din alte poame si de care, de altminteri, nu se atinse nici musafirul, nici stapanul casei.

Gospodina iesi ca sa mai puna dulceatã si pe alte farfurioare.

Profitând de absenta ei, Cicikov i se adresã lui Sobakevici, care, tolãnit in fotoliu, gâfâia dupa aceastã masã sãtioasã si scotea pe gatlej niste sunete neintelese, facandu-si mereu cruce si astupandu-si gura cu palma.

Cicikov deschise discutia cu urmãtoarele cuvinte :

-         As vrea sã stau de vorbã cu dumneavoastrã despre o micã afacere.

-         Am mai adus dulceatã, anuntã gospodina, intorcandu-se cu o farfurioara. Ridiche fiarta cu miere !

-         O s-o gustam mai tarziu ! spuse Sobakevici. Acum du-te in camera ta, cã eu si cu Pavel Ivanovici o sa ne scoatem fracurile si o sa ne odihnim un pic !

Stapana casei se arãtã dispusã sa trimita dupa saltele si perne, dar amfitrionul o opri : “N-are rost, ne odihnim in fotolii”, asa cã femeia iesi.

( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )