Despre Suflete Moarte ( 4 ) ( N.V. Gogol )

Despre Suflete Moarte ( 4 ) ( N.V. Gogol )

Ajungand la birt, Cicikov ii porunci vizitiului sa opreasca, si asta din doua pricini : pe de o parte, sa lase caii sa se odihneasca, iar pe de alta parte, sa imbuce si el ceva si sa se mai intremeze.

Autorul trebuie sa marturiseasca sincer ca invidiaza pofta de mancare si stomacul acestui soi de oameni.

Pentru el n-au absolut nici o trecere domnii ce traiesc pe picior mare la Petersburg sau la Moscova, care-si petrec timpul chibzuind ce sa manance maine si ce masa sa scorneasca pentru poimaine si nu se asaza la aceasta masa decat dupa ce si-au bagat in gura o pilula, care inghit stridii, paianjeni de mare si alte minunatii, iar dupa aceea iau drumul Karlsbadului sau al Caucazului.

Nu, acesti domni nu i-au trezit niciodata invidia.

Dar domnii cu dare mijlocie de mana, care la prima statie de posta cer jambon, la a doua purcel, la a treia o felie de nisetru sau mai stiu eu ce carnati cu ceapa si apoi, fara sa se sinchiseasca de ceva, se asaza la masa la orice ora din zi sau din noapte, iar ciorba de cegã cu mihalti si lapti le sfaraie si le galgaie printre dinti, in timp ce mai musca si din placinte sau pateuri cu niscaiva panã de somn, acesti domni deci se bucura de un har ceresc ce meritã invidiat !

Multi dintre domnii ce traiesc pe picior mare s-ar lipsi pe loc de o jumatate din sufletele si mosiile lor, ipotecate sau nu, cu toate imbunatatirile dupa moda din strainatate si cea ruseasca, numai sa aiba un stomac ca al unui domn cu dare mijlocie de mana ; ghinionul e insa ca, nici pentru toti banii din lume, nici pentru vreo mosie cu sau fara imbunatatiri nu poate fi cumparat un stomac precum au domnii cu dare mijlocie de mana.

Birtul din bârne înnegrite il primi pe Cicikov sub streasina sa ospitaliera, sprijinita pe stalpi de lemn sculptati, semanand cu niste stravechi sfesnice de biserica.

Birtul era un fel de izbã ruseasca mai mare.

Cornisele sculptate in lemn nou in jurul ferestrelor si sub streasinã contrastau strident cu peretii intunecati si-i inviorau ; pe obloane erau pictate ghivece cu flori.

Urcand scara ingusta de lemne ce ducea la catul de sus, intr-o tinda larga, el dadu de o usa ce se deschise scrasnind si de o batrana grasa, cu straie din stamba pestrita, care ii spuse : “Poftiti !”.

In camera descoperi vechile cunostinte, pe care oricine le intalneste in birturile de la tara, insirate la tot pasul de-a lungul sleahurilor, si anume : samovarul aburit, peretii din bârne de pin bine cioplite, dulapul triunghiular, cu ceainice si cesti, pus intr-un colt, ouãle de portelan aurite atarnate in fata icoanelor cu niste panglici albastre si rosii, pisica ce-a fãtat de curand, oglinda care te aratã cu patru ochi in loc de doi si cu o lipie in loc de fatã ; in sfarsit, manunchiurile de ierburi bine mirositoare si garoafele, indesate indaratul icoanelor, uscate intr-un asemenea hal, incat, daca-ti venea sa le mirosi, nu te-alegeai decat cu stranutul.

-         Purcel ai ? o intrebã Cicikov pe batrana ce ramasese in asteptare.

-         Am.

-         Cu hrean si cu smantana ?

-         Cu hrean si cu smantana.

-         Adu-l incoace !

Batrana cotrobai prin dulapuri si aduse o farfurie, un stergar scrobit atat de tare, incat statea teapãn ca o scoartã uscata de copac, apoi un cutit cu manerul de os ingalbenit, subtire ca un briceag, o furculita cu doi dinti si o solnitã, care nu putea fi pusã pe masã decat intr-o rânã.

Eroul nostru, dupa cum avea obiceiul, intrã indata in vorba cu ea si-o întrebã daca ea tine birtul sau barbatul ei, ce venit aduce, daca feciorii stau cu ei, daca feciorul cel mare e holtei sau insurat, ce fel de nevasta si-a luat, cu zestre bogata sau nu, daca socrul era multumit si nu le poarta picã de la nuntã pentru cã a capatat putine cadouri, cu alte cuvinte, nu lãsã sa-i scape nimic.

De la sine inteles, fu curios sa afle cine-s mosierii din imprejurimi, si aflã cã mosierii erau de toate felurile : Blohin, Pocitaev, Mîlnoi, Ceprakov-colonelul, Sobakevici.

“Aha, il cunosti pe Sobakevici ?” intrebã el de indata si aflã cã batrana nu-l cunoaste numai pe Sobakevici, ci si pe Manilov, cã Manilov e mai delicat decat Sobakevici : porunceste numaidecat sa i se fiarba o gaina, cere si fripturã de vitel ; daca este ficat de berbec, cere si ficat de berbec si doar gustã cate un pic din toate, iar Sobakevici nu cere decat un fel de mancare, in schimb mananca tot, ba mai vrea si supliment, iar asta in acelasi pret.

Pe cand discuta in felul acesta, mancandu-si portia de purcel din care-i mai ramasese ultima bucatica, se auzi apropiindu-se un huruit de roti.

Uitându-se pe fereastra, vazu ca in dreptul birtului se oprise o brisca albastra, trasa de trei cai buni.

Din ea coborau doi barbati.

Unul era blond si inalt ; celalalt, putin mai scund, era brunet.

Blondul purta o venghercã* [ * haina scurta de postav, imblanita ] de culoare albastru-inchis, brunetul doar un dolman in dungi.

Din departare se mai târa o trasurica goala, trasa de patru cai lãtosi, cu gâtarele ferfenitã si cu hamuri de franghie.

Blondul porni de indata in sus pe scarã, in timp ce brunetul ramase pe loc, pipaind ceva in briscã si facand semne cu mana spre trasura ce venea din urmã.

Glasul lui i se pãru oarecum cunoscut lui Cicikov.

In timp ce-l privea pe cel de jos, blondul izbutise sa nimereasca usa si s-o deschida.

Era un barbat inalt, cu fata uscativa sau, cum se spune, scofalcita, cu mustacioarã roscovanã.

Dupa fata lui parlita iti puteai da seama cã omul stia ce-i fumul, daca nu cel de pusca, macar cel de tutun.

Se înclinã politicos spre Cicikov, care ii raspunse in acelasi fel.

Pesemne cã in cateva minute ar fi intrat in vorba si s-ar fi cunoscut bine, pentru ca inceputul fusese facut, si amandoi, aproape in acelasi timp, isi exprimasera deja satisfactia cã praful drumului a disparut cu desavarsire, topit de ploaia din ajun, si cã acum e racoare de ti-e mai mare dragul sa calatoresti, insa intrã tovarasul oaches al blondului, care-si tranti sapca pe masa si-si trecu voiniceste mana prin chica neagra si deasa.

Era un ins de staturã mijlocie, bine legat, cu dintii albi ca zapada si cu favoritii negri ca smoala.

Era rumen in obraji si parea sa plesneasca de sanatate.

-         Ia te uitã ! strigã el deodatã, vazandu-l pe Cicikov si desfacandu-si bratele. Ce vant te-aduce pe-aici ?

Cicikov il recunoscu pe Nozdriov, cu care luase masa la procuror si, in cateva minute, acesta se imprietenise atat de bine cu el, incat incepuse sa-l tutuiasca, desi, in ceea ce-l priveste, nu-i oferise vreun prilej pentru atata familiaritate.

-         Pe unde-ai umblat ? il intrebã Nozdriov si, fara a mai astepta raspunsul, continuã : Uite, eu, fratioare, vin de la iarmaroc. Poti sa ma feliciti : am ramas lefter ! Te rog sa ma crezi ca niciodata-n viatã nu m-am lefterit ca acum ! Vin cu cai inchiriati ! Ia uitã-te pe fereastrã ! Zicand asa, impinse capul lui Cicikov si mai ca nu-l fãcu sa se loveasca de cercevea. Vezi si tu ce martoage ! De-abia au tarat trasura, blestematii, iar eu m-am mutat in brisca lui, zise Nozdriov, aratand cu degetul spre insotitorul sãu. Cum, nu v-ati cunoscut inca ? E cumnatul meu, Mijuev ! Toata dimineata am vorbit despre tine. “O sa vezi, i-am zis eu, daca nu-l intalnim pe Cicikov.”

Oho, fratioare, daca ai sti cum m-am lefterit ! N-o sa-ti vina sa crezi, insa nu numai cã am dat pe apa Sambetei patru trãpasi, dar m-am curãtat si de tot ce aveam.

Nu mai am nici lantisorul, nici ceasul...

Cicikov se uitã la el si vazu ca, intr-adevar, nu mai avea nici lantisorul, nici ceasul.

Chiar i se paru ca unul dintre favoriti era mai mic decat celalalt si nu tot atat de stufos.

Dar sa mai fi avut in buzunar douazeci de ruble, continuã Nozdriov, nu mai multe, as fi castigat inapoi totul, adica nu numai ca mi-as fi scos parleala, ci, iti marturisesc ca un om cinstit, treizeci de mii mi-as fi pus pe loc in portofel.

-         Asa spuneai si atunci, zise blondul, dar, cand ti-am dat cincizeci de ruble, le-ai facut praf pe loc.

-         Nu le-as fi facut praf ! Zau ca nu le-as fi facut praf ! Daca n-as fi facut o prostie, zãu cã nu le-as fi facut praf. Daca, dupa ultimul « parol », n-as fi vrut sa trag cacealmaua cu afurisitul de septar, as fi putut sparge banca.

-         Totusi, n-ai spart-o, spuse blondul.

-         N-am spart-o pentru ca am tras cacealmaua cand nu era cazul. Crezi ca maiorul tau joaca bine ?

-         Bine, rãu, totusi te-a batut.

-         Mare lucru ! spuse Nozdriov. Asa, l-as fi batut si eu. Nu, ia sa-ncerce sa dubleze, si-atunci am sa vad cum joaca. In schimb, frate Cicikov, ce chiolhanuri am tras in primele zile ! Ce mai, a fost un iarmaroc pe cinste. Pana si negustorii spuneau ca n-a mai fost vreodata atata lume. Eh, fratioare, ce chiolhanuri ! Acum, numai ce-mi amintesc... La dracu’, tare-mi pare rau ca n-ai fost si tu. Inchipuie-ti, la trei verste de oras era incartiruit un regiment de dragoni. Nu stiu daca ma crezi, dar ofiterii, cati erau acolo, toti patruzeci si unu, au venit in oras. Si cand s-au apucat, fratioare, de baut...Locotenentul-major de cavalerie Poteluev [ Potzeluev ]...Ce om grozav ! Avea niste mustati, fratioare, uite-asa ! Vinului de Bordeaux ii zice burdaska [ burdashka ]. “Adu-ne, frate, zice, niste burdaska !” Locotenentul Kuvsinnikov [ Kuvshinnikov ]... Ah, frate, ce om simpatic ! Uite, despre ãsta s-ar putea spune ca-i chefliu in toata legea ! Am fost cu el tot timpul. Si ce vin ne-a dat Ponomariov ! Trebuie sa stii ca-i pungas si ca nu poti lua nimic din pravalia lui, pentru ca bagã in vin tot felul de porcarii : santal, plutã arsã, pana si zeamã de soc pune ticalosul in vin. Insa daca-ti aduce o sticloantã din camera din spate, careia i se zice speciala, atunci, frate, zici ca te afli-n Empireu.

Am avut niste sampanie... Ce-i sampania guvernatorului pe langa asta ? Cvas si nimic mai mult ! Inchipuie-ti, nu era Cliquot, ci Cliquot-matradoure, ceea ce inseamna Cliquot dublu.

Si ne-a mai pus pe masa o sticla de vin frantuzesc de-i zicea Bonbon.

Buchetul ? Trandafir si tot ce vrei. Si ce chefuri am tras !... In urma noastra a venit nu stiu care print, a trimis la pravalie dupa sampanie, dar in tot orasul nu mai era nici o sticla : le bausera ofiterii pe toate.

Eu unul, crede-ma, cat am stat la o masa, am baut singur saptesprezece sticle de sampanie !

-         Lasã, saptesprezece sticle nu bei tu, il contrazise blondul.

-         Ca om cinstit, iti spun ca le-am baut, zise Nozdriov.

-         Poti sa spui ce vrei, dar eu iti zic ca nu bei nici zece.

-         Facem prinsoare ca le beau ?

-         De ce sa facem prinsoare ?

-         Pune la bataie pusca pe care ti-am cumparat-o de la oras.

-         Nu vreau.

-         Hai, pune-o la bataie, daca ai curaj !

-         Nici nu ma gandesc.

-         Ai ramane fara ea cat ai zice “peste”. Ei, frate Cicikov, tare rau mi-a parut [ca] nu erai si tu. Stiu ca nu te-ai mai fi despartit de locotenentul Kuvsinnikov. Ce bine v-ati fi imprietenit ! Nu-i de teapa procurorului si a celorlalti carpanosi din fruntea guberniei, care tremurã pentru fiecare copeicã. Ãsta, frate, joaca si galbik, si bancã, si tot ce vrei. Eh, Cicikov, ce era daca veneai si tu ? Nemernicule, parc-ai fi de la coada vacii ! Sãrutã-mã, sufletelule, cã tare-mi mai esti drag ! Mijuev, uite cum ii adunã soarta pe oameni : ce-i el pentru mine, ce-s eu pentru el ? A venit Dumnezeu stie de unde, eu traiesc in locurile astea...

Si cate carete erau, fratioare, en gros ! Am jucat si la ruleta : am castigat doua borcane cu pomadã, o ceasca de portelan si o ghitara ; pe urma am mai mizat o data si am pierdut sase ruble : ca sa vezi ce porcarie !

Ah, daca ai sti ce craidon e Kuvsinnikov ! Am fost amandoi la aproape toate balurile.

Era una gatita, impopotonta si inzorzonata, doar pe naiba n-o avea pe ea...Ei, dracia dracului ! mi-am zis eu. Dar Kuvsinnikov, auzi bestia, s-a asezat langa ea si-a inceput sa-i toarne niste complimente pe frantuzeste...Crede-ma, nici femeile de rand nu i-au scapat.

Asta se cheama la el ca se indulceste cu o capsunica.

Pestele si batogul erau o minunatie.

Am adus si eu un batog. Bine ca mi-a trecut prin cap sa-l cumpar cat mai aveam bani. Acum unde te duci ?

-         Ma duc la cineva, spuse Cicikov.

-         Lasa-l naibii si hai la mine !

-         Nu, nu pot, am o treaba.

-         Asta-i bunã ! Ai si ticluit-o ! Palavragiu Ivanovici ce-mi esti !

-         Zãu, am o treaba, ba chiar una care nu suferã amanare.

-         Pariez ca minti ! Numai sa-mi spui la cine te duci.

-         La Sobakevici.

Auzind una ca asta, Nozdriov izbucni intr-un râs sonor, asa cum stie sa rada doar un om voinic si sanatos, aratandu-si dintii albi ca zaharul, toti pana la unul, umflandu-si si cutremurandu-si obrajii, in timp ce vecinul lui, aflat intr-o odaie din fund, indaratul a doua usi, sare ca ars din somn si isi holbeaza ochii spunand : “Mãi-mãi, tare s-a mai întãrâtat !”

-         Ce-i de râs aici ? întrebã Cicikov, cam iritat de veselia celuilalt.

Dar Nozdriov se tavalea de ras in continuare, zicand :

-         Ah, crutã-mã, crãp de râs !

-         N-ai nimic de râs : i-am promis cã vin, spuse  Cicikov.

-         Ai sa-ti blestemi zilele cand ai sa ajungi la el. Nu stii cat e de hapsân ! Te cunosc eu, crezi ca o sa joci carti cu el sau ca o sa puna pe masa o sticla buna de Bonbon. Dar te inseli amarnic. Ascultã, frate ! Dã-l dracului pe Sobakevici si hai la mine ! Sa vezi ce batog o sa-ti pun dinainte ! Bestia de Ponomariov se tot ploconea si imi zicea : “Ãsta-i numai pentru dumneavoastra, de-ati umbla prin tot iarmarocul si tot n-ati gasi un batog ca ãsta !”. Mare potlogar. I-am zis-o verde-n fatã : “Tu si concesionarul nostru sunteti cei mai mari pungasi !” Radea, bestia, si-si mangaia barba. In fiecare zi, eu si Kuvsinnikov ne luam gustarea de dimineata la dugheana lui. Ah, frate, am uitat sa-ti spun. Stiu ca o sa te tii scai de mine, dar iti spun dinainte ca nu ti-l dau nici cu zece mii. Hei, Porfiri ! strigã el, ducandu-se la fereastra, spre servitorul sãu, care tinea intr-o mana un cutitas, iar in cealalta o coaja de paine si o bucata de batog, taiata la iuteala in timp ce scotea ceva din briscã. Hei, Porfiri, adu catelul incoace ! Ce mai catel ! continuã el, intorcandu-se spre Cicikov. E de furat, pentru ca stapanul nu voia sa-l dea nici in ruptul capului. Am vrut sa-i dau iapa roaibã, pe care, ti-aduci aminte, am primit-o in schimb de la Hvostîriov... Cicikov, de altminteri, nu vazuse in viata lui nici iapa roaibã, nici pe Hvostîriov.

-         Boierule, nu poftiti o gustare ? intrebã batrana, apropiindu-se de Nozdriov.

-         Nu vreau nimic. Ah, frate, ce chef am tras ! Adica, stai, o sa beau o votcã. De care ai ?

-         De anason, ii raspunse batrana.

-         Bine, dã-mi una de anason, zise Nozdriov.

-         Atunci dã-mi si mie una ! spuse blondul.

-         O actrita, la teatru, a cantat, canalia, ca un canar ! Kuvsinnikov, care sedea langa mine, zice : “Uite-aici, frate, ar fi de indulcit cu capsunica asta !” Cred ca numai teatre de balci sa fi fost vreo cincizeci. Fenardi s-a invartit patru ceasuri ca o morisca. Cu aceste cuvinte, luã paharul din mana batranei, care-i facu o plecaciune. Aha, adu-l incoace ! strigã el, vazandu-l pe Porfiri intrand cu catelul. La fel ca boierul, Porfiri era imbracat intr-un dolman vãtuit, dar mai soios.

-         Adu-l incoace. Pune-l jos !

Porfiri puse jos catelul care, intinzandu-se pe cele patru labe, incepu sa adulmece dusumeaua.

-         Uite ce catel ! spuse Nozdriov, apucandu-l de ceafã si ridicandu-l. Catelul scheunã destul de jalnic.

-         Vad ca n-ai facut ce ti-am zis, spuse Nozdriov, adresandu-i-se lui Porfiri si cercetand cu atentie pantecul catelului. Nu ti-a trecut prin minte sa-l piepteni ?

-         Ba da, l-am pieptãnat.

-         Atunci, de ce are pureci ?

-         N-am de unde sa stiu. Înseamnã cã i-o fi luat din briscã.

-         Minti, minti, nici prin cap nu ti-a trecut sa-l piepteni. Cred ca a mai luat pureci si de la tine, nãtãrãule ! Cicikov, ia uite ce urechi are ! Ia si le pipãie !

-         N-are rost. Si-asa vãd cã-i de rasã bunã ! raspunse Cicikov.

-         Ba nu, pune mâna ca sa te convingi, pipãie-i urechile !

Ca sã-i facã pe plac, Cicikov pipãi urechile cãtelului si spuse :

-         Da, va fi un câine bun.

-         Dar nasul ? Simti ce rece-i ? Atinge-l cu mâna !

Ca sã nu-l supere, Cicikov il luã si de nas, dupa care zise :

-         Are mirosul bun.

-         E un mordas* [ *rasã de câine de talie micã si cu capul mare ] adevarat, continuã Cicikov. Recunosc, de mult râvneam sa am un mordas. Na, Porfiri, ia-l de-aici !

Luând cãtelul pe sub pântec, Porfiri îl duse in briscã.

-         Ascultã, Cicikov, orice-ar fi, trebuie sa vii la mine. N-avem de mers decat cinci verste, ajungem cat ai bate din palme. Pe urma n-ai decat sa te duci si la Sobakevici.

“De ce nu ? isi zise Cicikov. Chiar o sa trec si pe la Nozdriov. Nu-i mai rau ca altii, e un om ca toti oamenii, care, pe deasupra, a mai si pierdut la carti. Dupa cum se vede, e in stare de orice. Inseamna ca as putea sa ma aleg cu cate ceva si pe degeaba”.

-         Bine, sa mergem, spuse el. Numai sa nu ma tii prea mult. Timpul meu e scump.

-         Asa mai zic si eu, sufletelule ! Asta-i bine ! Stai sa te sarut pentru asta ! Aici, Nozdriov si Cicikov se sarutara. Grozav ! Mergem toti trei.

-         Ba nu, pe mine, rogu-te, lasa-ma sa plec, spuse blondul. Trebuie sa ma intorc acasa.

-         Fleacuri, fleacuri, frate, nu te las.

-         Zau, o sa se supere, nevastã-mea. Acum te poti muta in brisca dumnealui.

-         Nu si nu ! Nici sa nu-ti treaca prin cap.

Blondul era unul dintre oameni care, la prima vedere, par indaratnici din fire.

Nici n-apuci sa deschizi gura, ca ei sunt gata sa te contrazica si, s-ar parea, n-ar accepta nici in ruptul capului ceea ce contravine flagrant modului lor de gandire, n-ar zice niciodata ca prostul e destept si mai ales n-ar accepta sa joace cum le canta altul ; insa sfarsesc intotdeauna prin a-si arata moliciunea caracterului, prin a accepta tocmai ceea ce respingeau, prin a spune ca prostul e destept, dupa care se-apuca sa joace cat se poate de bine cum le canta altul ; cu alte cuvinte, dau cinstea pe rusine.

-         Fleacuri ! spuse Nozdriov drept raspuns la cine stie ce obiectie a blondului ; ii puse sapca pe cap, iar blondul porni dupa el.

-         N-ati platit votca, boierule, zise batrana.

-         A, bine, bine, matusa. Asculta, cumnatele, plateste tu, te rog. Eu n-am nici o copeica in buzunar.

-         Cat sa-ti dau ? intreba cumnatelul.

-         O nimica toata, boierule : optzeci de copeici.

-         Minti, minti. Dã-i cincizeci si-i prea destul.

-         Ii cam putin, boierule, spuse batrana. Totusi, luã banii bucuroasa, ba inca se grabi intr-un suflet sa deschida usa. Nu ramasese in pierdere, caci ceruse de patru ori mai mult decat facea vodca.

Calatorii urcara in trasuri.

Brisca lui Cicikov mergea alaturi de cea in care sedeau Nozdriov si cumnatul sãu si de aceea puturã discuta nestingheriti tustrei cat tinu drumul.

Trasurica lui Nozdriov, trasã de costelivii cai de închiriat, venea dupa ei, ramanand mereu in urma, cu Porfiri si catelul.

Deoarece discutia dintre calatori nu este foarte interesanta pentru cititor, vom face mai bine daca vom spune cate ceva despre Cicikov, caruia, poate, nu-i este rezervat chiar ultimul rol in poemul nostru.

( Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, N.V. Gogol, Ed. Polirom, Iasi, 2001, traducere, studiu si note de Emil Iordache )