Credinta in societãtile politice : a face si a desface. Maternitatile catolice
Les Petites Sœurs des Maternités Catholiques : Louis Antelme
Les Filles de la Charité ( Saint Vincent de Paul )
Istoricul maternitãtilor catolice îl puteti citi aici :
Bibliographie, Bibliografie : « Vie et dignité de l’homme », adicã (c-à-d) Viata si demnitatea omului. « Bioéthique », adicã Bioeticã, sub motto-ul : « Avance au large... », “Avanseazã în larg...” puteti citi, - util pentru juristi, psihologi, si stiu cã de Bioeticã se preocupã Pr. Adrian Mãgdici (doctorat in Bioetica) din Horlesti, Iasi, Romania - accesând link-ul :
Astazi am reusit sa vad doua filme documentare despre care nu vreau sa vorbesc prea mult acuma, de altfel, documentarele fiind interesante, se pot observa problemele care se ridicã in societate si cum sunt ele solutionate in ziua de astazi.
In mare insa, daca ar fi sa formulez o idee principala, atunci aceasta ar fi urmatoarea : unii fac si altii desfac.
Mai exact cele doua filme privesc activitatea si eforturile constante desfasurate de calugarite sau surori si maici care traiesc o viata de credinta, care vin in sprijinul oamenilor in orice situatie si indiferent de varsta.
Dar, pe de o parte avem stradaniile continue ale calugaritelor care insotesc o perioada mai scurta sau mai lunga persoanele fizice, anumite categorii de persoane, si pe de alta parte avem societatea – societatile in fond – politice si politizate, care “desfac” ceea ce calugaritele fac.
Acum am sa fiu mai precisa :
Unul dintre filme priveste Maternitatile Catolice din Franta si se intituleaza “La maternité de l’Eglise”, sau “Maternitatea Bisericii”, un film de 53 de minute, difuzat in 02/05/2011 de Televiziunea Catolica Katéo, aceeasi ktotv.com, realizat de Valérie Deschênes.
Este vorba de un film documentar care ne vorbeste despre crearea in anul 1930, la Bourgoin Jallieu, a unui “Institut des Petites Sœurs des Maternités Catholiques », dar care se axeaza mai mult ce-i drept pe activitatea prezenta a Surorilor numite « Petites Soeurs », surori calificate, cel mai adesea moase, si care lucreaza in maternitate si aduc pe lume copii, ii ingrijesc, si aceasta, in cele mai bune conditii.
Activitatea calugaritelor este ireprosabila, plina de daruire, chiar de dragoste.
Si spun astfel pentru cã am remarcat cã multi oameni pun semnul egal intre daruire, care te trimite cu gandul mai mult la datorie, si dragoste.
Multi oameni spun ca sunt capabili de dragoste, ca iubesc, dar in fapt ei au o activitate in care prevaleaza – inca, la unii oameni in zilele noastre ! – simtul acesta al datoriei.
Totusi, dragostea este cu mult mai mult decat simtul datoriei. Este altceva.
Or, aceste calugarite in filmul documentar ne spun ca ele si-au ales aceasta profesie, activitate din iubire, din dragoste fatã de Dumnezeu: altfel, nu ar fi putut face ceea ce zi de zi, fac.
La inceput, ideea aceasta, ca niste calugarite care au facut juramant de castitate, sa lucreze in maternitate unde sunt adusi pe lume copii, si unde te confrunti cu problematica cuplurilor in fond, cu viata cuplurilor, a parintilor viitorului copil, a fost respinsa de Biserica.
Se crede ca respingerea s-a datorat faptului ca, implicate in viata oamenilor obisnuiti, calugaritele si-ar putea calca acest juramant.
Apoi insa, cu timpul, Biserica si-a dat acordul si atunci maicile, surorile au inceput munca efectiva, zi de zi, in maternitate.
Desigur, in rastimpul in care asteptau aprobarea Bisericii, si intrucat surorile se stransesera, “adunasera” toate la un loc, in acelasi scop, cu aceeasi dorinta de a lucra in maternitate, de a asista nasterile, de a ingriji mamele, lauzele, copiii nou-nascuti, ele si-au pus problema concreta a viitorului lor : daca nu aveau sa primeasca aprobarea, ce se va intampla cu ele ?
Munca lor este exemplara si este benefica, binecuvantata.
Impresioneaza pentru ca ele isi petrec inclusiv nopti in rugaciune, atunci cand situatia este de asa natura, incat ele ii cer ajutorul lui Dumnezeu zi si noapte.
Multe probleme, calugaritele le solutioneaza cerandu-i ajutorul lui Dumnezeu.
Calugaritele spun ca, desi in general, nasterea unui copil este o bucurie, si este, in munca lor se pot confrunta si cu drame.
Astfel de exemplu, o mamica a pierdut un copil cu care era insarcinata in luna a opta.
Practic, in luna a opta nu se nasc copii.
Ei se nasc la 7 luni, prematur, sau la 9 luni, la termen.
Dupa aceea, mamica respectiva a dat nastere celui de-al doilea copil al ei, viu si care traieste si avea – la data realizarii filmului – varsta de vreo 7 luni.
Aceasta mamica spunea ca, atunci cand copilul ei va creste, ea si tatal copilului, vor trebui sa ii explice copilasului, un baietel, ca inaintea lui, i s-a nascut o surioara care insa nu a trait.
In fapt, primul copil nu a trait, a murit in uterul mamei.
Totusi, tanara mama a ridicat o problema interesanta, si anume : cati copii are/ a avut ea ?
Intr-adevar, primul copil nu s-a nascut viu, insa era un copil in uterul ei.
Al doilea copil s-a nascut, si viu, din fericire.
Cu alte cuvinte, mamica a avut 2 copii.
O alta viitoare mamica este nevoita sa stea in spital un timp, oarecum mai lung, pentru a putea duce la termen sarcina si a putea naste copilul.
Doua luni si jumatate.
O mamica care trebuie sa stea cuminte, monitorizata de doctor, la nevoie si de aparate, care isi pune poate in sinea ei intrebarea : va reusi sau nu, sa nasca copilasul ?
Cand este intrebata daca are deja un proiect pentru botezul copilului, ea raspunde, ca impreuna cu sotul ei se vor gandi la acest lucru “par la suite”, adica “dupa”, adica dupa ce copilul se va fi nascut.
Nu stiu de ce, dar in tonul vocii, imperceptibil ii simti ingrijorarea, poate chiar nelinistea, nu se gandeste de acum, atat de departe, adica la botezul copilasului, urmand sa vada acest lucru, sa pregateasca acest eveniment “dupa”.
Chiar si modul, mai degraba scurt, laconic, “grabit” sa incheie subiectul acesta de discutie, in care femeia a dat raspunsul, te face sa te gandesti ca in inima ei framanta aceeasi neliniste : va reusi sau nu ?
Pe urma, maternitatea are o sectie pentru copilasii care cantaresc putin, de pilda putin peste 2 kilograme.
Calugaritele intampina, primesc, oameni din toate religiile si indiferent de credinta, chiar si tineri atei.
Uneori, ateii vazand indeaproape munca surorilor incep sa isi puna problema credintei, si, nu se stie, pe aceasta cale, poate au loc convertiri.
Tinerele mame sunt femei cu reactii diferite, poti citi cate ceva sau chiar mai mult pe chipul lor, fericite sau poate putin indiferente, dar in general multumite, fericite ca au un copil, sau un al doilea copil.
La inceput, cand inca sunt in perioada sarcinii, tinerele vin insotite de sotii lor si participã la un fel de “Conferinte” tinute de calugarite in care li se vorbeste despre sarcina, copil, maternitate.
Alteori, pentru a avea un prim contact cu maicile, cu aceste calugarite care se ocupa de o maternitate, si desi mai au luni bune pana sa le vina randul sa nasca, unele femei, cate unele, vin singure la calugarite, adica fara sotii lor.
Calugaritele au dobandit experienta in aceasta munca cu oamenii, cu viitoarele mame, si chiar cu sotii, cu aceste cupluri care urmeaza sa devina parinti sau care sunt deja parinti.
Isi dau seama cand ceva nu este chiar in regula si nu merge prea bine.
Ele nu dau sfaturi, dar ele ii pot explica unei viitoare mamici, sau ambilor soti ce se intampla daca alegi sa procedezi asa, ce se intampla daca alegi sa procedezi invers...
Cel de-al doilea documentar este cu mult mai aspru si dramatic prin tematica sa si se intituleaza “La plus grande pauvreté. La communauté des Filles de la charité”, adica “Cea mai mare saracie. Comunitatea Fiicelor caritatii », un film difuzat la 25/09/2013, cu o durata de 52 de minute.
Filmul ne prezinta activitatea a trei calugarite : Françoise, Marie-Paule, Michèle, care sunt Fiicele Caritatii din Fécamp si care se ocupa de oamenii saraci, de oamenii parasiti, de oamenii cu handicap mental, de oamenii bolnavi.
De copii, de fete tinere, de oameni de toate varstele, dar parca in special aici, de cei in varsta, de batrani.
Aproape toti acestia, din ultima categorie, nu sunt numai in varsta, dar au si un handicap.
Calugaritele fac vizite la domiciliul celor batrani, ii ajuta si le fac cumparaturile, se plimbã cu ei, ba chiar au organizat – si nu numai cu cei varstnici – un pelerinaj la Lourdes.
De asemenea, ele merg si in institutii specializate care se ocupã de oameni aflati in dificultate, in situatii urgente.
Dar, ca sa fiu sincera acest film mi s-a parut chiar dramatic, pentru ca, mai intai mi s-a parut mare numarul persoanelor care au un handicap, in al doilea rand pentru ca, - acum cu privire la cei in varsta – mi s-a parut ca acesti oameni, ... adevarul este ca imi vine greu sa imi formulez in scris gandul, parerea.
Mi s-au parut niste oameni loviti, niste oameni care au imbatranit asa cum nu trebuie sa imbatranesti, mi s-a parut ca ceea ce vedem in film, este ceea ce a mai ramas din ei.
M-am intrebat cum se poate ca un om sa imbatraneasca asa, sa arate asa la batranete ?
M-am cam speriat cand i-am vazut, pentru ca mi s-au parut niste cazuri disperate.
Si, pentru a fi si a arãta cum aratã ei, ma gandesc cã in viata au fost loviti, ca ceva rãu, foarte rãu li s-a intamplat.
Sau, cel putin aceasta a fost impresia mea cand am vazut documentarul prima data, nu stiu daca il voi revedea.
Vreau sa explic ca sunt obisnuita cu prezenta oamenilor in varsta.
Incepand cu bunicii mei cand ei traiau inca, continuand cu persoane din familie, cu rude in varsta, cu matusi in special, cu unchi, apoi, eram obisnuita cu avocatii.
Da, cu avocatii.
In anii 1993 si urmatorii, cand eram grefiera de sedinta la judecatorie, multi avocati erau de varsta inaintata, si chiar foarte inaintata, 70 – 80 – chiar 90 de ani.
Dar acesti avocati erau foarte rapizi, se miscau ca niste tineri nerabdatori, alergau de la o sala de sedinta la alta, unde isi aveau procesele, dosarele pe rolul diferitelor instante si complete de judecata, si daca nu s-ar fi bucurat de o buna conditie fizica, de sanatate, ei nu ar fi putut desfasura activitatea lor si nu ar fi putut avea multe dosare, iar nu putini dintre ei erau aceia care aveau multe, multe dosare si clienti, cu greu mai faceau fata, isi trimiteau asistentii in fata instantelor, fie cu cereri de amanare, fie cu alte cereri, sau sa depuna acte, intampinari, etc.
Pentru ca, avand multe dosare, nu puteau fi prezenti in toate salile de judecata in acelasi timp.
Asa fiind, pot spune ca pentru mine varsta a treia nu era o problema chiar deloc.
Unchiul meu Andrei Dumitru traia, si era avocat.
De altfel, el a decedat in plina activitate, dupa o zi de munca, la Curtea de Apel Bucuresti unde avea un dosar pe rol.
Dar a tinut la munca lui pana in ultima clipa.
Iar de la sotia lui, matusa mea prin alianta, am auzit ca el nici nu vroia sa se gandeasca la ultima zi de viata, adica la moarte, si era plin de energie.
Poate de aceea, cand, in aceasta dupa-amiaza am vazut documentarul despre care scriam mai sus, am simtit cum mã infior, nu mi-a venit sa cred.
M-am gandit insa ca acei oameni, care mi s-au parut niste epave, imi pare rau sa o spun, poate ca totusi trebuie spus...
De ce trebuie spus ?
Pentru cã nu stiu daca face bine ca intotdeauna sa te faci cã nu vezi, cã nu remarci lucruri importante in viatã, precum este viata omului.
Daca te faci cã nu vezi, nu vei schimba niciodata nimic.
Imi spun ca acei oameni nu puteau imbatrani asa rau, daca in viata nu primeau anumite lovituri, daca alti semeni de-ai lor nu au fost rai cu ei.
Ceva, nu stiu ce, in viata fiecaruia dintre acestia, s-a intamplat.
Apoi, erau copiii pe care calugaritele, Fiicele Caritatii ii insoteau in viata lor, de pilda ii pregateau pentru o piesa de teatru, despre Isus, despre iubire, despre Petru care de 3 ori l-a renegat pe Isus.
Despre Iuda care s-a spanzurat, cred ca si despre el vorbeau cand au mentionat spanzuratul.
Calugaritele ii ajutau pe copii sa retina aspecte importante din Biblie, din Evanghelie, sa fie atenti cand citesc biblia, cand citesc.
La inceput, unii copii nici nu auzisera despre Isus.
De varste diferite, desi o ascultau pe calugarita care le vorbea, ei zambeau, radeau.
A fost interesant pentru ca, atunci cand calugarita a intrebat in jurul mesei rotunde, pline cu copii, cu privire la Petru care l-a renegat, l-a respins, s-a dezis de Isus de 3 ori, ce a facut Isus in acest caz ?
Cand lui Petru i-a parut rau ?
Un copilas a raspuns : “[ Isus ] l-a iertat ! I-a spus ca il iarta.”
Calugarita l-a intrebat : “Ai vazut ca scrie asa in Biblie ?”, sau “Unde ai citit asa in Biblie ? “
“Ce a facut Isus ?”
“L-a privit cu o privire plina de iubire pe Petru”.
“Si atunci Petru ce a facut el ?”
“Petru a inteles ca Isus il iubeste.” A plans.
Calugarita a aratat cu mainile, pe fata, pe obraji lacrimi curgand, iar copiii au raspuns : a plans.
Acest documentar m-a impresionat foarte mult si am admirat munca acestor calugarite.
In sinea mea, m-am gandit ca supravietuitorii gulagului lui Stalin din URSS, se bucurã de o conditie fizica si de o sanatate cu mult mai bune decat a batranilor de care au grija cele trei calugarite, ele insele aflate la o varsta destul de inaintata.
De aceea si spun ca am fost neplacut surprinsa si ca intr-adevar, si trebuie ca este asa, oameni care imbatranesc atat de neplacut, de dramatic, trebuie ca in viata lor chiar au suferit foarte mult.
De asemenea, si ca sa continui sa fiu sincera, mi s-au parut cam multi copiii cu handicap.
De aceea spun : calugaritele ii ajuta cat pot de mult pe acesti oameni de toate varstele, dar cum se face ca acesti oameni au ajuns asa ?
Societatea ii distruge, pentru ca altfel nu se explicã.
Ceea ce calugaritele fac, societatile desfac.
Iar noi vorbim mai ales de niste societati politice, politizate.
Un copil nu se poate naste cu un handicap, in general vorbind, decat daca parintii lui au facut ceva ( rãu ) cu propria lor viata : fie au fost / sunt alcoolici, fie s-au drogat, fie si-au batut joc in alt chip de viata lor, de corpul, de trupul lor, adica nu se stie ce fel de viata au dus, in primul rand.
Desigur apoi cã un handicap se poate mosteni, si nu in ultimul rand, din nefericire, chiar in procesul nasterii insesi, sau din acest proces, la nastere adica, copilul se poate alege cu traumatisme, cu oarece afectiuni.
Pe urma conteaza si felul in care mama isi poarta sarcina, si felul in care ea este tratata de cei din jur, de sotul ei ei, de toti cei care o inconjoara.
Astfel de exemplu, filmul ne arata si Istoricul infiintarii Maternitatilor Catolice.
Si ni se aratã fotografii din arhive personale si ni se spune ca, mai demult, inainte vreme, femeile munceau cot la cot cu barbatii, si munceau din greu, si cand venea vremea sa nasca, copiii mureau.
Si nu putine erau aceste cazuri.
Femeile nu rezistau la atata munca, si prin urmare nu ajungeau sa se bucure de copiii lor, erau epuizate.
Daca stãm sa ne gandim, in primii ani de viata ai unui copil, parintii zambesc frumos, poate se aratã chiar fericiti, dar pe masura pe copilul creste, devine adolescent, parintele adesea oboseste.
Nu de putine ori, parintele isi schimbã atitudinea si dispozitia fata de copilul sãu, in decursul timpului.
Mai intai sunt anii tineretii, cand un barbat si o femeie devin parinti, casatoriti sau nu, si o vreme au grija de copiii lor.
Apoi insa, pe masura ce anii trec, nu de putine ori s-au vazut situatii in care sotii au dat divort, ma gandesc la francezi, sunt numeroase cazurile, si femeile raman cu copiii, nu se mai bucura de sprijinul material din partea sotului lor.
Copiii intr-un fel sau altul, direct sau mai putin direct, se pot trezi chiar “abandonati”.
Parintii nu mai sunt atenti la educatia lor, la anturajul lor, si uneori un divort chiar implica o ruptura totala de “prima” familie ( care poate ramane si “ultima” familie ), de prima sotie si de copilul / copiii avuti cu aceasta.
Multe femei franceze, in jurul varstei lor de 40 – 45 de ani se vad parasite de barbatii lor, si ajung la divort.
Este frumoasa viata, dar as spune ca parca se petrece dupa aceeasi “schemã” : mai intai tineretea fara “griji”, sau aparent fara griji, entuziasmul, casatoria, sau concubinajul, nasterea unui copil sau a copiilor, dar fericirea sau starea aceasta de multumire nu dureaza, se schimba brusc si dintr-o data parca, barbatul chiar este acela care se declara “obosit” de cat a muncit, de toate greutatile de pana atunci din viata si spune ca “de acuma” vrea sa fie si el mai “linistit”, sa isi schimbe modul de viata.
Si cum il schimbã ?
Isi lasã sotia, sau incepe o alta relatie cu o altã femeie, si in cele din urma cam tot la rupturã sau despartire si divort ajunge.
Nu de putine ori, cand isi paraseste sotia, barbatul isi ia gandul si de la copii.
Alteori se intoarce totusi spre copii, dar sigur, situatia nu mai este ca inainte, cand parintii copiilor erau impreuna.
Este “interesant” ca oamenii asociaza iubirea, dragostea intre doi oameni, cu varsta.
Ca si cum la tinerete asa trebuie sa iubesti, la maturitate ( 40, 45 de ani ) sa parasesti ceea ce ai iubit, iar mai tarziu, sincer vorbind, cred ca, de la caz la caz, nu se stie ce se mai intâmplã....
Casatoria este – in teorie – pentru intreaga viatã, iar in practica, dupa cum putem vedea, pana la o varsta destul de precisã.
Din acest punct de vedere, oamenii sunt foarte imaturi, nu au stabilitate emotionala, sentimentele lor sunt caldute si mai mult nu sunt, si nu se gandesc cã unei femei ii ocupã tot timpul si toata viata, ei [ barbatii respectivi ] nestiind bine ce vor, ce simt, nu se cunosc in fond pe ei insisi.
Aproape orice carte de Medicina sau de Psihologie vei deschide, chiar de dinainte de 1989 sau dupa acest an, vei vedea cã sunt mari sanse sa intalnesti un motto scris : “Cunoaste-te pe tine insuti !”
Adesea, doctorii si psihologii isi incep o carte cu acest simplu aforism grecesc – parca asa este, da, grecesc : “Cunoaste-te pe tine insuti !”.
Prin urmare, daca vei deschide mai multe carti de Medicina, vei intalni acest aforism din nou, iar si iar, de mai multe ori, si in cele din urma probabil ca vei cadea pe ganduri si iti vei spune : “Daca il intalnesc scris peste tot, trebuie ca este ceva cu el ! Inseamna ca e ceva important !”
In orice caz, vai de copiii care trec prin momente grele, uneori o viata intreaga, atunci cand parintii lor nu se inteleg bine, cand parintii chiar ajung la divort.
O colega de liceu mi-a spus o data ca fiul ei este adesea trist si se gandeste la tatal lui, si ca desigur ar vrea sa vina tatal sa il viziteze macar, ceea ce, se pare, nu se prea intampla.
Dupa mai multi ani de casatorie, a urmat divortul si nu numai, dar si partajul.
Cand incepe partajul sotilor, atunci ai ocazia sa vezi “iubirea” si “dragostea” pe care celalalt a simtit-o in inima sa, fata de tine.
La partaj nu prea rezista nicio “dragoste”.
Se poate spune ca totul pana la bani si bunuri.
Desigur, femeia este mai sentimentala, dar barbatul nu prea se incurca cu sentimentalismele.
Alteori insa, sunt si femei care, atunci cand vad ca sotii lor deja se preocupa de alta persoana, femeie, se orienteaza rapid spre un alt barbat.
Oricum ar fi, divortul este o trauma.
Nu este un eveniment prin care se trece asa usor si fara nicio urma in suflet.
Mai sunt si cuplurile de tineri, care divorteaza la scurt timp dupa ce s-au casatorit, iar in sala de judecata ei vin cu parintii lor, cu mamele lor, care incep, ele, sa se certe si sa isi impulsioneze “copilul” sa nu se lase, sa zica si el, sa ceara si el : “Zi si tu draga ceva, ce taci asa ? Spune-i si tu !”
Ai spune ca divorteaza in acest caz, parintii celor doi tineri casatoriti si nu tinerii insisi.
Am vazut odata un proces de divort, tinerii au impartit, partajat cum se spune mai mult juridic, rochia de mireasca si chiar pantofii miresei.
Ca el a cumparat materialul pentru rochie, ca ea l-a dus la croitoreasa...
Cel putin acestea sunt pretentiile partilor, adesea pentru ca parintii lor nu s-au inteles, au avut chef de cearta, din orgolii, sau cine stie din ce alta pricina.
Iar cand te uiti la tineri, ei sunt destul de tacuti.
Cele doua documentare le gasiti pe site-ul ktotv.com la rubrica Vidéos, Rechercher une vidéo, Films documentaires, sau cautand dupa titlu, direct pe youtube, mai sigur insa este sa incerci din capul locului chiar pe Katéo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu