Atributele lui Dumnezeu: intelectuale si morale ( 1 ) ( teologia dogmaticã )

Atributele lui Dumnezeu: intelectuale si morale ( 1 ) ( teologia dogmaticã )

Obârsia divin-umanã a atributelor lui Dumnezeu :

Atributele sau însusirile lui Dumnezeu sunt proprietãti reale ale fiintei dumnezeiesti prin care Dumnezeu se manifestã, comunicându-se potrivit posibilitãtii omenesti de cunoastere, în lucrãrile divine, anume în :

1. creatie,
2. providentã,
3. mântuire,
4. sfintire,
5. judecatã,
6. desãvârsire.

Dumnezeu se îndreaptã spre om, se coboarã, si prin energiile sale intrã în comuniune cu cei ce se deschid Lui, cu credinciosii care se îndreaptã spre El. Astfel cã, desi Dumnezeu rãmâne cu fiinta in transcendentã absolutã, intru totul diferit de creaturã, de om, “cãile” si “cugetele” Lui fiind departe de caile si cugetele omului ( Isaia, 55, 9 ), El nefiind “om” ( Osea, 11, 9 ) si nici “ca omul” ( Num. 13, 9 ), totusi teologia poate, dupa chiar modelul izvoarelor Revelatiei, Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, sa intrebuinteze numiri de functii si de atribute omenesti pentru a descrie si explica atribute proprii ale lui Dumnezeu, pornind de la faptul cã omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, bineînteles fara ca prin aceasta sã se atribuie lui Dumnezeu ceea ce este propriu fiintelor create, toate mãrginite.

Si aici se cere reamintit faptul cã Dumnezeu, fiind personalitatea absolutã, El singur are toate atributele bune si niciunul din cele rele si, tot asa, cã noi necunoscând toate atributele lui Dumnezeu, ci numai pe cele care ne-au fost descoperite si pe care le întelegem în parte numai, trebuie sa ne ferim de iluzia cã am pãtrunde cu cunoasterea noastra in insasi fiinta lui Dumnezeu, nemarginita si nepatrunsa in sine.

Cu toate acestea, stim totusi ca Dumnezeu fiind unitatea absoluta, unul si de neîmpãrtit, atributele Lui nu sunt deosebite de fiinta dumnezeiasca, ci sunt una cu ea, inseparabile de ea, în unitatea desavarsita cu ea.

De aceea numim pe Dumnezeu nu numai bun, întelept, iubitor al adevãrului, etc., ci si cã El este insasi bunãtatea, întelepciunea, adevarul etc. Tot asa si cu privire la raportul atributelor divine intre ele : caci în esenta lor ele nu sunt deosebite, ci constituie o unitate perfecta, de pilda bunatatea si dreptatea, iubirea si dreptatea, atotstiinta si libertatea etc., noi le numim diferit, dupa chipul manifestarilor energiilor dumnezeiesti necreate si dupa modalitatea umanã de cunoastere si exprimare.

Atributele intelectuale si morale

Cu privire la atributele intelectuale si morale in general, este de notat cã la baza lor stã caracterul personal al lui Dumnezeu.

Aceasta se intelege de la sine, caci numai o fiintã personalã are :

1. constiintã,
2. cugetare, si
3. libertate de hotarare,

ca sa poata fi considerata purtatoare de insusiri rationale si morale ; prin ceea ce putem si noi, tot fiinte personale, sa avem legaturi sufletesti constiente si libere cu Dumnezeu, dar, fireste, iarasi tinand seamã cu deosebita grija sa nu confundam, ceea ce este specific divin, necreat, cu ceea ce este specific uman, creat.

( A. ) Atributele intelectuale:

1. atotstiinta,
2. atotîntelepciunea.

( 1 ) Atotstiinta este cunoasterea totala si desavarsita a lui Dumnezeu.

Totala, dupa cuprins, intrucat cunoaste tot si din trecut si din prezent si din viitor, tot ceea ce existã sau ar putea sa existe, neputandu-se cugeta nimic care ar depasi sfera cunoasterii dumnezeiesti.

Altfel spus, Dumnezeu se cunoaste pe Sine si toate cele din lume, din Creatie, peste limita de spatiu sau de timp.

Cunoasterea este desavarsita, dupa formã, intrucat este cunoastere vesnica, netemporala, in neintrerupt prezent, nu in etape, ci deodata, prin intuitie directa, nemijlocita, prin “vedere” directa.

Dumnezeu “stie toate” ( I Ioan, 3, 20 ) ; “El vede pana la marginile pamantului si imbratiseaza cu ochii, tot ce se aflã sub ceruri” ( Iov, 28, 24 ) ; caci “Cel ce a facut urechea, nu aude oare ? si nu vede oare, Cel ce a facut ochiul ?” ( Ps. 93, 9 ).

Duh absolut fiind Dumnezeu, atotstiinta Sa ne apare ca o evidenta ; dar, mai departe, cugetand asupra raportului atotstiintei dumnezeiesti cu libertatea omeneasca, in special asupra prestiintei lui Dumnezeu, referitoare la faptele omului, ne izbim de greutatea intelegerii acelui raport.

Caci daca Dumnezeu stie toate, si cele viitoare, acestea nepetrecandu-se si neputandu-se petrece decat asa cum le stie sau le prevede Dumnezeu, inseamna cã faptele, numite libere, ale omului nu sunt posibile.

Si daca este asa, libertatea omului este desfiintata sau simplã iluzie, de unde ar urma si lipsa de responsabilitate umana.

Cugetarea Sfintilor Parinti asupra Raportului dintre prestiinta divinã si libertatea omului lamureste acest raport, fireste fara pretentie de eliminare a oricarei greutati de intelegere.

Astfel, cunoasterea de dinainte a unui lucru nu este totodata si cauza lui, dupa cum, medicul poate sa stie mai dinainte ca cineva se va imbolnavi, sau chiar ca va muri, insa prin aceasta el nu devine cauza bolii sau a mortii.

Dumnezeu stie ce vom face, “dar ceea ce vom face noi nu-si are cauza in Dumnezeu, ci in vointa noastra libera” ( Sf. Ioan Damaschin ).

Astfel, una este prestiinta, si alta este cauza a ceea ce s-a stiut mai dinainte.

Cunoasterea lui Dumnezeu nefiind dependenta de timp, El vede faptele noastre viitoare, ca si cum ar fi prezente, si fara a restrange sau inlatura libertatea celui ce le savarseste.

Adica, existenta faptelor omenesti nu depinde de cunoasterea lor din partea lui Dumnezeu, caci daca ar depinde de aceasta cunoastere, ar insemna ca se petrec in chip necesar, oarecum mecanic, inevitabil, fatal, ci, invers, cunostinta lui Dumnezeu este determinata de ele, de fapte ca produse ale libertatii omului, in intelesul cã asa, ca efecte ale libertatii omului, le prevede Dumnezeu.

Desigur, aceasta determinare a cunostintei, a prestiintei dumnezeiesti, de catre libertatea omului contrariaza intr-o oarecare masura cugetarea omeneasca asupra libertatii lui Dumnezeu, insa nu trebuie sa se uite cã libertatea omului este un dar de la Insusi Dumnezeu, Absolutul personal, dar constituind element esential al chipului lui Dumnezeu in om, chip dupa care a fost creat omul.

Iar daca Dumnezeu ar nesocoti sau ar desfiinta puterea omului de a se determina pe sine, atunci Insusi Dumnezeu si-ar altera chipul Sãu din om.

De aceea, oricat de greu ne-ar fi sa intelegem determinarea prestiintei lui Dumnezeu, de catre libertatea omului, se exclude de la sine orice idee de atingere sau marginire a caracterului absolut al lui Dumnezeu.

Pe de alta parte, orice idee de largire a libertatii umane, peste limitele rostului ei trebuie respinsa, intrucat vointa omeneasca nu poate in nici un chip sa schimbe sau sa impiedice, atingerea scopului ultim al intregii creaturi, al universului, scop stabilit de Dumnezeu.

Tot asa, insemnatatea deosebita a Teologiei patristice se aratã si in explicarea existentei rãului, in sensul cã Dumnezeu cunoaste rãul ca rezultand din utilizarea, neconformã cu binele, a libertatii omenesti, deci ca produs al acestei libertati, nu ca efect al cunoasterii Sale anterioare aparitiei rãului.

Caci, daca rãul ar proveni din cunoasterea lui Dumnezeu, care precedeaza aparitia rãului, atunci rãul ar fi necesar, iar Dumnezeu s-ar manifeta ca autor al rãului.

( 2 ) Atotîntelepciunea : este atributul prin care Dumnezeu cunoaste cele mai bune mijloace, in vederea atingerii celor mai bune scopuri.

Intelepciunea este atribut intelectual, de cunoastere, si, prin aceasta, nu si de infaptuire, dar fara a desparti cunoasterea divinã, de transpunerea ei in fapta, intre ele existand o continuã interactiune.

Realizarea celor cugetate si planificate de intelepciune, se actualizeaza prin lucrarea vointei si puterii dumnezeiesti.

Astfel, logic analizand, indeplinirea celor planuite de intelepciune nu este lucrarea intelepciunii prin ea insasi, ci este operã a vointei si puterii.

Atotintelepciunea apare ca premisã logicã a atotputerniciei ; iar atotputernicia, ca factor realizator al planului intelepciunii.

Data fiind stransa legatura dintre atotintelepciune si atotputernicie, cu drept cuvant se poate spune ca atotputernicia reprezinta aspectul practic al atotintelepciunii, al intelectului divin, iar intelepciunea reprezinta aspectul teoretic al indeplinirii, prin cunoasterea aratatã in alegerea celor mai potrivite cãi sau mijloace de indeplinire, de ajungere la scop.

De aceea, adesea in Sfanta Scriptura, intelepciunea si atotputernicia sunt amintite la un loc, si ca impreunate.

Atotintelepciunea se vãdeste in toate lucrarile lui Dumnezeu : creatie, providenta, mantuire, etc.

“Domnul a facut Cerul cu puterea Sa, a intarit lumea cu intelepciunea Sa si cu priceperea Sa a intins Cerurile” ( Ieremia 10, 12 ) ; “Dumnezeu a facut cerurile cu intelepciune” ( Ps. 135, 5 ) ; “Intru intelepciunea lui Dumnezeu, bine a voit Domnul sa mantuiasca pe cei credinciosi” ( I Cor. 1, 20 ) ; “Cat de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut si e plin pamantul de faptura Ta !... Toate de la Tine asteapta ( totul )... De le dai Tu, ele primesc ; de-Ti deschizi Tu mana, toate se umplu de bunatati, iar de-ti intorci Tu fata, se ofilesc ; de le iei duhul, mor, si-n tãrânã se prefac... Insa cand trimiti Tu Duhul Tãu, toate iarasi se zidesc si innoiesti fata pamantului” ( Ps. 103, 24, 27, 28-29, 31 ) ; “O, adancime a bogatiei si a intelepciunii si a stiintei lui Dumnezeu ! Cat sunt de nepatrunse judecatile Lui si cat de neurmate caile Lui !... Pentru cã de la El, si prin El si întru El sunt toate » ( Rom. 11, 33, 36 ).

( extras din Teologia Dogmaticã, manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zãgrean, Tiparita cu Binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist Patriarhul BOR, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991 )