Cauzele necredintei, ale liber-cugetãrii si ale orbirii spirituale

Cauzele necredintei, ale liber-cugetãrii si ale orbirii spirituale

Necredinta si libera-cugetare au aparut pentru prima datã, nu in lumea noastra pamanteasca.

Primul liber-cugetãtor a fost Lucifer – duhul razvratit impotriva lui Dumnzeu si aruncat, pentru cutezanta sa, din cer, impreuna cu alte duhuri atrase de exemplul lui ( Iuda. 1, 6 ).

Trufia l-a orbit pe duhul ce se aflã in preajma tronului lui Dumnezeu, si a schimbat atitudinea lui fata de Dumnezeu.

Si pentru duhurile decazute, alungate din cer, mandria a devenit stihia lor si, totodata, unealta de ispitire a neamului omenesc.

Fiti ca si Dumnezeu, - le insufla diavolul stramosilor nostri, straduindu-se sa-i incline spre necredintã in puterea poruncii lui Dumnzeu si, din nenorocire, a reusit sa trezeasca in ei, mai intai sovaire si indoiala, iar apoi si necredintã, care s-a exprimat clar in neascultarea poruncii lui Dumnzeu.

De atunci, trufia in lumea noastra pamanteasca isi aduce roadele sale.

Politeismul, idolatria, ateismul, care domneau pe pamant pana la crestinism, au fost rodul trufiei sau al orgoliului care s-au inradacinat adanc in omenire.

Dar oare, nu tot trufia si printre crestini creeaza liber-cugetatori si necredinciosi ?

Credinta crestina este o mare taina a evlaviei ( 1 Timot. 3, 16 ) ; dogmele ei sunt pecetluite cu maretie, iar unele chiar sunt de nepatruns pentru cugetul omenesc ( Rom. 11, 33 – 34 ).

De aceea si apostolii, alesi pentru a fi sãlasuri ale harului Duhului Sfant, care toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu ( 1 Cor. 2, 10 ), primeau cu inima inaltele adevaruri ale crstinismului si, in tacere, in tainã adanca, se minunau de intelepciunea lui Dumnezeu.

Iar unul dintre barbatii-apostoli isi incheie cuvantul sãu despre Dumnezeu, in felul urmator : “Cu cat mai mult ravnesc spre inalt, in observarea lucrurilor asupra carora cuget, cu atat cuvantul devine mai scurt, iar dupa inaltarea deplina, devine fara glas” ( Sf. Dionisie Areopagitul ).

Ce fac, dar, multi ganditori nãscocitori, care se impodobesc cu numele sfant de crestin ?

Ei vor toata invatatura Divina, toata cladirea mantuirii noastre s-o masoare cu intelegrea lor saracacioasa ; ei vor sa patrunda in adevarurile supreme, dar judecã conform principiilor mintii lor reduse.

Insa cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decat Duhul lui Dumnezeu ( 1 Cor. 2, 11 ).

Intelepciunea exprimata in dogmele crestine se deosebeste de intelepciunea omeneasca, ca vesnicia de timp, ca cerul de pamant, dupa cuvantul Domnului Insusi : Cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre ( Isaia. 55, 9 ).

Dupa acestea, oare e de mirare cã cei care incearca sa patrunda si sa dezlege cu mintea lor adevarurile ascunse vederilor lor, se impiedica de piatra ispitei si a necredintei ?

O, intelepti jalnici !

Ei uitã cã nici la soare nu te poti uita direct, fara a fi in pericol sa orbesti, dar vor sa vada descoperita si in intregime, intelepciunea lui Dumnezeu, cea in taina ascunsa ( 1 Cor. 2, 7 ) !

Oare o minte omeneasca poate cuprinde, ceea ce si ingerii ar dori sa priveasca ( 1 Petru. 1, 12 ) ?

Si iata, zicand ca sunt intelepti ( Rom. 1, 22 ), pentru cutezanta lor trufasa, s-au smintit.

Gandind si vorbind despre lucrurile credintei nu crestineste, dar dupa stihiile lumii, ei gandesc si spun neadevar, se inseala si chiar se contrazic pe ei insisi ; Dumnezeu i-a lasat la mintea lor fara judecata ( Rom. 1, 28 ) ; caci scris este : “Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o” ( 1 Cor. 1, 19 ).

Astfel, cine nu-si robeste gandul spre ascultarea lui Hristos ( 2 Cor. 10, 5 ), acela nu poate avea credintã adevaratã, iar credintã, fara smerenie a duhului, nu poate fi ochi ce lumineaza constiinta si-i dã omului cunoasterea ( Sf. Chir. Ier. ).

Semetia este strans legata de nechibzuintã, si pe multi crestini ii face jertfe ale liber-cugetãrii si necredintei.

Abatandu-se de pe calea cea dreapta, intorcandu-si privirile de la lumina dumnezeiasca a adevarului, liber-cugetãtorii trufasi se straduiesc [ ca ] si pe altii sa-i prinda in mreaja necredintei si, din pacate, nu rareori reusesc in incercarile lor paguboase.

Luandu-se dupa cuvintele atâtãtoare ale necredinciosilor, nechibzuitii se cufundã in valurile indoielii, se lasã dusi de vantul invataturii apostate.

De ce ?

Pentru cã in inima lor nu s-a prins bine ancora credintei, fara de care corabia sufletului nostru nu poate rezista impotriva vanturilor stricacioase ale nascocirilor si rastalmacirilor dusmanilor adevarului, care propovaduiesc proorociri desarte si inchipuiri ale inimii lor ( Ierem. 14, 14 ), intunecati fiind la cuget, instrainati fiind de viata lui Dumnezeu ( fes. 4, 18 ).

De ce insa, necredinta atat de des se intalneste la oamenii care, parca, sunt invatati si care, se pare, ar trebui sa fie chibzuiti ?

Invatatura, eruditie !

Cat de des oamenii abuzeaza de aceste cuvinte !

Si cati invatati nestiutori in probleme de credinta sunt !

Multi cunosc la perfectie totul, cele mai particulare intamplari din istoria lumeasca, dar nu stiu, sau, mai bine zis, nu vor sa stie cele mai importante evenimente biblice ; multi pot descompune lucrurile in partile lor componente, pot analiza toata structura omului, pot observa un firicel oarecare de iarba, pot patrunde in adancurile pamantului ; dar putin, foarte putin se ocupã de adevarurile credintei, isi indeparteaza atentia de la cuvintele lui Dumnezeu, care, dupa spusele Domnului, sunt duh si sunt viata ( Ioan. 6, 63 ).

Dupa toate acestea, nu este de mirare cã si oamenii, asa-numiti invatati, din nesocotinta, devin liber-cugetatori.

Ei se fac nepasatori si superficiali fata de adevarurile religiei.

Si aceasta este firesc :

Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, pentru cã ele se judecã duhovniceste ( 1 Cor. 2, 14 ).

( Extras din Scutul Misionarului Ortodox in apararea credintei de doctrinele false ale sectantilor, alcatuit de Diaconul Ioan Smolin, Sanct-Petersburg, 1913, traducere din limba rusã si adaptare de prot. Mitr. Zosima Toia,  Cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Vladimir, Mitropolitul Chisinaului si a toata Moldova, prin staruinta prot. Mitr. Zosima Toia, Chisinau, 1995 )