Sfintii Constantin si Elena la Biserica Nasterea Maicii Domnului din Drumul Taberei, strada Târgu-Neamt

Sfintii Constantin si Elena la Biserica Nasterea Maicii Domnului din Drumul Taberei, strada Târgu-Neamt


Anul acesta, sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena s-a anuntat frumoasa si a fost splendida, iar vremea a fost insorita si credinciosii au venit in numar mare la biserica.
Ori de cate ori in calendar este trecuta o mare sarbatoare, de regula cu rosu, in seara zilei de dinaintea sarbatorii la biserica se face o slujba si, in general, se citeste acatistul sfantului sau sfintilor a caror sarbatorire urmeaza.
A doua zi, de dimineata, adica chiar in ziua sarbatoririi sfintilor se oficiaza Sfanta Liturghie.
Pentru ca in trecut, la Biserica m-am rugat inaintea icoanei sfintilor Constantin si mama lui Elena, care tin la mijloc, intre ei, Sfanta Cruce descoperita pe care Isus Cristos a fost rastignit, iar sfintii mi-au ascultat rugaciunile, pretuiesc mult sarbatoarea acestor sfinti, si in urma cu cativa ani mi-am cumparat chiar o icoana foarte frumoasa, de la doamna Olga, a sfintilor Constantin si Elena.
Icoanele daca sunt iubite, cinstite, adica nu ele insele, cat sfintii care sunt zugraviti pe ele, Maica Domnului in primul rand, daca sunt agatate pe perete sau asezate in casa la loc de cinste, au o mare putere si ocrotesc persoana si aduc pacea si linistea.
Desigur, este nevoie si de rugaciune si pe cat posibil de prezenta la Biserica, in special duminica la sfanta Liturghie.
In trecut am participat la slujbele de acatist, la zilele sfintilor, la marile sarbatori, chiar si la sfantul Maslu, dar mai rar am ajuns dimineata la sfanta Liturghie.
Un prieten si vecin care este pictor, unul din credinciosii din parohia noastra mi-a spus in urmã cu cativa ani : "Tu te rogi, dar iti mai trebuie ceva. Mai trebuie sa vii si duminica la Liturghie !".
Pe atunci, prin primavara anului 2010, prietenul si vecinul nostru mi-a scris - si fratelui meu ii scrie - rugaciuni frumoase pe care le-am pastrat si m-a invatat ca Sfanta Varvara ( Barbara ) apara de cutremure si de moarte napraznica si mi-a recomandat sa ii citesc acatistul.
In afara de aceasta, cred ca ii cunoaste pe toti sfintii ortodocsi si mi-a scris despre Sfantul Nifon, am pastrat toate scrierile lui si trebuie sa le recitesc, iar fratelui meu i-a scris o rugaciune a sfantului Nifon si i-a spus sa se roage si Sfantului Moise Ungarul, iata, un sfant despre care nu auzisem si nu citisem.
In seara zilei de 20 mai am ajuns la Biserica si chiar citisem un mail al lui Jean-Bernard care stia ca imi place credinta si m-a intrebat daca nu ma pot ruga si pentru el, i-am spus ca ma voi ruga negresit, astfel incat m-am hotarat pe loc sa scriu un acatist si sa il rog pe Parinte sa mi-l citeasca timp de 40 de zile, intrucat exista si acatiste care se pot scrie si da, pentru 40 de zile.
De fapt, Jean-Bernard mi-a castigat simpatia astfel, mai mult decat in toate zilele in care am vorbit, mai exact tradus despre experimentele cu pendulul Allais privind eclipsele care s-au produs si se produc.
Luni seara, inainte de sfintii Constantin si Elena, fireste, preotii au citit acatistul acestor sfinti, iar cand am ajuns la Biserica, mai intai l-am zarit pe Mihaita asezat pe o banca cuminte, el care de obicei sta chiar in biserica, apoi era si fratele meu care statea la usa bisericii, afara, mai tarziu a sosit si prietenul nostru pictorul, si tot in seara aceea am cunoscut-o pe Laura, o tanara pe care am remarcat-o in biserica, intrucat si ea avea in mana un acatist si astepta sa ii vina randul si sa i-l dea preotului spre a i-l citi sub patrafir.
Mai tarziu, dar tot in seara aceea, afara, dupa slujba am intalnit un alt prieten al carui prenume nu il mai stiam, pentru ca in ce ma priveste prea putin l-am intalnit in trecut, dar el ma tinea minte si mi-a amintit ca il cheama Radu : "Pe mine ma stii !", da, in fond il stiam, dar nu ii mai stiam si prenumele.
Radu este arhitect, fapt care m-a impresionat mai ales ca este un tanar mai degraba timid si delicat, incat nu stiu de ce, dar nu ma asteptam sa spuna ca este anume arhitect.
Un prieten nou este insa Viorel, un tanar care a absolvit facultatea de Teologie si si-a pregatit teza de doctorat pe care o va sustine in viitor, mi-a spus ca a predat religie si cand l-am intrebat, mi-a spus ca si fetele sunt acceptate si pot urma facultatea de Teologie ortodoxa, si ca exista trei specializari, mai precis existau : Pastorala - de aici absolventii devin preoti sau pot preda religie, Litere - specializare despre care mi-a spus ca a existat, dar nu stie daca mai exista, de unde absolventii puteau preda limba romana, religie, si Arta Crestina - adica pictura si, adaug eu, cred, muzica, aici insa ar fi fost mai mult fete.
Acest tanar, Viorel, cred ca are o vocatie speciala si l-am intrebat imediat daca poate si preot si nu vrea sa devina unul ? Iar el mi-a raspuns ca trebuie mai intai sa se casatoreasca.
Eu l-am intrebat insa, daca poate deveni preot, daca vrea sa devina unul, dupa ce se casatoreste, adica accentul l-am pus pe intentia si dorinta lui de a fi preot, caci de casatorit, se casatoreste el, cate fete nu asteapta singure in Romania sa se marite si inca cu un tanar serios si cuminte, care a absolvit Teologie, deci are o alta intelegere, una mai profunda, asupra vietii si problemelor de viata.
Cand te gandesti, mi-am spus in sinea mea, cati barbati rai si chiar aiuriti au un mare succes si cate unele fete se cearta intre ele pentru cate un astfel de narod si zevzec, asa fiind, pentru acest tanar profesor, absolvent al facultatii de Teologie, casatoria si realizarea ei nu pot pune, in principiu, probleme.
Nu il cunosc inca, dar vazand aerul calm, linistit, pacific si privirea atat de limpede si albastra a tanarului Viorel, un tanar natural foarte blond, chipul sau luminos, are har, mi-am spus de la bun inceput ca acest tanar chiar are har, are ceva al lui care il deosebeste de multi tineri.
Cred ca prin vocatie este preot si cred ca neaparat trebuie sa devina preot.
Atunci cand priveste pe cineva, Viorel se opreste si intarzie cu privirea asupra chipului persoanei si in acea clipa ai spune ca vede ceva in persoana pe care o priveste, ca o "analizeaza", dar cu alte simturi sau capacitati decat cele pe care stim ca omul le are.
Ai spune ca priveste persoana, ca vede ceva in persoana pe care o vede si in acelasi timp dincolo de ea, undeva in viitorul persoanei.
Atunci cand Viorel se opreste si privirea lui senina si albastra se opreste asupra ta pret de cateva clipe, in primul rand, ai impresia ca timpul se incetineste, ca se opreste in loc, si ochii lui albastri, incredibil de linistiti parca vad "ceva" in tine si prin tine, ochii parca si "gandesc" in acelasi timp - desigur, in sinea lui fireste ca se uita, te analizeaza putin si gandeste -  cu privire la tine, la toata viata ta, dar si la viitorul tau, am avut o senzatie mai deosebita cand l-am privit, dar mi-am spus ca pesemne asa trebuie sa fi fost, intr-un fel, Parintele Arsenie Boca ; eu as fi spus oricum ca Viorel este deja preot.
Cand te priveste, Viorel si "cumpaneste" asupra ta, te simti intr-un fel - el te priveste insa cu simpatie si prietenie si cu multa seninatate - ma gandeam ca intr-un fel, daca ne-am intalni cu Isus Cristos, fireste, nestiind ca este Insusi Domnul nostru Isus, cam la fel am fi priviti si "cantariti".
Ai fi spus, simteai ca sunt inutile cuvintele si ca nu are sens sa mai spui nimica, sa te prezinti, sa explici cine esti, ce ai facut, ce vrei in viata, cu ce te ocupi sau te-ai ocupat, ce ai invatat sau ce stii sa faci, dar mai ales ce fel de om esti.
Intotdeauna, in ce ii priveste pe preoti mi-am spus ca unii dintre ei, daca nu toti, precis sunt un mister al lui Dumnezeu si in mod sigur sunt ingerii Domnului sau sfinti.
Este adevarat ca, ce inseamna in cele din urma sa fie cineva preot ?
Daca ne gandim ca inseamna sa iti petreci timpul in biserica, in biserici chiar, sa oficiezi slujbe si sfinte Liturghii, sa te rogi pentru oameni, sa rostesti poate, sau precis rugaciuni pe care numai preotii stiu cum sa le rosteasca, - numai din specificul activitatii unui preot si deja te gandesti ca el este sfintit si un adevarat sfant inca din viata.
Cand spun "sfintit" ma refer la o calitate intrinseca, ceva in el, in preot, nu ceva dobandit de preot prin exercitiul functiei lui.
Este adevarat ca preotii si chiar si credinciosii care nu sunt preoti, oamenii simpli, rugandu-se, mergand la Biserica, crezand in Dumnezeu pot dobandi haruri si harisme, dupa cum Dumnezeu il alege pe fiecare, dupa voia Lui.
Exista insa si preoti care par, din capul locului, fie Ingerii lui Dumnezeu, fie sfintii Lui.
Si eu cred ca si sunt, nu numai ca par.
In general, cand oamenii se duc la preoti si li se adreseaza pentru o convorbire personala, cerandu-le un sfat sau expunandu-le o situatie personala de viata, de multe ori preotii le-o iau inainte si fac o afirmatie, spun ceva care uimeste persoana, adica credinciosul sau credincioasa care i s-a adresat preotului.
E ca si cum preotul ti-ar lua-o inainte si ti-ar arata ca stie ce vrei sa ii spui, ca deja cunoaste Povestea ta de viata, sau imprejurarea pe care vrei sa i-o supui atentiei, sau necazul tau, sau dilema ta.
Preotilor, celor alesi, chemati de Insusi Dumnezeu, celor innascuti si nascuti sa fie preoti le sta bine cu rugaciunea si credinta.
Este pacat ca in istoria Romaniei s-a amestecat mult politica si este pacat chiar ca au fost vremuri in care preotii si sfintenia lor, caracterul lor sfant sau de sfinti, a fost atins sau "viciat" de treburile politice, sau de amestecul mai tarziu, de ce sa nu o spunem, al intregii istorii a Romaniei in ceea ce are sfant in el, un preot : Dumnezeu.
Intr-adevar, preotul se prea poate sa aiba rolul sau si sa ajute oamenii, este si binevenit acest lucru desigur, vreau sa spun insa ca nu era locul sau cu adevarat in Divanul tarii si in politica.
Nu spun aceasta din rautate, nicidecum.
Daca un preot si-ar dori sa fie politician, atunci sa devina politician, dar sa renunte la preotie.
Dar nu poti pune in balanta politica si pe Dumnezeu, ar fi ridicol, ar fi pueril.
Poate si pentru ca in primii ani de viata, mama mea a ales pentru mine, dar a facut o alegere buna, si anume m-a inscris la o scoala catolica, la Maicile Catolice, pot spune ca niciodata dar niciodata nu m-am indoit de Dumnezeu.
Nici in cele mai rele clipe de tristete, cand ceva nu mi-a reusit, de pilda admiterea in tinerete, imediat dupa liceu, cand am schimbat de la matematica, cum doreau parintii mei si am inceput sa invat pentru Medicina, alegere cam tardiva, nici in clipele comunismului nu m-am indoit ca Dumnezeu exista, insa au fost momente in care m-am suparat ca El si-a intors Fata Lui de la noi si ca se face ca nu ne vede si nu ne aude.
Atunci cand, demult, in anii scolii catolice, Maicile si totodata invatatoarea noastra ( una era invatatoarea noastra, Maica Dominique, dar aveam si o profesoara care ne invata cantecele, inca nu era chiar ora de muzica, ci ne invata sa cantam pur si simplu ) ne-au dus la Capela Scolii pentru prima data si l-am vazut pe Isus, singur in Iesle, culcat si neinvelit, nu m-am mirat nicio clipa ca El exista, desi pana in acel moment nici nu banuiam ca El exista si ca Il voi cunoaste, si mi-am spus ca este foarte bine asa, dar "Ce bine ca exista" si "ca cineva are grija de noi", desigur ma gandeam in sinea mea ca e bine, pe undeva, ca Cineva e mai presus chiar de mama mea.
De ce ?
Prin acei ani mama era in general, inca, rabdatoare cu mine, insa intr-o buna zi ea a venit acasa din oras si a spus ceva nou pentru mine, ca voi merge la scoala,  nici nu imi spunea mie, ci tatalui meu dar eram de fata.
Stiu ca pe moment nu am vrut, e greu sa te rupi de zilele senine de acasa, in care iti petreci timpul jucandu-te cum vrei, pentru a merge la scoala.
Nu prea m-a incantat ideea, iar tata a vazut reactia mea si i-a spus mamei ca mai poate astepta.
Insa mama a insistat, ca acum e vremea, aveam vreo cinci ani atunci, si apoi am aflat si ca a gasit ea o Scoala numai de fete, care in plus, aveam sa descopar era catolica.
In anul 1972 cand am plecat cu mama in Constantine unde ne astepta tata, sosit acolo cu niste luni inaintea noastra, eram prea mica si despre religie nu aveam idee, cu adevarat nu stiam nimic despre nicio religie.
Sa imi fi spus atunci ortodox sau catolic, ambele cuvinte imi sunau la fel de strain si pline de mister.
In cele din urma, ideea si-a facut loc in mintea si gandurile mele si ma tot gandeam ca poate e bine asa, voi cunoaste ceva nou, nu stiam precis ce anume, mama tot spunea ca "Oricum trebuie sa mearga la scoala", dar pe undeva imi era si teama de necunoscut.
IN prima zi de scoala am plans, dar din zilele urmatoare a inceput sa imi placa, singura mea temere a fost la inceput, ca la ora pranzului, nu cumva mama sa ma uite la scoala si sa nu mai vina sa ma ia acasa, apoi cand am vazut ca e punctuala si prompta si soseste dupa mine la ora pranzului, temerea a disparut si a ramas numai bucuria de a merge la scoala si de a avea noi prietene.
Insa, din toata aceasta "istorie" am ramas in sinea mea cu concluzia ca mama a luat o decizie cu privire la mine si ca eu nu am stiut ce decide ea pentru mine, mi-am spus ca, da, sunt prea mica si de aceea, dar oricum ca acest fapt ma inspaimanta, si anume ca mama sa ia peste mine decizii care privesc viata mea.
Cu adevarat insa, decizia mamei a fost buna, nu mi-a facut niciun rau, dimpotriva, a fost benefica, totusi concluzia mea si spaima ce am tras-o atunci, atunci descopeream ca un adult poate hotari ceva pentru tine, copilul sau si m-am simtit complet lipsita de aparare.
Cand insa, peste un timp, in Capela Scolii Catolice l-am cunoscut pe Isus, un bebelus cum i-am spus eu intotdeauna, mic si cel mai scump si dragalas pe care il vreau eu, da, mi-am spus ca il vreau pentru a-l inveli caci nu il inveleste nimeni si sta singur si este privit de cei doi - Maica Domnului si Sfantul Iosif, dar tot nu intelegeam de ce daca se uita la El nu il pot inveli cu o plapumica pufoasa si calduroasa ?
Mi-am spus si ca daca El este Isus si este Mare, Cel Mai Mare, asta e un lucru foarte bun si pentru mine, pentru ca asa niciodata nu imi va mai fi frica ca mama decide in locul meu si pentru mine.
Si nici macar nu am glumit, iar Maicile m-au luat si ele in serios.
Peste patru ani, Scoala catolica, de zeci si sute de ani chiar instalata si infiintata in Constantine in Algeria, si-a inchis portile oficial, statul algerian dorea numai scoli publice si algeriene suta la suta.
Cand Maicile catolice au inceput sa faca pregatirile de plecare, o scoala, un asezamant intreg trebuia inchis, scoala era o incinta mult mai larga, cuprinde mai multe corpuri de cladire, alaturi de scoala in sine erau Capela, corpul de cladire locuit de Maici, salile de mese, existau si sali cu paturi unde daca nu se mai dormea, insa se dormise zeci si zeci de ani caci scoala a fost un pension de domnisoare unde pe vremuri elevele mergeau intern, asa se spunea, ca erau "internate" la Pension pentru ca nu plecau in fiecare zi acasa dupa orele de clasa.
Ci ramaneau in scoala.
IN anii 1972 si urmatorii era inca cel putin semi-pension  scoala, adica elevele ramaneau dupa ore, isi faceau acolo lectiile in sali speciale, mai intai mancau de pranz insa, apoi isi faceau lectiile si in sfarsit spre seara, parintii veneau si le luau acasa.
Scoala avea deci zeci de incaperi cu destinatii diferite si acum dintr-o data toate acestea trebuiau inchise, mai mult, aveau sa fie dezafectate.
Maicile au oferit fiecarei eleve din clasa noastra, probabil si altora din alte clase, cate o statuie din Ieslea din Capela, pe care o vazusem cu cativa ani inainte, la sosirea la Scoala, cand incepusem scoala.
Mie mi-au oferit atunci " un mouton" catifelat, adica o oaie.
Eu am acceptat oaia care mi-a placut, intotdeauna trebuie sa recunosc am avut un instinct posesiv si m-am atasat de oameni in primul rand, si acum si de oaie, care pentru mine era o oaie vie intr-un fel pentru ca facea parte din Ieslea lui Isus, insa cand am ajuns acasa am inceput sa cam plang si sa ma plang mamei si sa ii spun cu gura mare ca "Mama les Soeurs ( Maicile adica ) mi-au dat o oaie, dar eu il vreau pe bebelusul Jésus, il vreau pe Jésus !"
Mama, la acel moment, saraca de ea, nici nu a inteles ce tot ii spun eu cu oaia, ce fel de oaie, ce oaie ma rog ?
Ceea ce inseamna ca eu timp ce vreo patru ani nici nu ii spusesem despre Iesle prea bine sau deloc.
I-am aratat insa "le mouton", oaia catifelata si alba si atunci mama a inceput sa imi puna intrebari in speranta ca va intelege ce doresc si de ce plang.
In tot cazul nu stiu cu ce cuvinte, dar am reusit sa ii explic ceva, pentru ca a doua zi mama s-a dus la scoala si a vorbit cu Soeur Dominique si i-a spus sa nu se supere, "dar fiica mea spune ca il vrea pe Jésus", si, insista mama "Nu va suparati, Madame Soeur Dominique, dar Olivia spune acasa ca il vrea pe Jésus", in acelasi timp mama a remarcat acasa ca nu spuneam ca intentionez in locul lui Isus ( caci el era Jésus ) sa dau inapoi oaia, caci oaia intentionam sa o pastrez.
Mamei nu i-a venit sa creada, se gandea ea ca poate Maica Dominique cine stie ce ii va spune, se va mira, sau va comenta, insa Maica Dominique, simplu i l-a dat pe Jésus, iar mama mi l-a dat acasa.
De atunci nu ne-am despartit nicio clipa si intotdeauna m-am gandit, daca eu intr-o buna zi nu voi mai fi, ce se va intampla, cui sa i-l las pe Jésus, sa fiu eu sigura ca toata viata il va pastra neatins, cu sfintenie ?
Fie chiar si numai din acest punct de vedere, care nu mi se pare insa lipsit de importanta, m-am gandit intotdeauna ca ceva mai rau si cumplit si trist, infiorator de trist ca moartea biologica nu poate exista.
Caci, cui sa ii lasi ceea ce iti este drag si care sa aiba grija asa cum tu ai avut grija, cu aceeasi dragoste si atentie si sa nu se plictiseasca ?
De aceea mi-am spus ca moartea e ceva cu mult mai grav, dar nu numai pentru persoana care moare, ci si pentru cei care raman dupa ea, in viata.
Intotdeauna mi-am spus ca, daca Isus a vrut ca noi, elevele cele mici din anii 1972 si urmatorii, sa Il cunoastem pe El atunci si acolo, inseamna ca El stia cat de mare nevoie avem si vom avea de El, de aceea ni S-a descoperit noua.
Pornisem de la privirea albastra si senina a lui Viorel, tanarul absolvent de Teologie ortodoxa.
Intr-adevar acest tanar este un adevarat preot, eu in orice caz, asa il vad.
In seara zilei de 20 mai 2013 s-au citit Acatiste si imi place cand vad ca oamenii, din nefericire cei mai multi in varsta si mai putin tinerii - de exemplu fratele meu se duce la Biserica des, insa nu cred sa dea vreun Acatist, dar, probabil va veni si asta cu timpul -  scriu Acatiste, erau si tineri, de pilda Laura care isi tinea in mana, facut usor sul pe foaie alba, scris Acatistul ei.
Parintele Constantin mi-a citit Acatistul sub patrafir si cu atentie, ceea ce m-a bucurat nespus.
Apoi o vecina din blocul nostru care de mai multi ani merge la Biserica, la manastiri si se roaga foarte mult pentru ea, familia ei si mai ales cred eu, zic eu, pentru fiica ei, si aceasta era prezenta si acatistul ei, preotul l-a citit chiar langa mine, mai exact doamna, vecina a venit langa mine, acolo unde erau si preotii si citeau rugaciunile oamenilor.
Este un moment foarte special acesta sa vezi cum oamenii isi pun toata speranta lor in preoti si cum intind cu mainile lor, preotilor acatistele lor, intotdeauna acest moment mi s-a parut emotionant si chiar dureros, cred ca preotii trebuie sa se simta foarte special cand oamenii cu toate durerile si sperantele lor de viata, se indreapta spre ei, adesea oameni in varsta care se roaga pentru tinerii din familia lor si cu mana tremuranda ii intind preotului o bucatica de hartie, pe care adesea scrisul este tremurat, insa negresit o mica lista cu prenume figureaza, numele celor dragi fiecarui credincios.
De mai multi ani de zile, mai ales din primavara anului 1999, stiu ca in acel an am mers la Inviere la biserica "noastra", - adica in parohia Preotilor frati Tincu, Constantin si Emilian, cea mica din lemn, prima construita, inaintea celei albe, inalte, actuale, - si de atunci am inceput sa merg cu oarecare regularitate la biserica noastra, si cu pauze, e drept, i-am vazut pe preotii nostri cu nu obosesc citind acatiste si pomelnice la sfantul maslu si liturghii, pe orice vreme cand e frig afara, uneori si in biserica, sau cand e canicula, cand in biserica nu e nicio adiere de aer macar, numai mie cate acatiste nu mi-au citit mai multi ani la rand, dupa care am facut o pauza, desi mi-ar fi prins bine sa continui sa ma rog in acest fel.
M-am rugat mult pentru sanatate, si intr-o vreme in special pentru sanatatea tatalui meu, si cand nu mai credeam, caci tata intr-un timp, desi de felul sau a fost un om mai sensibil la suferinta, dar intr-un timp reusise sa ma sperie zicand ca nu mai are vreme de trait si ca este bolnav, ca asa i-ar fi spus un doctor - tata nu imi da insa si explicatii, ci intotdeauna este misterios si spune numai cat vrea el, intotdeauna prea putin si cand vrea el, despre sine - atunci vazand ca intr-adevar nici nu parea sa se simta prea energic si bine, disperata m-am rugat sfintilor Constantin si Elena, ei au o icoana mare, argintata, mare de tot, pe catapeteasma bisericii noastre, si am atins Sfanta Cruce si i-am rugat sa il vindece pe tata, spunand in acelasi timp ca eu una nu inteleg ce are, pentru ca noua sau mie nu imi spune.
Cert este ca nu mai credeam, imi spuneam ca poate asa ii e dat sa fie, asa o fi hotarat pentru el, Dumnezeu, cand nu mai credeam, dintr-o data tata a inceput sa prinda puteri.
Imi spun uneori ca poate a prins atunci prea multe puteri, pentru ca intr-un timp, dupa aceea, desi culmea, a continuat sa fie totusi suferind, avea niste tulburari la stomac, dar le-a avut mai mult timp, pe cand se intrema si parea mai in forta, a inceput sa se supere pe mine si nu stiu ce nu ii placea, si chiar am avut un necaz ca urmare a faptului ca parca prinsese puteri.
Pe 21 mai 2013 am plecat prin urmare, din nou la Biserica, chiar de ziua Sfintilor Constantin si Elena.
Preotii s-au pregatit din belsug si au anuntat chiar, dar s-a si vazut, ca la sfarsitul slujbei vor oferi fiecarui credincios o tavita cu mancare ce continea o felie de chec, un pahar de coliva cu o capsuna in varf, un pahar mic cu miere - este o miere cu un gust excelent, cum in comert nu am intalnit, am gustat mai demult, odata, cand mama si fratele eu au adus acasa putina - pe care miere o ofera un credincios, domnul Costica Pascu, vin natural de Panciu, adevarat, pe care preotii l-au comandat special, 2, 3 sarmale gatit chiar de Preotese, si au anuntat si ca toata lumea se va indrepta spre Centrul Social unde se vor distribui tavitele cu mancare.
In acelasi timp cativa credinciosi au ajutat la scoaterea si purtarea tavilor mari, rectangulare cu coliva frumos decorata, caci coliva fusese in biserica, alaturi de paine, cozonaci sau alte alimente asemenea aduse spre a fi sfintite, de credinciosi, spre Centrul Social din curtea bisericii.
Cu o seara inainte, dupa ce ne-am miruit, fiecare credincios dupa miruire trecea in dreptul unui tanar student la Teologie care tinea o tava cu artos, adica o felie de cozonac cu cacao si rahat, sfintita cu vin, si lua o felie de artos, pe o bucatica de hartie alba, special decupata, in chip de farfurioara.
Am luat si eu o felie de artos si am mancat-o cu bucurie pentru ca era sfintita, dar a doua zi nu am ramas la rand la tavita cu alimente, era lume multa de tot.
Trebuie sa spun ca mancarea pregatita este deosebit de buna la gust, in timp, am avut uneori ocazia sa o gust, si imi place, insa exista si oameni saraci care chiar nu au ce manca si stateau langa credinciosii de la rand, in speranta ca vor primi si ei, si cred, sper ca au primit si ei.
Intr-adevar insa, problemele Bisericii sunt mult mai complexe, cel putin atat cat se poate vedea si din exterior, caci Preotul Emilian ne spunea cat de complexe sunt problemele cu care biserica se confrunta.
Ma gandesc ca numai biserica, singura, am auzit in trecut ca la Biserica Sfantul Andrei de la Valea Argesului este deschisa o Cantina sociala, si la noi la biserica uneori se aduce mancare, sau eu asa stiu eu, ca uneori, si se imparte, mancare gatita, stiu pentru ca si fratele meu a ajutat la distribuire, alaturi de Mihaita un bun prieten, vecin si credincios, si a adus de vreo 2, 3 ori si acasa o portie, daca a muncit, preotii l-au rasplatit cu o portie si pe el, si fratelui meu la fel, ii place foarte mult pentru ca are gust bun, nu e ca mancare gatita intr-o cantina, tocmai de aceea.
La inceput m-a amuzat putin, dar m-a si intrigat cand l-am vazut pe fratele meu cu mancare adusa de la biserica, pe urma l-am observat si am remarcat ca e mandru ca a ajutat la distribuirea mancarii la Centrul Social si ca a fost recompensat pentru sprijinul dat de el, cu o portie de mancare.
Se prea poate, mi-am spus, sa isi dea seama ca are gust bun mancarea pe care simti ca ai castigat-o prin munca ta, si printr-o munca curata, cinstita.
Are un gust inegalabil !
Dar, in acelasi timp, singura Biserica nu poate rezolva problema oamenilor in dificultate, oamenilor fara locuinta si fara bani si fara mancare.
Aceasta e o problema de o dimensiune mult mai ampla, pe care Statul trebuie sa o ia in sarcina sa.
Pentru ca, iata, oamenii se confrunta si cu mari probleme de sanatate pentru care nu au bani suficienti.
Astfel, pe 21 mai cand am ajuns la biserica, un tanar curat si ingrijit, tocmai atunci iesea din biserica, s-a oprit langa mine si m-a abordat, mi-a spus ca, daca pot sa il ajut pentru ca sufera de leucemie si are o proteza la unul din ochi, si cu mana mi-a indicat ochiul sau drept parca ( da, se afla in fata mea chiar si imi arata ochiul sau, stang cand il priveam eu, deci era ochiul lui drept ).
Prin anul 2010, vecinul si prietenul nostru pictorul m-a ajutat, ducand pentru mine la Biserica acatiste sau liturghii, il rugasem si m-a ajutat, dar acum am pregatit mai multe liturghii si cred ca ii voi explica preotului ca eu ma rog pentru mai multe persoane si de aceea am mai multe liturghii, pe care insa as vrea sa mi le citeasca duminica, la slujba ; trebuie insa sa ajung sa i le dau.
Tot prin anul 2010, cu o colega din anii facultatii si colega pe atunci in anul intai la master, cu Mihaela, am fost la Biserica Rusa, aceea din strada Ion Ghica nr. 9, de langa facultatea noastra care isi avea sediul initial in strada Ion Ghica nr. 13, am remarcat ca oamenii umpleau biserica care e micuta in interior, cand incepea slujba, de unde am tras concluzia ca ei cunosteau precis cand se face slujba, si chiar persoane foarte tinere am vazut intrand, luand loc pe scaunul din lemn, asezat langa o masuta, luand pixul si o bucata de hartie si trecand unul sub altul, prenumele celor dragi, odata am vazut o tanara foarte eleganta, nici nu ai fi spus ca o tanara atat de frapant de eleganta calca prin Biserica vreodata, avea insa o puritate in chipul ei care mi-a placut foarte mult si m-a pus pe ganduri.
Am vazut-o cum umple, bucata dupa bucata de hartie alba, cu prenumele persoanelor cunoscute de ea si pentru care dorea sa se roage, ma intrebam chiar cand isi va incheia Pomelnicele ?
Daca nu ar fi fost chipul ei frumos, luminos si pur, avea ceva pur in el, numai dupa eleganta hainelor, as fi spus ca se afla in trecere in Biserica, asa, ca un simplu "capriciu", dar chipul ei era in contradictie cu eleganta - care sarea in ochi - a hainelor.
In sfarsit, dupa ce a scris frumos si calma,  - slujba incepuse, si trei tineri preoti slabuti, inalti, ascetici, dar frumosi ca niste Ingeri, cu parul lung, strans la spate in coc sau in coada, un par rar, fin, neted si matasos, frumos, incat pareau mai mult calugari decat preoti, cu un chip alb de posturi tinute si pe care numai ochii luminau si straluceau o lumina vie si intensa, ochi mici si rotunzi, citeau atunci Acatistul Sfantului Ierarh Nicolae, Episcopul Mirelor si Lichiei si alternau din cate retin, pasaje din Acatist cu pasaje din Psalmii lui David, din Biblie, au facut o slujba de acatist foarte frumoasa atunci -  mai multe bucati de hartie alba, tanara s-a ridicat simplu si senina, ca si cum stia ea ca avea destul timp la dispozitie si s-a indreptat spre preoti carora le-a intins hartiile cu prenume, iar preotii i le-au citit pe toate.
Si alti credinciosi, chiar in timpul slujbei, isi scriau Pomelnicele si am observat ca ei treceau multe persoane.
Asa fiind, cu colega mea Mihaela am inceput si noi sa luam hartie alba si sa scriem si sa umplem mai multe bucati de hartie.
In sinea mea, m-am bucurat ca am vazut cum procedase tanara cu chipul ei cel pur si curat, cu ochii ei albastri si parul ei blond inchis-saten, pentru ca sincer nu intotdeauna mi se paruse ca am curajul sa fac ceea ce imi dorisem, adica sa ma rog pentru mai multi oameni.
Mi-am spus ca tanara venise parca in intampinarea dorintelor mele.
La slujba de la Biserica Rusa erau oameni de toate varstele si multi tineri si chiar foarte tineri, slujba fiind in timpul saptamanii, deci nu sambata ori duminica, pe cand in parohia noastra predomina vizibil, persoanele in varsta, iar tinerii cam lipsesc.
Vecinul nostru din parohia noastra, deci nu din parohia Bisericii Ruse, ci din parohia Drumul Taberei, Targu-Neamt, cand am inceput sa vorbim, sa ne cunoastem, de la inceput mi-a spus ca el are multi prieteni pentru care se roaga, foarte multi, incat nici nu ii da pe toti odata, ci cu randul, preotului sa ii citeasca.
El picteaza superb, are un penel fin, extrem de precis si subtire, cat talent ii trebuie !
Picteaza si icoane absolut superbe, nu numai tablouri cu flori sau cu personaje precum Infanta Spaniei, un tablou mare superb, o adevarata opera, o frumusete care incanta ochiul.
In opinia lui, cel mai mare pictor pe care l-a avut Romania este Nicolae Grigorescu, si mai tarziu, dupa ce l-am auzit spunandu-mi asta, peste cateva luni a inceput chiar sa picteze Carul cu Boi al lui Grigorescu pe o panza mare, asezata pe sevalet in chiar sufrageria lui, un adevarat atelier de pictor in care miroase a culori speciale, a uleiuri si tablouri.
Totusi mie imi plac enorm florile pictate de Stefan Luchian, imi plac chipurile pictate si ochii mari negri pictati de Tonitza, imi place Andreescu, tin minte ca odata in biblioteca bunicului meu Paraschiv gasisem o carte si un mic album cu picturile lui Andreescu.
La fel cum bunicul avea pastrata o carte despre care mama mi-a spus ca o citea cand era ea insasi mica, o copila, o carte despre Mitologia Greaca dar foarte bine realizata.
O carte la care mama mea tinea foarte mult.
Au fost zile senine, calde si frumoase, pline de soare, cele doua in care Sfintii Constantin si Elena au fost sarbatoriti in parohia noastra, la Biserica "Nasterea Maicii Domnului " ( bisericanastereamaiciidomnului.ro ), desi probabil usor obositi, insa preotii au fost foarte bine dispusi si multumiti ca ne pot oferi acel pahar de coliva cu o capsuna in varf !
Cat despre preoti si sfintenia lor, harul lor, sunt pentru mine teme de gandire si poate ca voi mai scrie si cu alta ocazie.
Acum insa orele s-au facut tarzii la Bucuresti, este ora 21h42 si va trebui sa le las alor mei camera birou pe jumatate, biblioteca, dar si dormitor.
Ma voi retrage in camera mea sa citesc.
Astazi le-am aratat colegilor, prietenilor ultima mea postare de pe blog, cea anterioara, iar Arjen mi-a scris prompt pe mail, simplu : "Jurnalul Oliviei".
Mi-am amintit ca mai demult un alt prieten, Sorin, a spus ca ar putea semana, ar putea fi precum Jurnalul Annei Frank, dar aceea a fost o poveste de viata reala foarte trista, tragica.
O noapte senina, pace si liniste !