Cavalerii Neprihãnitei, The Knights of The Immaculate

Cavalerii Neprihãnitei, The Knights of The Immaculate

„                                      

SFÂNTUL MAXIMILIAN KOLBE NE POVESTEŞTE CUM A APĂRUT ARMATA MAICII DOMNULUI

                                                                                                     

October 15, 2011 at 12:47am

Relatarea de faţă - despre începuturile Armatei Maicii Domnului - a fost scrisă de Fratele Maximilian Kolbe, OFMConv., în anul 1935, în timp ce se afla în Japonia, unde lucra ca misionar şi unde se stabilise cu cinci ani mai înainte. Deşi chiar el a fost cel care înfiinţase misiunea, Părintele Maximilian nu mai era superior. Această responsabilitate i-a fost încredinţată Fratelui Cornelius Czupryk, OFMConv., de către Capitolul Provincial al Provinciei franciscane de origine din Polonia, în 1933, din cauza stării şubrede de sănătate a Părintelui Maximilian. Totodată, această schimbare i-a permis să fie mai liber să călătorească în China şi India, unde începuse să negocieze stabilirea unor noi misiuni. Mulţumirea noastră se îndreptată către Părintele Cornelius, de la care avem această preţioasă relatare şi care conţine detalii ce nu sunt consemnate nicăieri. Părintele Cornelius i-a cerut Părintelui Maximilian să descrie începuturile Armatei Maicii Domnului pentru un articol ce trebuia să apară în „Mugenzai no Seibo no Kishi”, revista japoneză a Armatei Maicii Domnului. Articolul a apărut în numărul din luna noiembrie 1935, cu ocazia comemorării celui de-al XVIII-lea aniversar al Armatei Maicii Domnului, iar noi îl prezentăm cititorilor Mesagerului, fiind siguri că mesajul cuvintelor scrise de Sfântul Maximilian Kolbe va fi o reînnoită chemare la a o iubi mai mult pe Neprihănita.

Multă apă s-a scurs pe sub punte. Au trecut deja 18 ani de atunci, iar eu am uitat multe detalii. Însă, deoarece Părintele Guardian mi-a cerut să aştern pe hârtie începuturile Armatei Maicii Domnului, voi scrie tot ceea ce încă îmi mai amintesc.

Îmi amintesc că vorbeam cu fraţii mei despre jalnica situaţie a Ordinului nostru şi despre viitorul său. Aşadar, în mintea mea a apărut acest puternic sentiment: „Ori îl punem pe picioare, ori îl nimicim”. Îmi părea nespus de rău pentru tinerii care veniseră la noi cu cele mai bune intenţii, însă care, destul de repede, au pierdut idealul sfinţeniei, ideal pe care se aşteptau să-l afle în interiorul fraternităţii franciscane. Iar idea ameliorării ori alternativa nimicirii Ordinului nu-mi dădea deloc pace. În ce fel s-ar fi putut realiza acest plan, nu aveam nici o idee. Dar permiteţi-mi să continui.

Îmi amintesc că, pe când eram copil, mi-am cumpărat o statuetă a Neprihănitei, pentru care am plătit cinci copeici. Întotdeauna am iubit-o pe Sfânta Fecioară Maria. Mai târziu, în Seminarul Franciscan Minor din Lwow, unde, din lăuntrul corului, ascultaserăm Sfânta Liturghie, m-am întins pe podea, în faţa altarului, şi am promis că voi lupta pentru ea. Nici măcar nu-mi închipuiam în acea vreme cum aş fi putut face acest lucru, dar ştiu că mă vedeam luptând cu arme materiale.

RĂZBOIUL DIN INIMILE OAMENILOR

Când a venit timpul să intru în noviciat - sau poate era la profesarea voturilor - nu-mi mai amintesc cu exactitate, i-am destăinuit Maestrului nedumerirea ce o aveam faţă de situaţia religioasă. Părintele Dionysius m-a ajutat să-mi schimb imediat acel mod de a lupta pentru Neprihănita, în mod fizic, cu arme materiale. El mi-a spus să recit rugăciunea „Sub Tuum Praesidium” (Sub ocrotirea ta) o dată pe zi. De atunci şi până în prezent eu recit această rugăciune zilnic, căci am început să înţeleg ce înseamnă cu adevărat lupta în favoarea Neprihănitei.

                                                                                           

În acea vreme eram conştient de puternica tendinţă a mândriei; cu toate acestea simţeam că Neprihănita mă atrăgea la sine, tot mai aproape... Eram obişnuit să ţin, pe măsuţa din chilia mea, o imagine sacră a unuia dintre Sfinţii căruia ea i-a apărut, şi obişnuisem să mă rog Neprihănitei cu multă pietate. Unul dintre confraţii mei, văzând imaginea, a spus că trebuie să fi avut o mare devoţiune faţă de acel Sfânt. Însă adevărul este că eu spre Neprihănita îmi îndreptam rugăciunile.

Câţiva ani mai târziu francmasonii din Roma au început să demonstreze deschis şi cu îndârjire împotriva Bisericii. Ei au aşezat stindardul negru al „Giordano Brunişti-lor” sub fereastra Vaticanului. Pe acest stindard Sf. Arhanghel Mihail era înfăţişat zăcând sub piciorul lui Lucifer triumfător. Tot cam pe atunci nenumărate pamflete, în care Sfântul Părinte era atacat cu neruşinare, erau distribuite oamenilor.

Pe bună dreptate, deci, am conceput ideea organizării unei societăţi active care să zădărnicească planurile francmasoneriei şi ale celorlalţi sclavi ai lui Lucifer. Pentru a fi sigur că această idee mi-a fost dată de către Neprihănita, am cerut sfatul Fr. Alexander Basile, un iezuit, care a fost directorul meu spiritual, dar şi confesor al studenţilor de la „Collegio” (Seraficum - Roma). După ce m-a ascultat, mi-a cerut, sub ascultare, să concretizez ideea acestei organizaţii.

Între timp, pe parcursul lunilor estive şi al vacanţei, ne deplasam de la „Collegio” către „La Vigna”, o fraternitate a Ordinului nostru, la 20-30 de minute de mers pe jos de la „Collegio”. Uneori, ca să ne mai relaxăm, jucam acolo şi câte un meci de fotbal.

                                                                                                     

PRIMELE SEMNE ALE TBC-ului

Într-o zi, pe când jucam fotbal, am suferit dintr-o dată o hemoragie şi am simţit sângele care-mi ajungea în gură. Am ieşit de pe teren şi m-am întins pe iarbă. Colegul meu, Fratele Girolamo Biasi, de fericită amintire, s-a îngrijit de mine. Am scuipat sânge îndelung. M-au dus la doctor. Aşadar credeam că sfârşitul îmi este aproape. Doctorul m-a sfătuit să iau o trăsură până acasă şi să mă întind imediat în pat. Medicamentul prescris era destul de lent în stoparea hemoragiei, care reapăruse, dar care, până la urmă, s-a oprit. În tot acest timp tânărul şi sfântul cleric, Fratele Girolamo Biasi, m-a vizitat adesea.

După două săptămâni de convalescenţă doctorul mi-a dat voie să mă întorc la „La Vigna”, la care am ajuns cu o oarecare greutate, însoţit de un alt cleric, Fratele Ossanna. Confraţii, văzându-mă, m-au salutat cu bucurie şi în mod zgomotos. Mi-au adus smochine proaspete, struguri şi pâine. Am mâncat cu poftă şi, după ce mi-am ostoit foamea, toate durerile şi suferinţele mele păreau să se fi evaporat.

Tocmai în acea perioadă, pentru prima dată, am destăinuit intenţia creării unei organizaţii împreună cu al meu confrate, Fratele Girolamo Biasi, şi cu Fr. Iosif (ori Petru) Pal, care era deja hirotonit preot, dar care încă îmi mai era coleg în teologie. Cu toate acestea am stabilit că, înainte de a putea trece la fapte, ei trebuiau să ceară mai întâi sfatul directorilor lor spirituali, pentru a fi siguri că aceasta era voinţa lui Dumnezeu.

ARMATA MAICII DOMNULUI ÎNCEPE SĂ CREASCĂ

După ce mi-am redobândit într-o oarecare măsură forţa pe care o aveam înainte, am fost trimis de la „La Vigna” cu un cleric, Fratele Anton Glowinski, pentru o vacanţă suplimentară. Am mers la Viterbo. Între timp Fratele Anton s-a alăturat grupului nostru special al Armatei Maicii Domnului. Curând ni s-a alăturat un altul, Fratele Antonio Mansi, de fericită amintire, apoi Fratele Enrico Granata, ambii clerici din Provincia religioasă de Napoli.

În afară de cei care se alăturaseră şi erau membri ai Armatei Maicii Domnului, nimeni din „Collegio” nu ştia de existenţa acesteia. Doar Rectorul, Părintele Stefano Ignudi, în calitate de superior, ştia de existenţa acesteia şi de felul ei silenţios de a acţiona. Armata Maicii Domnului nu a făcut nimic public fără permisiunea sa clară. Orice lucru care a fost înfăptuit, a fost rodul ascultării, aşa cum doreşte Neprihănita. Şi, în acest fel, având permisiunea Părintelui Rector, prima întâlnire, ori sesiune, a avut loc pe data de 16 octombrie 1917, la care au luat parte primii şapte membri, respectiv: 1) Părintele Iosif (Petru) Pal, un tânăr preot din Provincia franciscană de România; 2) Părintele Anton Glowinski, diacon din Provincia franciscană de România (†10/18/1918); 3) Fratele Girolamo Biasi, din Provincia franciscană de Padova (†1929); 4) Fratele Quirico Pignalberti, din Provincia franciscană Romană; 5) Fratele Antonio Mansi, din Provincia franciscană de Napoli (†10/31/1918); 6) Fratele Enrico Granata, din Provincia franciscană de Napoli; 7) eu însumi.

Acesta a fost adevăratul nucleu al Armatei Maicii Domnului („Cavalerii Neprihănitei”). Această întâlnire s-a ţinut în privat, cu uşile închise, înlăuntrul unei camere. Statuia Neprihănitei, aşezată între două lumânări aprinse, a avut un loc de frunte. Fratele Jerome Biasi a îndeplinit rolul de secretar.

Subiectul principal al întâlnirii era redactarea unui „program al Armatei Maicii Domnului”. Noi doream să facem un mic carnet de membru care să reliefeze obiectivele acesteia. Un prieten, Părintele Alexander Basile, care era de asemenea şi confesorul Sfântului Părinte, promisese că ne va obţine aprobarea Papei pentru Cavalerii Neprihănitei, însă ar fi trebuit să aibă ceva concret, care să fie arătat şi prezentat Sfântului Părinte.

Din nefericire nu am obţinut chiar atunci aprobarea Papei pentru iniţiativa noastră, ci am primit-o de la Papa Benedict al XV-lea, prin buna mijlocire a Episcopului Dominique Jaquet, profesor de Istorie a Bisericii la Colegiul nostru din Roma, pe data de 26 martie 1919.

După acea primă întâlnire a trecut mai bine de un an, timp în care s-au făcut foarte puţine lucruri pentru răspândirea Armatei Maicii Domnului. Ba chiar au apărut anumite împotriviri faţă de o asemenea răspândire a Armatei Maicii Domnului, iar membrii nu voiau să audă de Cavaleri printre ei. Unul dintre membri a încercat chiar să-i convingă pe ceilalţi că o astfel de „Armată” nu era necesară. Tot în acea vreme doi dintre membri au părăsit rândurile noastre pentru a se alătura Neprihănitei: Părintele Anton Glowinski şi, 13 zile mai târziu, Fratele Antonio Mansi. Ambii au murit din cauza febrei spaniole, care devenise agresivă în acele zile.

Starea plămânilor mei s-a înrăutăţit din nou; am început iarăşi să scuip sânge şi tuşeam foarte tare. Mi-au fost întrerupte studiile. Însă eu am folosit acest timp pentru a scrie din nou programul Armatei Maicii Domnului, pe care l-am prezentat Părintelui General al Ordinului nostru, Preasfinţia Sa Dominic Tavani, pentru a obţine aprobarea sa în scris. În momentul prezentării, Părintele General a făcut următoarea remarcă: „O, cel puţin de aţi fi fost doisprezece!”. El a scris cu amabilitate aprobarea, pe 4 aprilie 1919, şi şi-a exprimat dorinţa (cel puţin aşa mi s-a părut atunci) ca Armata Maicii Domnului să se răspândească printre tinerii noştri.

De atunci tot mai mulţi noi membri s-au alăturat iniţiativei noastre. Adevărata activitate a Armatei Maicii Domnului, în primele ei luni de existenţă, consta – în afară de rugăciuni private – în distribuirea medaliilor Neprihănitei Zămisliri, în mod popular numită „Medalia Miraculoasă”. Profitând de această împrejurare, trebuie să amintesc că însuşi Părintele General a contribuit la achiziţionarea acestor medalii.

FRATELE MAXIMILIAN KOLBE

(traducere din limba engleză, Pr. Adrian Magdici)”

Sursa : : NOTELE de pe Facebook ale Parintelui Adrian Mãgdici

https://www.facebook.com/notes/ady-magdici/