( The future part 9, Mission witness, Fr Michael Shields of the Heart of Jesus, Magadan , Russia , Far East Siberia )
Cineva a întrebat recent de ce am venit la Magadan ?
Atunci cand, in vara anului 2013 am vizionat filmul documentar cu titlul “Le Goulag, la mémoire enfermée”, realizat de Televiziunea Catolicã Katéo, nu mã asteptam sã vad un film atat de impresionant, dar aceasta, in afara talentului realizatorului filmului, datorita persoanelor pe care filmul ni le prezenta.
Una dintre primele persoane prezentate era Parintele Michael Shields al Inimii lui Isus, acela care pastoreste comunitatea catolica a parohiei “Nasterea Domnului Isus” din Magadan.
Filmul avea drept subiect povestea de viata a patru femei supravietuitoare ale perioadei represiunii din fosta URSS, atunci cand dictatorul Stalin a inteles sa isi conduca cetatenii, aceia “egali” si “egali in drepturi” dupa cum afirma sus si tare doctrina comunistã, spre “binele” lor, in cele mai negre si cumplite lagare de munca fortata, care s-au numit atunci “gulag-uri”.
De fapt, nu stiu daca Stalin a spus “spre binele lor”, pesemne ca el nu a spus asa ceva, dar el infaptuia si punea in practica doctrina comunista, aceea care s-a lansat cu surle si trambite, si care anunta fericirea colectiva.
Din moment ce, potrivit comunismului, toti oamenii erau egali, inseamna ca, tot in mod egal, fara discriminare, dictatorii din perioada regimului comunist, se ocupau de soarta oamenilor si de fericirea si bunastarea colectiva, comuna.
Nu demult, am citit chiar in presa romaneasca un articol in care scria ca, inainte de 22 decembrie 1989 in Romania, partidul comunist, prin institutiile pe care le infiintase si le conducea, se ocupa de soarta românilor, a cetatenilor români.
Daca ne gandim, si dictatorii din tarile comuniste erau niste oameni care isi pastoreau turma, dar in felul lor caracteristic, si dând Biblia la spate, caci era interzisa.
In cele din urmã, dupa cum s-a vazut Pãstorul Cel Bun si Pãstorul Cel Plãtit, se poate spune cã au ajuns sa fie fatã in fatã.
Cum asa ?
Da, chiar asa, pentru ca in ochii nostri ai oamenilor, timpul acesta este atat de lung uneori incat nu putem vedea mai departe, in viitor, in perspectiva, nu putem vedea odata ce ne aflãm pe un drum, pe o cale, continuarea drumului, ci mai degraba numai pasul urmator, insa in ochii lui Dumnezeu, stim ca trecutul, prezentul si viitorul sunt una, sau inca, pentru el timpul nu este atat de lent ca pentru noi, ci timpul se cuprinde in Dumnezeu, care il dirijeaza.
Daca privim pas cu pas, nu vom vedea ca astazi Pastorul Cel Bun si Pastorul Cel Platit, adica dictatorii de altadata, din dinainte de caderea comunismului au ajuns sa fie fata in fata.
Ce inseamna Pãstorul Cel Bun ?
Ma gandesc in special acuma la Parintele Michael Shields, dar desigur la toti preotii si calugarii si calugaritele chiar.
Iar dupa caderea comunismului au ramas urmele adanci si ranile lasate de comunism, o societate intreaga patrunsa de ideologie, care pana astazi gandeste viata numai prin prisma unei ideologii si a unei doctrine politice.
Tot ceea ce comunismul a lasat, si in primul rand oamenii impregnati de comunism, putem spune cã reprezintã Pãstorul Cel Plãtit, care traieste inca, cata vreme traieste in oamenii pe care i-a modelat in trecut si i-a invatat sa fie dupa chipul si asemanarea sa.
Si, nu putem spune cã nu intalnim si azi oameni care au mentalitatile comuniste si se comportã de parca si in prezent, presedintele Romaniei ar fi acel tovaras, Nicolae Ceausescu.
Atunci cand comunismul a cazut in Romania, in iarna anului 1989, se auzise ca multi membri ai partidului comunist, si-ar fi rupt sau aruncat la gunoi, sau chiar in toaleta, in w.c. direct spus, carnetul de membru de partid.
In realitate, eu cred ca nu toti l-au aruncat si ca, daca Doamne Fereste, ar veni zvon ca regimul comunist reînvie, sunt sigura ca oamenii si-ar scoate la vedere carnetul de partid si s-ar lauda cu faptul ca au stiut sa il pastreze.
Si atunci, oare, Pãstorul Cel Plãtit din Biblie nu continuã si astazi sa traiasca printre noi ?
Ba chiar de multe ori el cautã sa traiasca in locul nostru si sã ne dea la o parte.
Este adevarat cã memoria colectiva este fragilã si cã omul uitã repede.
Pe de o parte omul este construit, cladit, facut sa uite, pentru cã are nevoie sa uite rãni prea dureroase, pe care daca nu le-ar uita, macar putin, atunci nu le-ar putea depãsi, nu ar putea supravietui, ar muri de durere.
Totusi, oamenii uitã foarte usor.
Imi amintesc in urma cu cativa ani cand eram inca studenta la Drept, ca intr-o seara m-am intalnit cu o colega de facultate in oras, la Mac Donald’s-ul de la Brezoianu unde ieseam destul de des in perioada aceea, sau la cel din Piata Romana sa fi fost anume in seara aceea, se facuse foarte tarziu cand ne-am luat ramas bun si colega mea a insistat sa ma conduca pana acasa, fratele ei, caci era pustiu pe strazi si intuneric.
Pe drum, discutand de una de alta, fratele colegei mele mi-a spus ca, daca unii parinti isi tin copiii din scurt, chiar si atunci cand acestia ajung la o varsta adulta, este pentru ca nu este bine ca in viata, sa faci toate experientele pe pielea ta.
Se spune ca trebuie sa ai o experienta de viata si asa este.
Totusi, fratele colegei mele era de parere ca nu poti sa incerci sa experimentezi totul, sa inveti totul pe pielea ta, prin experienta personala.
Cu alte cuvinte, daca ai face-o, ai incasa multe.
Si atunci, revenind la prezent, ma gandesc citind presa sau macar titlurile mai mari, in fiecare zi, ca in Europa oamenii tin sa experimenteze pe pielea lor, greselile ascendentilor lor, atunci cand vor sa ridice la putere, la guvernare, curente nationaliste, cand cauta razboiul si neintelegerea cu orice pret.
Stiind cat de usor se amplifica si se propaga tot ce este rau si samanta de scandal, sau de razboi.
Sau poate ca nu stiu ?
Sau poate ca oameni care vor sa ne conduca destinele si care au citit cartile de Istorie, nu pot face legatura cu realitatea ?
Exista cred oameni, care atunci cand citesc o carte, isi spun in sinea lor « E numai o carte, asa e in carte ! », chiar daca paginile cartii iti vorbesc despre ceva intamplat cu adevarat.
Am vazut profesori de Drept, predicând de la catedrã, drepturile omului si cand coborau de la catedra nu stiau cum sa scape de studenti, daca studentii ar fi insistat prea mult sa le ceara sfatul, parerea, sau sa stea de vorba cu ei.
Multi judecatori din sistemul judiciar din Romania, sunt si au fost si in anii trecuti, profesori de Drept, la facultati de Drept ale universitatilor infiintate si numeroase dupa 1989.
Se numesc universitati particulare, dar sunt institutii de invatamant superior, asa cum este Universitatea Bucuresti, aceea de Stat.
Daca drepturile omului spun, si ele spun demult, ca omul si cetateanul are dreptul sa circule liber, teoretic asta spune la catedra, studentilor sai si profesorul de Drept.
Dar, daca profesorul este si judecator, s-ar putea ca in sistemul instantelor judecatoresti sa nu priveasca cu ochii buni cand cineva din “turma” sa, adica din angajatii sai care ii sunt, intr-un fel, cel putin pe linie administrativa, subalterni, intelege sa isi exercite concret dreptul de a circula liber si de a pleca in tari ale Europei Occidentale.
Ma intreb daca profesorii sunt oameni cu o personalitate dubla ?
Stiu ca, dupa ce in ianuarie si iunie 1999 am fost plecata in Franta, la judecatorie nu am fost bine privita, si in fapt mi s-au inchis usile in fata, brusc, ca si cum cine stie ce facusem, plecand din Romania pentru a ramane 2 luni de zile in Franta.
Si plecarea mea a fost din motive personale, nu legate de serviciu.
Peste cativa ani, desi destui, a izbucnit cazul judecatoarei Mihaela Lamaita Ciocea, care a plecat in Germania la master si cand s-a intors de acolo, a constatat ca nu mai era loc pentru ea in instanta in care lucrase si de unde plecase, temporar, la master.
Drepturile omului nesocotite si calcate in picioare chiar in sanul Justitiei.
Pana astazi, numai pe profesorul nostru Tudorel Butoi l-am auzit intr-o seara la masterul de Stiinte Penale in toamna anului 2010, spunandu-ne ca, intr-adevar pe vremea regimului lui Nicolae Ceausescu, “faceam ce vroiam cu ei”, adica profesorul Tudorel Butoi a lucrat in Militie inainte de 1989 si in Politie dupa 1989 si pana cand am ajuns noi prin anul 2, 3 ( adica pana prin 2006-2007, 2007- 2008 ) de facultate cand a trecut in rezerva, s-a pensionat.
Acuma, nu ca pe vremea lui Nicolae Ceausescu nu existau infractori, da, stim ca infractori existau si atunci, numai ca profesorul Butoi care era psiholog judiciar, expert criminalist si ancheta si lucra in si cu Militia, ne-a spus ca, da, pe atunci, functia lui era foarte mare si iata, ii permitea sa faca ce vroia.
Este singurul profesor care a lucrat in Militie si care vorbeste despre el, ceilalti nu vorbesc despre ei si dupa cum se purtau in anii facultatii, am ajuns la concluzia cã ei regretã si astazi faptul ca nu mai pot avea comportamentul discretionar, sau nu mai pot avea asa multa putere cum au avut inainte de 1989.
Cand, ma intreb in sinea mea, ce Doamne Iarta-ma au fost in stare sa faca cu toata puterea pe care le-a dat-o Ceausescu ?
De ce plang ei asa de mult pentru vremurile apuse ?
Si atunci, cand ajungi la master in anul de gratie 2010, te mai miri cã acesti oameni bravi care au muncit inainte de 1989, iti calcã toate drepturile in picioare ?
De curand am citit in presa romaneasca si ca, ar fi fost inchisa, desfiintata Revista de Criminalistica, care se numea mai nou si de Criminologie si Penologie.
Cand eram noi studenti la Drept se numea doar “Revista de Criminalistica”, dar era invizibila.
De asemenea, multe carti necesare studentilor la Drept s-ar gasi de cumparat numai la Ministerul de Interne, deci nu se gasesc in librarii cum poate ca ar fi normal.
Imi amintesc fluturasul publicitar cu programele de master pe care l-am cules de la o masa din sediul facultatii noastre de Drept, cand doream sa ma inscriu la master.
Scria in el ca masteranzii facultatii au acces la biblioteca.
In toamna 2010 am reusit sa merg de vreo 2, 3 ori cu o colega la biblioteca, apoi s-a inchis biblioteca.
Biblioteca facultatii era interzisa masteranzilor facultatii.
Odata, cand ma aflam in biblioteca, remarcasem pe un raft prafuit, niste teancuri cu Revista de Criminalistica, in anul IV in trecut, in 2008-2009, participasem la un Simpozion de Criminalistica, dar nici acolo nu se gasea revista.
Am vazut-o insa la cineva si am auzit ca s-ar gasi la sediul Asociatiei Criminalistilor din Romania, peste drum de liceul Virgil Madgearu de la Bulevardul Dacia.
In ziua aceea, in biblioteca a intrat o tanara care isi amanase lucrarea de disertatie la master si intrase la Decanul facultatii in audienta, iar decanul ii recomandase printre alte carti, si revista de Criminalistica.
Lipsisem in ziua aceea pentru vreo 20, 30 de minute din biblioteca, impreuna cu o colega am fost la Secretariat, unde am cerut si obtinut legitimatie de masterand.
Cand am revenit in Biblioteca facultatii unde ne lasasem gentile, hainele, lucrurile, cu Mihaela Milos, colega mea de facultate si de master, a intrat si tanara care cãuta revista de Criminalistica.
S-a adresat bibliotecarei care a cautat peste tot, a deschis rafturi nedeshise de ani si ani de zile cred, in fine, pline de praf, caci facultatea de Drept nu avea sediul in sos. Berceni nr. 24, sector 4 de foarte mult timp, dar suficient cat sa devina praful gros, si – in cele din urma bibliotecara i-a spus tinerei : “Nu avem revista de Criminalistica !”
I-am spus tinerei cã se afla in biblioteca, “Uite, sunt acolo, pe raft, teancuri cu revista de Criminalistica”, din locul unde ma aflam, pe scaun, la o masa de lectura, nu vedeam raftul, sau nu privisem spre raft dupa ce ma intorsesem de la secretariat in biblioteca, atunci tanara, o chema Lacramioara, mi-a spus : “Unde ? Acolo nu e nimic !”
M-am uitat in directia raftului si, intr-adevar, nici urma de revista de Criminalistica care disparuse ca prin farmec in cele 20 – 30 de minute cand absentasem din Biblioteca cu colega mea Mihaela Milos.
Cat despre denumirea “penologie” din titlul revistei de Criminalistica, ei bine, in facultate, in anul IV si ultimul la Drept, ni s-a spus la curs de catre profesoara, ca “nimeni nu a scris in Romania vreun manual sau curs de Penologie, cu exceptia unui curs al domnului Stanisor”, acesta din urma era un domn care lucrase sau inca lucra la Directia Generala a Penitenciarelor din Romania.
Multi profesori de Drept, am putut sa constat in anii facultatii, scriu cursuri de drept, care niciodata nu apar, nu sunt publicate.
Ei incep si schiteaza un curs, care ulterior nu apare, uneori pentru cã nu terminã niciodata sa il scrie.
Si acum, dintr-o data in presa citesc ca Revista de Criminalistica este si de Penologie si de Criminologie.
Dar, acel articol ne mai spunea si cã acum revista de Criminalisticã a fost desfiintata.
Ce am facut noi masteranzii cand s-a inchis biblioteca, cand nu se tineau cursurile ?
Am obtinut o audienta la Decanul facultatii de drept, in 2010, si decanul a inceput audienta cu noi asezati in scaune, la mesele din sala 102, etajul 1, din sos. Berceni 24, sector 4, si povestindu-ne pe un ton grav si sobru despre faptul ca, daca vrem sa ne alegem lucrarea de Disertatie, de pe acuma ( abia incepusem masterul ) la disciplina Criminalistica, ne vor fi necesare si Plansele in cuprinsul lucrarii.
Aceasta a fost audienta, si momentul in care decanul insusi, un om cu o varsta venerabila s-a ridicat de la catedra, a luat un betisor si a indicat pe Plansele atarnate pe perete, langa scaunele noastre, o amprenta cu privire la care ne-a spus cã el a propus sa nu se mai spuna pe viitor “Reîntoarcere”, ci numai “Intoarcere”, cu referire la desenele de pe degetutele noastre, in care ghicesc cu generozitate vrajitoarele, si care se intorc, se unduie, se reintorc, nu trebuie decat sa ne privim “desenul” din palma si de pe degete pentru a vedea ce inseamna o amprenta, care se intoarce si reintoarce.
Si cine stie pe unde mai apare...
Totusi, in aceasta audienta, Decanul, desi nu a pronuntat cuvantul “profesori” si “ vom face astfel incat profesorii sa vina sa va tina cursurile la master”, ne-a spus ca el este decan si poate sa faca astfel incat Biblioteca sa fie deschisa in viitor si pentru noi, masteranzii si fostii studenti fideli ai facultatii noastre de Drept.
Daca decanul nu a vorbit despre profesori, in schimb, ne-a spus ca va vorbi cu “fetele de la biblioteca”, care sunt “fete cu carte”, “fete cu facultate”, “cu facultatea facuta la noi”, si ca situatia se va rezolva.
Daca este sa consideri oamenii de maniera individuala, de la om la om, gasesti ca oamenii sunt chiar simpatici, sau sunt draguti, au calitatile lor, insa concret te intrebi de ce nu isi aratã calitatile?
Toti acestia care sunt profesori ai facultatii de Drept, - sau nu toti, am vazut ca profesorul Butoi nu se plange – se plang de regimul lui Ceausescu.
Am aflat din audienta aceea la decan, ca Nicolae Ceausescu pusese la index disciplina criminalistica.
Deci in timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, criminalistii nu erau bine priviti, cum nu au fost in speta, nici psihologii.
Insa, cand am facut criminalistica in anii facultatii, prin anul II ( 2006 – 2007 ), profesorul nostru s-a limitat sa ne vorbeasca de Istoria Criminalisticii, despre primul manual de criminalistica, despre primii criminalisti romani si cum Istoria e un subiect vast, sfarsitul semestrului ne-a prins tot la capitolul Istoric.
In termeni mai expliciti, eu cred ca acesti profesori nu vor sa predea cu adevarat.
In acest sens, exceptie a facut tot profesorul Butoi caruia ii placea sa ne vorbeasca despre Psihologia Judiciara.
In rest insa, la seminarul de criminalistica, tanarul seminarist vorbea prea incet, microfon nu avea si pana in spate, in sala 500 din Ion Ghica 13, sector 3 nu razbateau cuvintele sale, invatamintele sale cand ne spunea : “Sa vã vând un pont, despre cutare chestiune, intrebati-l pe profesorul Carjan cand il prindeti si el vã va spune !”
Profesorul nostru Carjan, bunul nostru profesor ne asigura la curs ca, atata timp cât va trãi se va interesa de strãmosii Criminalisticii, mai ales de aceia cu privire la care istoria nu ne-a lasat prea multe date si informatii.
Cum s-ar spune, fiecare avea discursul sãu, profesorul pe al sãu si seminaristul pe al lui.
Acestia, profesorii facultatii de Drept sunt oameni cu o varsta destul de inaintata, si care in cea mai mare parte a vietii lor active, au lucrat sub regimul comunist al lui Nicolae Ceausescu, daca nu si sub acela al lui Gheorghiu-Dej.
Poate, imi spun poate, cã un aspect de avut in vedere ar fi acesta, si anume, Militia de pe vremea comunistilor nu se împãca cu Securitatea, tot de pe vremea comunistilor.
Si astfel, invatam azi despre drepturile omului si cetateanului intr-un context pe care l-as numi original, cu profesorii de altadata, adica din vremurile in care unii visau poate sa aiba drepturi, si altii visau sa nu le dea niciodata drepturi.
Daca vrei ca un curs sa nu fie audiat de prea multi studenti, in Orar nu ai decat sa il stabilesti la o ora matinala, stiut fiind ca dimineata traficul e imposibil in Bucuresti si putini studenti se vor gandi la cursul tãu.
De pilda, cursul de Drepturile omului era pe la ora 9h00 dimineata, cand am fost, odata, am reusit adica sa ajung, amfiteatrul din Ion Ghica 13, sector 3 era pustiu si la curs erau vreo 3 colegi de-ai mei, cu vreo doi dintre ei ma aveam mai bine, adica mai stateam de vorba, ne intelegeam ( am avut foarte multi colegi incat nu am ajuns sa ne cunoastem cu totii ), iar colegul meu cu care mergeam sa cumparam covrigi pentru mama lui, dupa cursuri, s-a ridicat la final si a intrebat profesorul care este statutul Vaticanului ?
Acesta era Cristi Petre, iar prezentã si constiincioasã, nu stiu cum reusea sa ajunga la toate cursurile matinale, am admirat-o intotdeauna, era si colega mea Alexandra Chitea, care adora sa citeasca presa franceza, engleza, sa vada filme pe computer, astfel incat la curs uneori i se inchideau ochii de somn.
Ma gandesc ca in facultate, intrucat imi plac rugaciunile, le spusesem si colegilor mei, despre rugaciuni si probabil Cristi Petre s-o fi gandit sa ne spuna profesorul ceva la curs si despre Vatican.
Era cursul de “Libertati fundamentale” al profesorului Ion Diaconu din anul III, daca tin bine minte, anul 2007 – 2008.
Concluzia la care am ajuns este ca traim in lumi diferite, pe “comunitati” sau “societati”, de exemplu studentii alcatuiesc comunitatea studentilor, persoanele care inca au un loc de munca, alcatuiesc comunitatea celor aflati in campul muncii, oamenii credinciosi, alcatuiesc societatea credinciosilor, profesorii au si ei societatea lor, a cadrelor didactice.
Progresul “considerabil” la care s-a ajuns dupa caderea comunismului este acesta : oamenii au invatat ca trebuie sa coabiteze ( termen din lumea politica a anilor din urma, vremurilor din urma ), si coabiteaza in lumi paralele, destul de “politicos”, destul de civilizat, mai ales cand incepi sa spui ca : “Daca nu imi respectati drepturile, va fi vai de voi !”
Cata vreme nu vrei sa faci politica, sa mergi sa “ceri” o slujba la Stat, cata vreme ramai pe dinafara societatii oamenilor politici, sau a societatii functionarilor publici, cata vreme ramai pe tusa, esti totusi, de bine de rau, acceptat, lasat in pace.
“Cineva a întrebat recent de ce am venit la Magadan ?”
As spune cã aceasta este o intrebare universala.
Personal am auzit intrebarea aceasta, care este un fel de intrebare-obsesie a oamenilor care au trait in tãrile comuniste, dar nu numai.
Desigur, am auzit intrebarea aceasta personalizata, adica particularizata, cu privire la mine.
Am auzit intrebarea aceasta si sa fiu sincera nu mi-a picat bine, asta dupa ce am trecut de etapa intristarii, cand mi-au dat lacrimile.
Mi-am spus ca urmeaza etapa razboinica, pentru afirmarea drepturilor si a locului meu, daca mai era necesar.
Cand lucram la fundatia Terre des Hommes din Bucuresti, chiar o tanara frantuzoaica, care venise in vizita la fundatie, si cine stie ce ii spusesera sefii mei de acolo si de atunci, m-a intrebat cand o conduceam spre un taxi cu care urma sa mearga la gara sau aeroport, nu mai stiu exact unde, “De ce ati venit aici ? Ce ati venit sa faceti aici ?”
Am ramas perplexa, eram secretara Delegatiei numite DREE, adica Delegatiei Regionale pentru Europa de Est, adica a fundatiei Terre des Hommes la Bucuresti.
Nu ma gandisem sa ii intreb pe sefii mei – cetateni straini - , de ce au venit in România sa lucreze la o fundatie umanitara ?
Cand eram grefiera de sedinta si lucram la Judecatorie, am auzit totusi nu o data : “Tu de ce stai aici ? “ – adica aici printre noi grefierii, “Ai putea sa faci facultatea !”, sau inca si mai si : “Daca stii limba franceza, de ce sa stai aici ( grefiera ) ?”
Cand am plecat in 1999 in Franta si m-am intors de acolo, definitiv, parintii mei m-au intrebat ani la rand, obsesiv : “De ce nu ai ramas acolo ?”
Ba inca, am avut cativa ani o vecina care participa la viata noastra si imi punea aceeasi intrebare, ea chiar m-a indemnat la telefon cand am sunat-o din Franta : “Olivia, ramai acolo, nu te intoarce aici, ca vezi cum e aici ( adica in Romania ) !”
Peste multi ani, in toamna 2010, intamplarea a facut sa intalnesc pe strada, ma intorceam de la facultate, din sos. Berceni 24, sector 4, si ma indreptam spre Biserica Catolica “Adormirea Maicii Domnului” de la Drumul Taberei nr.39, singura biserica catolica in zona aceea, - o colega a mamei mele, de serviciu, si doamna Florica Bejan, primele ei cuvinte cand i-am spus cine sunt, dupa ce m-a intrebat ce mai fac eu, dar mama, au fost acestea : “Olivio ! De ce nu ai ramas acolo in Franta ?”
Pe doamna Florica nu o mai vazusem de foarte demult, o mai vedeam cand eram in liceu si mama mea lucra inca la Institutul de Proiectari al uzinei “Vulcan” de pe strada Sebastian, tot acolo, sotul doamnei Florica, domnul Bejan era sef de Cadre, astazi s-ar spune de Personal sau Resurse Umane.
Doamna Florica si mama au fost in relatii bune intotdeauna, si Florica are o memorie excelenta si o memorie a chipurilor, a fizionomiilor.
I-am spus pe scurt ca in ultimii ani am fost plecata putin in Franta, ca am avut niste necazuri, si ea mi-a reprosat exact ca si mama acasa : “E vina ta, ca nu ai ramas acolo cu ãla !”
Am ramas uimita de credinta femeilor romance, ma gandesc la fosta noasta vecina din Bucuresti, si chiar la doamna Florica, o doamna inteligenta, ca, odata ce cunosti un om, chiar daca in vederea casatoriei, trebuie sa ramai cu acela, indiferent de felul in care omul, barbatul se comporta fata de tine.
Multe femei cred ca trebuie sa te agati de un barbat, sa il tii cu forta, si multe, incep sa cred ca si-au tinut cu forta barbatul.
Toate acestea le-am descoperit dupa ce am avut “norocul” sa ma logodesc cu Roland si sa ma intorc din Franta.
Ce nu am auzit de la femei, cu ocazia revenirii mele in Romania !
Fiecare si-a descarcat putin din sufletul sãu, si multe mi-au reprosat cã nu am ramas in Franta : “De ce nu ai stat acolo cu ãla ? Cu francezul ãla ?”
Sau inca : “E vina ta cã te-ai intors in Romania ! Trebuia sa ramai in Franta !”
Ai fi spus cã dupa plecarea mea, mi se ocupase locul si acasa, in familia parintilor mei !
O buna vecina, o alta, din bloc, iesise in fata blocului si spunea unui interlocutor al sãu ca mi-am parasit logodnicul, ca nu mi-am tinut barbatul.
Recunosc cã nu am inteles, si nu stiu ce inseamna sa “iti tii barbatul”.
Cum adica sa tii un barbat, sau cum sa “tii” un om in general ?
“Trebuia sa il fortezi cumva, sa va casatoriti !” – mi-a spus o alta vecina care ma cunoaste de cand sunt un copil.
Dar, de departe, cea mai uimitoare a fost vecina care il plangea pe logodnicul meu pe care nu l-am pastrat, si pe care nu l-am pretuit, si cine o auzea, ii plangea omului de mila, daca nu cunostea povestea.
Era foarte graitoare in emotia ei si in iritarea ei.
“Cum sa iti parasesti sotul ?”, era intrebarea ei – in fine el nu era sotul meu, dar in limbaj comun uneori, prin extensie, in sens larg, se mai spune “sotul”, unei persoane cu care vrei sa te casatoresti.
Eu ma intrebam in sinea mea, cum sa nu il parasesti, cand vecina mea, o femeie mai in varsta de acuma, pãtimise multe de pe urma sotului ei de o viata, o viata de durere alaturi de “tovarasul” ei de viata care in trecut ( deci cand erau mult mai tineri ) o alerga pe scari, si, se pare ca tot lui ii datoreaza faptul cã are fata arsã, cicatrizata demult, dupa ce “barbatul ei”, “sotul ei” i-ar fi azvarlit apa fiarta si fierbinte dintr-o oala ce se afla pe aragaz pe foc, direct in fatã.
“Gurile rele” sau martorii din acele vremuri, sfarsitul anilor ’70, anii ’80, ar fi spus ca biata noastra vecina era alungata din apartament, mai mult sau mai putin imbracata, asa cum se nimerea in acel moment sa fie, si ramanea la ghenã ascunsa, mai multe ore, pana cand sotul si barbatul ei iesea de sub “eter”, adica de sub efectul alcoolului.
Oricum, tipete razbateau uneori, chiar si pana la noi la etaj, cateva etaje mai jos.
Concluzia ar fi ca, in orice lume, in orice societate te afli, oamenii au tendinta sa te intrebe ce cauti printre ei, din clipa in care nu esti exact ca ei sau in situatia lor.
Oamenii tind multi spre uniformitate, din momentul in care te distingi printr-o trasatura, prin ceva, oricat de putin de ei, au tendinta sa te excluda.
Revenind insa la situatia unui preot, mi se pare ciudat sa il intrebi ce a venit sa faca intr-o comunitate de credinciosi, in cazul de fata, la Magadan, oras-port din Siberia Orientala, din Rusia.
Totusi, am vazut un film realizat de o tara nordica, danez poate, in care un pastor casatorit a obtinut o parohie intr-un colt mai indepartat al Danemarcei sau altei tari din Nordul Europei.
A plecat acolo plin de entuziasm si in sanul acelei comunitati incepuse sa organizeze niste seri, - actiunea se petrecea pe la 1800 si ceva – in care credinciosii veneau, citeau carti impreuna, le citea si preotul din cartile de religie, unele femei tricotau, pana cand la un moment dat, au inceput credinciosii sa lipseasca.
Pastorul i-a intrebat ce se intampla, de ce nu mai participa la serile respective si una din femei l-a intrebat atunci : “De ce ati venit la noi ? Noi nu avem nevoie de dumneavoastra ! Ce sa faceti aici, cu noi ? Noi traim bine oricum. “
Pastorul a ramas perplex, mai ales ca renuntase sa fie confesorul reginei insesi, care ii propusese sa devina duhovnicul ei si sa se mute la Curte.
Iar preotul o refuzase pe Regina si i-a spus ca pleaca in acea parohie indepartata, izolata oarecum geografic, unde, dupa cum se vede si ajunsese, ca sa i se spuna de catre credinciosii din parohie, ca nu era nevoie sa se deranjeze si sa vina la ei.
Daca, despre comunitatea aceea nordica, daneza, din filmul pe care l-am vazut in trecut la TVR, se putea spune ca oamenii se descurcau si o duceau totusi bine, in schimb, nu acelasi lucru se poate spune despre comunitatea din Magadan, din Rusia, si, in general, din tarile comuniste.
Dupa cate putem vedea pe pagina de Facebook a Misiunii la Magadan, la ora actuala pe drept cuvant, si este un lucru foarte emotionant, dar si important de remarcat, preotul paroh Michael Shields este tatal multor tineri si multor copii, el este cel care ii creste si ajuta deopotriva pe tinerii casatoriti care nu au o locuinta si un loc de munca, si pe femeile tinere care au adus copii pe lume, copii insa al caror tata este absent.
Mai demult, am auzit pe cineva, o persoana fina si buna, care insa mi-a spus ca in lumea Occidentala, peste Ocean, de exemplu in Canada, misionarii in general, in sensul larg al cuvantului, nu mai au ce sa faca, intrucat acolo oamenii traiesc foarte bine, au de toate, nu le lipseste nimic.
Pe scurt, s-a ajuns la un nivel de viata atat de ridicat incat un misionar nu mai are nimic de facut acolo.
Si totusi, si acolo am auzit ca ar exista oameni care nu au un adapost si o locuinta, oameni ai strazii, si in afara acestora, mai exista am auzit si multi oameni care au locuinta, care au si bani, dar care sunt foarte insingurati, si asa traiesc.
Am auzit chiar ca unii suferã de singuratate.
Daca ne gandim bine, si in Romania s-a ajuns la un nivel asa de ridicat de viata, incat multi oameni nu se mai ridica am auzit din patul lor, pentru ca au paralizat.
Cel putin asta auzisem in parohia noastra ortodoxa, in urma cu cativa ani.
Asa fiind, si pentru ca acestia nici nu au cum sa participe la Liturghia de duminica, - ma gandesc ca vineri, la slujba de seara, de dezlegare de farmece si de cununii si vraji si blesteme, pesemne nici nu ar fi interesati sa participe, dar la liturghia de duminica, singura slujba cand poti conta pe Biserica sa gasesti usa larg deschisa, la slujbele de seara, de-a lungul anului, nu e mereu sigur cand gasesti deschis, - neavand deci cum sa participe la aceste slujbe, si Biserica are mai putine atributii.
Desi, intr-o vreme auzisem ca a existat incercarea ca niste asistente sociale sa ajute oamenii in varsta din parohie care nu mai pot iesi din casa lor spre a-si face cumparaturile, sau pentru orice alte lucruri normale si necesare.
In iarna 2010 am fost odata cu colega mea Mihaela Milos, venind dupa o seara de la master, in care, “normal”, am asteptat profesorul care nu a venit, am platit metroul pana la facultate si inapoi ( iar metroul la noi a ajuns scump ca o caleasca ! ), - la Biserica noastra ortodoxa “Nasterea Maicii Domnului”, din strada Targu-Neamt 12 C, sector 6, si am intrat in Biserica, ne-am inchinat, am scris un Acatist si l-am lasat acolo, am stat de vorba cu doamna Olga cea care tine chioscul de lumanari, si carti si icoane si tamaie si prescuri, si matanii si alte obiecte religioase.
Apoi, in alta seara, in aceeasi iarna, Biserica era pustie, o slujba de vineri nu s-a mai tinut, doamna Olga mi-a explicat ca a gasit o doamna singura in biserica si a cam luat-o la rost, dupa care a auzit ca era sotia protopopului, sau nu stiu cum se numeste acel ierarh al bisericii ortodoxe, doamna era sotia unui cleric mai importat cu alte cuvinte.
Dupa aceea, pentru a nu se mai crea neintelegeri, de ce vrei sa stai in Biserica singura numai cu Dumnezeu cand nu e nimeni in jurul tau, si cand nu se tine slujba, biserica s-a inchis, iar preotii au pornit cu icoana prin blocurile din parohie.
Dar si la Biserica Rusa, la ora 20h00 era deja lacatul pus la usa, in aceeasi iarna a anului 2010, adica slujba se terminase mult mai devreme.
Este foarte trist cand vezi lacatul pus la usa unei Biserici.
In cartierul nostru, am auzit ca la Biserica “Sfanta Vineri”, adica Sfanta Parascheva de la Piata Moghioros, preotul tine slujbe lungi, care dureaza mult timp dupa ce la noi la Biserica Nasterea Maicii Domnului, s-au stins si ultimele ecouri ale cantarilor religioase.
De fapt, se aud uneori cand e sarbatoare, cand sunt mari slujbe, pana in apartament, aduse poate de vant, aduse de aer, ritmul si cadenta cuvintelor de la slujba de la Biserica Sfanta Parascheva de la piata Moghioros, aceea avand cupola rotunda, aurita.
Multi ortodocsi prefera sa participe la slujbe la Biserica “Sfanta Vineri”, cum mai este ea numita, de la Moghioros.
De asemenea, a ajuns sa fie un fel de conceptie general-admisa, credinta ca, la Biserica vii la slujbe numai cand si pentru a-l ruga pe Dumnezeu ceva anume, adica omul trebuie sa aiba un scop precis, o intentie precisa, si dupa ce i se aude si implineste rugaciunea, dupa ce Dumnezeu se milostiveste si iti implineste cererea, nu mai trebuie sa vii la Biserica, in fond, ce mai cauti ?
Astfel de exemplu, un prieten credincios din Parohia noastra ortodoxa, este de parere ca daca vine si se roaga la Biserica si “dã o jertfã”, atunci isi va vinde tablourile pe care le picteaza.
Intentia este cat se poate de directa si de pragmatica.
Orice om cu bun simt ar intelege-o.
Acest vecin si prieten este un baiat bun, un tanar, in fine, are si el o varsta dar este mai tanar decat mine, este un baiat rezervat, chiar foarte rezervat si retinut, si cred ca are multa nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de fapt nu cred, stiu sigur ca asa este.
Numai ca uneori ma uimesc opiniile oamenilor despre credinta ortodoxa si despre credinta in general.
Iata, la polul opus, Arjen Dijksman, ai carui parinti au venit din Olanda in Franta, demult, pentru a crea grupuri de credinciosi care sa vorbeasca despre Isus, Iertarea lui Isus si credinta crestina in general, grupuri mixte.
Parintii lui Arjen erau si sunt protestanti practicanti, au creat insa grupuri mixte, adica cu credinciosi si de alte religii – din care ortodocsii lipseau cu desavarsire – si ei nu avea un scop limitat la o dorinta anume, de moment, sau la vreo nevoie anume.
Ideea principala ar fi cã oamenii considerã, cã a fi credincios inseamna in mod exclusiv a formula o rugaciune de cerere.
La catolici exista si Adorarea lui Isus, care mie imi place deosebit de mult, o ador pot spune, insa la ortodocsi nu exista asa ceva.
Si atunci, ortodocsii cred ca sa fii credincios inseamna numai sa te rogi sa ti se implineasca o dorinta anume, punctuala, precisa, si sa faci parastase pentru sufletul raposatilor.
Si asa este.
De asemenea, in anii trecuti, si mi-a ramas in minte, o persoana mi-a spus ca citise intreaga Biblie, de la cap la coada, si mi-a recomandat, daca vreau sa vad efectul rugaciunii, sa ma rog numai pentru mine.
Auzisem tot pe atunci ca, daca sunt ortodoxa, de ce le trec pe Maicile mele catolice de la Scoala Catolica unde am invatat in primii ani de viata, in sfintele liturghii la rubrica “Adormiti” sau “Morti”, caci nu ma pot ruga pentru catolici.
Mai mult, cand m-am logodit cu Roland francezul care, acuma sa fiu sincera, era paralel cu credinta si cu religia, desi mama lui spunea ca “suntem catolici” ( se referea la familia lor ), un preot ortodox a fost suparat ca m-am putut gandi ca as putea fi fericita alaturi de un catolic, a fost omul asa de revoltat, m-a oprit de la impartasanie si mai ales cand a auzit ca am pierdut si sarcina cu ocazia aceea.
Imi venea cu adevarat sa le spun tuturor atunci : “Duceti-va undeva ca sunteti sadici si idioti !”, “Cum de am numai eu, parte de asa oameni ?”
Eram descurajata din toate partile daca ma rugam – in fond cine m-a pus sa spun ca ma rog ? - pentru maicile catolice, pentru ca nu sunt ortodoxe, mi se spunea ca nu am cum sa fiu fericita cu un catolic, mi se reprosa ca nu am putut tine sarcina, desi am plans si am plans pentru sarcina pierduta pana cand am ramas fara lacrimi.
Si aceasta, chiar inainte sa merg sa ma spovedesc, ceea ce am facut la propunerea fiicei unei colege de la Institutul Victor Babes.
In fine, faptul de a mã fi spovedit a fost bun in sine, dar peste ce preot am dat !
Niste oameni sadici.
Daca, dupa ce citesti biblia intreaga, ii spui si ii recomanzi cuiva sa nu se roage decat pentru sine si niciodata pentru semenii sai, nu mai stiu ce sa spun, ce a inteles din lectura Bibliei ?
Si cireasa de pe coliva a fost ca ma rugasem, desi nu ii spusesem, pentru persoana care imi spunea : “Pe liturghii si acatiste, sa te rogi numai pentru tine, nu este bine sa te rogi pentru altii !”
Apoi, in parohia noastra ortodoxa mai este si o familie tanara de credinciosi, George Ursachio mi-a spus ca Monica, sotia lui, atunci cand ei cheama acasa calugari, intotdeauna ma trece si pe mine in rugaciunile lor, un lucru pentru care m-am bucurat foarte mult si nu credeam ca cineva se gandeste sa faca asa un gest frumos si crestin pentru mine !
In vara aceasta, fratele meu pentru prima data, si-a luat zborul din cuibul familiei si s-a hotarat sa se mute de acasa, fara sa imi spuna unde insa locuieste.
Ceea ce insa m-a întristat a fost sa vad ca treptat, si-a adus acasa si si-a lasat acasa cartile lui de rugaciuni, acatistele pe care obisnuia sa le spuna, intotdeauna il bateam la cap sa mearga la biserica, sa stea si sa se roage, chiar daca eu nu mergeam.
Si astfel fratele meu incepuse sa fie prezent la biserica, des, si incepuse sa se roage, adica isi avea cartile lui de rugaciuni, sau mergea la biserica si se ruga cand nu era slujba.
Iar duminica dimineata, intotdeauna mergea la Sfanta Liturghie.
Si atunci, acum ma gandesc : “Oare fratele meu se ruga si el foarte punctual lui Dumnezeu, ii adresa numai o cerere anume, de pilda sa plece si sa se mute de acasa ?”
“De ce si-a lasat acasa cartile de rugaciune, dupa ce s-a mutat ?”
In fond, la inceput isi lua cu sine si aducea inapoi acasa, camasile, tricourile, mama i le spãla, si eu si mama i le cãlcam, acum, treptat si-a luat toate camasile.
Mi-a spus cã, “Asa este in viata !”, adica o fi vrut sa spuna, ca asa se intampla, sa plece omul de acasa, sa isi cladeasca viata lui.
Fratele meu este cu nouã ani mai mic decat mine.
Ani intregi, cam toata viata, s-a tinut strans de mine, incat ma obisnuisem cu faptul cã nu il pot parasi.
Si, dintr-o data, cand nu mai credeam ca se va intampla vreodata, vara care tocmai a trecut, 2013, a plecat de acasa si s-a mutat de la noi !
De fapt, fratele meu este si el uimitor : din viata mea, eu nu l-am dat niciodata la o parte, nu l-am exclus.
Insa de mai multi ani de zile, el doreste sa aiba numai prietenii lui, sa vorbeasca numai el cu prietenii lui, pentru ca sunt numai ai lui, si el pe scurt, sa aiba numai un anturaj al lui.
Sigur ca sunt surprinsa, eu am fost foarte deschisa, acasa in familie am spus intotdeauna ce prieteni am, cu cine ies cand ieseam, si asa mai departe.
Nu a existat ca parintii mei si fratele meu sa nu stie unde ma aflu cand plecam de acasa, mai exact cand ieseam, si cu atat mai mult cand am plecat in Franta in 1999, pentru doua luni de zile.
Dar fratele meu nu imi spune unde s-a mutat, cum traieste, practic nu stiu unde sa il gasesc.
Ma gandesc ca, daca Dumnezeu i-a implinit fratelui meu rugaciunea, asta nu inseamna ca nu mai trebuie sa continue sa se roage.
Omul trebuie sa se afle intr-o legatura permanenta cu Dumnezeu.
Dupa ce a plecat de acasa, ii spunea unui prieten la telefonul sau mobil : “Nici pe la biserica nu am mai trecut in ultima vreme !”
Sfarsitul acestei veri mi-a lasat deci un gust amar, plecarea fratelui meu de acasa.
Pentru ca el nu s-a mutat, asa cum ar fi firesc, adica ca un eveniment care se intampla candva, intr-o buna zi, pentru cã asa cum spune el, vine vremea sa iti iei zborul.
Sa iti iei zborul, nu inseamna numaidecat sa pleci din familie, sa nu spui unde locuiesti, sa vii acasa numai cand vrei tu, mereu in trecere si grabit.
Practic, fratele meu ne exclude pe noi, pe parinti si pe mine din viata lui !
Si tocmai pentru ca in familia noastra, lucrurile nu au decurs niciodata in mod firesc, tocmai acest lucru mi-a adus multa durere in suflet odata cu plecarea lui.
Niciodata nu m-am impotrivit sa aiba viata lui, l-am incurajat cand era inca student, prin anii 1996, dar pe atunci, cred ca eu asta nu intelelesem prea bine in trecut, cred ca el nu vroia prea mult sa aiba viata lui, cum a decis in vara aceasta ca doreste.
In schimb, a vrut intotdeauna sa aiba prieteni si a avut, i-am luat apararea in fata tatalui meu, care era de parere sa nu aiba prea multi prieteni.
Intr-un fel, tata nu a gresit, nu s-a inselat.
Fratele meu nu a avut prieteni cu adevarat buni.
Direct spus, fiecare dintre ei si-a vazut de viata lui, iar fratele meu ducea dorul prietenilor sai.
Niciodata nu am cautat sa ii impun fratelui meu ce sa faca, am insistat numai sa isi faca facultatea si anume facultatea de Drept.
Dar nu as fi putut sa ii spun daca sa plece sau sa nu plece de acasa, oricum ar fi ales el, era binevenit.
Aici acasa este si casa lui si ii spun mereu ca poate veni cand vrea, mai ales ca el dã telefon sa ne anunte inainte sa soseasca.
Mai multi ani de zile, fratele meu a fost suparat pentru ca l-am “obligat sa invete Dreptul” si “Dreptul nu ii place lui”, pentru ca in cele din urma sa ma asculte si sa isi termine facultatea.
Apoi a putut aprecia cat inseamna sa ai o diploma de licenta.
Remarcasem ca, daca nu ii recomandam Dreptul, el nu manifesta un gust prea pronuntat pentru un domeniu anume, spunea ca ar vrea sa faca Filozofia, iar eu i-am spus ca s-ar putea sa ii fie mai greu sa aiba un loc de munca in acest caz.
Este pentru mine si a ramas pentru mine, si azi, un copil, zilele trecute si fara sa stiu, mi-a luat dictionarul de franceza, mama spune : “ I l-am dat eu !”.
E drept, era dictionarul mamei, singurul de limba franceza-romana pe care il apreciez si il aveam si il utilizam din franceza in romana, pentru vocabular.
In general utilizez numai dictionarul explicativ al limbii franceze, in completarea lui pentru cuvinte pe care uneori nu le stiam prea bine nici in limba romana, utilizam acel dictionar francez-roman din anul 1967, aparut la Editura Stiintifica.
Prin urmare, m-am plans ca nu imi spune fratiorul meu ce face, si ieri tata a plecat de acasa.
Seara, pe masuta mea cu carti, am carti peste tot asezate, trecand prin camera inspre bucatarie, am vazut un dictionar nou francez-roman.
Ce facuse tata ?
El stie unde a gasit, dar mi-a cumparat un dictionar la fel, absolut la fel, in plus este si mai nou si nu este utilizat cum era al nostru.
Eu chiar ma gandeam sa caut pe la anticari, pe internet, sa vad daca gasesc un astfel de dictionar si cat costa.
Nu ma asteptam ca tatal meu imi face asa o surpriza si a facut o fapta buna cu adevarat.
Nu ma asteptam, pentru ca tata nu m-a incurajat in viata sa citesc decat Matematica.
Cand era mic fratele meu, cautam sa il invat limba franceza : “Silviu, spune “boeuf”, ca in “salata de bœuf”, iar Silviu nu vroia, se incapatana si in sfarsit pronunta : “salata de BIOF”, adica “b–i–o–f “, in loc de “boeuf”, cu sunetul “œu”.
Pe urma, cand se facuse mai marisor, fratele meu incepuse sa spuna : “Cand am fost noi plecati in Algeria !”, numai ca el nu era nascut inca in acei ani.
El s-a nascut in 1977 la Bucuresti, dupa ce ne-am intors din Algeria, definitiv, in Romania.
Am multe amintiri legate de el, si unele ma dor.
Am plans din toata inima plecarea lui.
Si mai ales am plans si plang faptul ca nu vrea sa aiba cu noi, cu mine, o relatie normala, ci ne opune misterul in permanenta, adica numai el stie un stã, daca stã cu cineva, cu cine, si asa mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu