“Reflections from an outsider” ( Mission to Magadan ) ( 2 ). Despre “Reflectiile (consideratiile) unui strãin” ( Misiunea Magadan )

“Reflections from an outsider” ( Mission to Magadan ) ( 2 )

Despre “Reflectiile (consideratiile) unui strãin” ( Misiunea Magadan )

“If you are born to be hanged, then you’ll never drown”

“Point ne sera noyé qui doit être pendu »

Reflections from an outsider, sau Reflectiile unui strãin fac referire la impresiile unui francez care a vizitat orasul Magadan din Siberia Orientala, din Rusia.

Acest francez, Stéphane Fernandez, este acela care a realizat filmul documentar “Le goulag, la mémoire enfermée », si difuzat de Televiziunea Catolica Katéo in anul 2011 / 2012.

Cred cã am gasit aceste Reflectii, pe pagina Parohiei Nasterea Domnului Isus din Magadan, dupa ce am primit a doua Newsletter a Misiunii Magadan, la care mã abonasem in vara anului 2013.

Intrucat in vara anului 2013 am si vizionat filmul “Le goulag, la mémoire enfermée”.

Un film peste care treceam, si de fiecare data cand imi amintesc imi revine viu in minte, am remarcat ca, printre filmele despre credinta, Viata vreunui sfant cunoscut, viata sau istoria vreunei congregatii, acest documentar era aparte, se deosebea, iesea din randuri.

Si pentru ca era vorba despre “goulag”, cuvant care trimitea la regimul comunist, ca de obicei, reactia mea a fost ca nu vreau sa mai stiu nimic despre comunism, care oricum nu a facut decat fapte rele.

Cred insa ca marele necaz si marea problema a oamenilor, a celor din Europa, pentru ca pe acest continent ne-am nascut, a fost si este faptul ca, nici inainte de comunisti, ceilalti, care chipurile traiau “liberi”, nu au facut fapte bune.

Si atunci, pentru un proces al comunismului, incotro sa te indrepti ?

Tarile din Europa nu au solutii, oamenii nu fac decat sa repete la nesfarsit aceleasi greseli, au aceleasi tendinte razboinice, si la orice nemultumire reactioneaza oferindu-ne “solutia”, cand a nationalismului care a degenerat in nazism, fascism, legionarism, cand a comunismului, pentru ca, nu-i asa, o stim, comunismul a castigat teren pentru ca oamenii au apreciat ca el a oprit nazismul.

Unii au apreciat invers, si anume cã nazismul ar putea impiedica comunismul.

Si asa se face cã ambele ideologii ale diavolului au avut mare succes in randul societatilor, suficient cat sa ne faca destinele.

Daca stai sa te gandesti problema oamenilor, rezidã in firea oamenilor, este inscrisa in ADN-ul lor.

Pentru ca, prea multi sunt aceia care au in ei o samanta de scandal, de conflict, de ostilitate, un amestec puternic, intens, incendiar de sentimente negative, si acestia se orienteaza si ii antreneaza pe toti oamenii in “razboiul” lor, mai corect, in razboaiele lor.

Daca ai in tine suficienta pace, cat sa vrei sa traiesti fara violenta, - cel putin atata pace sa aiba fiecare om in sine ! – atunci iti vei spune, sau mai curand, cei care au preferat razboiul ar trebui sa se intrebe, de ce aderã la razboiul altora ?

Daca nu este razboiul tãu, de ce esti dispus sa il porti ?

Cum au izbucnit cele doua razboaie mondiale ?

De la tensiunile interioare, de la personalitati nu tocmai sanatoase, ba chiar bolnave, si odata pornite, razboaiele au antrenat in mecanismul lor, in general, cam intreaga planeta.

Si daca privim cu atentie, este suficient sa citim zi de zi presa, ziarele, vom vedea ca omenirea, cel putin in Europa, aici unde traim, repetã aceeasi greseala, manifesta aceleasi tendinte, la infinit.

Este o karma aceasta, imi spun, si popoarele isi au karma lor.

Si atunci, daca ne gandim, ce inseamna o karma ?

In principiu inseamna ca, daca, fata cu o situatie data, reactionezi prin violenta, prin fapte rele, sau si mai grav, daca tu insuti initiezi faptele rele, de aici consecinta fireasca este ca vei plati.

Si nu iti va placea ca vei plati.

De cate ori, vei reactiona la fel de rau, la fel de violent, la fel de gresit, vei fi adus in situatia de a te confrunta din nou, iarasi si iarasi, cu situatia de la origine, adica cu acea situatia fata de care ai avut un raspuns gresit.

In cuvinte simple, cam aceasta este o karma.

Privite astfel lucrurile, ne dam seama ca umanitatea, omenirea, in Europa nu a evoluat si mai are inca multe razboaie de purtat, de initiat chiar, si o si vedem, vedem acest lucru, citim in ziare, si zi de zi aflam cum in Romania sau in alte tari, se nasc, invie sau reinvie miscari nationaliste, violente si foarte incapatanate.

De ce incapatanate ?

Pentru ca anii trec, dar oamenii le repetã la nesfarsit.

Si cum sa nu le repete, cata vreme sunt aceiasi oameni ?

Aparent, din acest cerc vicios nu se poate iesi.

Iar oamenii care sunt pasnici, acestia nu se implicã si cautã linistea personala, individuala, gandind cã ce va fi, va fi, cã are cine sa se ocupe si sa faca politica, ca exista autoritati, si asa mai departe.

Se confruntã oamenii cu o criza economica, daca da, ce vor face ei ?

Se vor indrepta spre cei care nu sunt de aceeasi origine, care nu au acelasi sange, in primul rand, si vor gandi ca ei sunt cauza pentru care au mai putini bani, buget, bunastare.

Totusi, este stupid, pentru ca istoria, faptele demonstreaza ca nationalismul nu s-a sfiit sa loveasca in cei din aceeasi natie, altfel spus, de pilda tarile comuniste erau nationaliste, granitele si le pastrau inchise ermetic, nu se comunica cu exteriorul, in tara era interzis sa ai relatii sociale, contacte, sa comunici cu putinii cetateni straini care se gaseau in tara ta comunista, si sa pleci in tari occidentale era interzis.

Si, cum se spune la noi, pe vremea lui Ceausescu, nu au lovit românii in români ?

Ba bine cã nu !

Pe de alta parte, te intrebi cum se explicã numarul mare de divorturi, faptul ca oamenii nu se mai potrivesc unii cu altii, in sânul aceleiasi natiuni ?

Ai spune cã nu se suportã, ca sunt incompatibili.

Cum altfel sa explici ca peste tot in lume, existã multe femei care nasc, ai spune singure, copii, si la fel ii si cresc, multe femei nu se casatoresc, iar cei care se casatoresc divorteaza, adica o casnicie, o casatorie nu poate fi mentinuta ?

Nu supravietuieste.

Si atunci, oare, lipsa libertatii, frontierele inchise nu sunt ele aducatoare de suferinta ?

Asa a fost de cand lumea, pe vremea regimului lui Hitler, la un moment dat, insisi ofiterii nazisti, aceia cu grade si cu functii, se temeau sa nu care cumva sa afle ca printre stramosii lor a fost vreun evreu, Hitler ii pusese sa isi faca arborele genealogic, de la Pacea de la Westfalia incoace, adica cam de pe la 16...48, 1648.

Oamenii cu samanta de scandal, mai intai ii eliminã pe cei imediat indezirabili, dupa care, cand raman intr-un cerc restrans, se vor intoarce unii impotriva altora, pana cand se autodistrug.

Cand eram in anul intai la Drept, in anul universitar 2005 – 2006, inca din primul semestru am avut in programa de invatamant disciplina Psihologie Judiciara.

Asa fiind, ce sa facem, am inceput sa invatam, iar fratele meu m-a uimit caci mi-a facut cadou o carte scrisa de Juan Antonio Cebrian, cu titlul “Psihokilleri, Portretele celor mai cunoscuti criminali”, aparuta in Spania in 2006 si in Romania, la editura Litera International, Saptamana Financiara, in anul 2008.

In anul doi de facultate, 2007 – 2007 am reluat cursurile de psihologie judiciara, intr-o oarecare masura, cand am descoperit ca un coleg al meu de an, mergea, din nou, la cursurile profesorului Tudorel Butoi, cu toate ca noi sustinusem examenul de sfarsit de semestru, la psihologie judiciara, la timp, adica in anul intai.

Pe atunci ma gandeam si la masterul la care ma voi inscrie dupa absolvirea facultatii, iar la facultatea de psihologie a universitatii noastre “Spiru Haret” se organiza un master de “Victimologie si psihologie victimala”.

Astfel stand lucrurile, fratele meu a remarcat ca in anii facultatii am continuat sa citesc psihologie judiciara, si mi-a oferit, spre surpriza mea, cartea mentionata mai sus.

Am descoperit un caz care m-a socat, in paginile acestei carti, cazul real al unei frantuzoaice, Jeanne Weber ( 1875 – 1909, Franta ), care a facut un numar de 9-10 victime si care omora prin strangulare.

De-a lungul vietii ei, Jeanne Weber a omorat prin strangulare, mai ales copii pe care ii avea in grija, la un moment dat, in 1906 este judecata, dar achitata, pusa in libertate, ulterior a fost angajata la un orfelinat unde a fost prinsa in flagrant, incercand sa sugrume un copil, a fost concediata, fara alte “complicatii” pentru ea, si in cele din urma s-a angajat intr-o pensiune rãu famatã, unde l-a strangulat pe fiul patroanei – spun paginile cartii.

A fost internata intr-un sanatoriu psihiatrica din insula Noua Caledonie, unde a murit in anul 1909.

Dar, cum a murit ea ?

Cum rezultã, dupa toate cele de mai sus, ca putea muri ?

Fiind singura, inchisa la sanatoriu, nemaivand in jurul ei nicio fiinta umana pe care sa o stranguleze, Jeanne Weber s-a intors impotriva ei insesi si s-a autostrangulat, a murit victimã a propriilor sale maini, in timp ce voma spuma pe gura, spune cartea lui Cebrian.

A ramas cunoscuta sub numele de “strangulatoarea din Paris”.

Si asa se intampla in toate cazurile in care oamenii au tulburari de personalitate, sunt chinuiti de tensiuni interioare puternice, daunatoare, patologice mai exact.

Imi amintesc ce imi povestea o matusa, singura care imi povestea despre familia mamei mele, ceea ce stia ea, si poate, atat cat a dorit ea, intrucat mama mea nu era prea dornica sa imi povesteasca.

Imi amintesc ca matusa mea imi explica ca primii comunisti, activistii comunisti, la inceput au fost foarte importanti si aveau mare trecere in regimul comunist.

Totusi, odata cu trecerea anilor, si, desi regimul comunist era la putere, acesti activisti, sau acesti oameni care au fost printre primii comunisti, au inceput sa fie nesocotiti chiar de regimul comunist.

La fel a procedat Hitler cu ofiterii sai nazisti.

In general, ofiterii nazisti proveneau chiar din randurile aristocratiei germane, nu stiu daca toti, dar multi dintre ei.

Prin urmare, erau presupusi a fi germani de origine germana.

Si totusi, atunci cand regimul lui Hitler incepuse sa se apropie de declinul sau, dupa ce Hitler si subordonatii sai deportasera multi evrei, se pare ca Hitler, de fapt asa a fost, s-a intors chiar spre oamenii sai, spre ofiterii sai.

Le-a cerut ofiterilor sa isi caute asecendentii in genealogia lor, daca nu cumva au vreun stramos evreu.

Daca ar fi avut, ei stiau ce ii asteapta si incepusera sa simta frica.

Pesemne, acesta a fost faptul care i-a determinat pe ofiterii cu grad inalt, la varf, sa il tradeze pe Hitler, desi nu a fost chiar singurul motiv, eu cred ca a fost cel mai puternic.

Ei mai stiau si ca, Hitler ar putea pierde razboiul si incepusera sa realizeze ca faptele lor din anii razboiului, exterminarea evreilor, si nu numai, ar putea avea consecinte grave asupra lor.

Am mai scris pe blogul meu, ca tatal meu s-a nascut la Chisinau, si ca o parte din familia bunicului meu Alexei Marcov a ramas la Chisinau, atunci cand a izbucnit al doilea razboi mondial.

De-a lungul timpului a trebuit sa accept ca parintii mei imi povestesc despre ei insisi si familia lor, a fiecaruia, atat cat vor ei si cand vor ei.

Tatal meu mi-a povestit despre Valera Markov din Chisinau, unul din verii sai, acesta a lucrat in minele de uraniu din Siberia.

S-a intors la Chisinau, si ceea ce stiu este ca in 1992 cand am facut prima mea vizita la Chisinau, el era suferind, nu l-am vazut niciodata, nu l-am cunoscut, si o vreme l-am crezut un alt var al lui Serghei Markov, al lui Boris Vatav si al lui Mircea ( fiul matusii Jenia Marcov, al carei nume de femeie casatorita nu il stiu ), in fapt insa, Valera Markov se pare cã este chiar fratele lui Serghei Markov.

Iar Serghei Markov locuieste in Moscova.

Prin urmare acesti doi frati, Valera si Serghei au fost despartiti de mici copii, as vrea sa vad povestea acestei familii Marcov, pusa pe hartie, negru pe alb, scrisa.

In 1992 la Chisinau, i-am cunoscut pe Borea, el locuia cu mama lui, matusa Zina Markov, si eu am locuit la matusa Zina, deci si la Borea in familie si acasa.

Apoi, intr-o buna zi am fost sa il vizitam pe Mircea, fiul matusii Jenia Markov ( sora geamana a Zinei Markov ), prin urmare l-am cunoscut si pe Mircea si pe Ala, sotia lui ucraineana.

Nu stiu precis daca Ala este prima ( si singura ) sau a doua sotie a lui Mircea.

Insa pe Valera Markov nu l-am vazut deloc.

Rudele din Chisinau mi-au spus ca Serghei din Moscova trimite bani si medicamente pentru Valera care adesea era in spital.

De-a lungul timpului, la un interval de nu stiu cati ani, Valera Markov a avut, se pare, pesemne asa este, picioarele amputate.

Cand tata mi-a spus la Bucuresti, la noi acasa, ca Valera Markov a lucrat in Siberia in minele de uraniu, mi-am spus si cred ca i-am spus si lui, ca precis a fost iradiat.

Caci uraniul este radioactiv.

Apoi insa, odata ce am ajuns in 1992 la Chisinau, am aflat ca Valera sufera si azi ( adica atunci ) inca, de frigul din Siberia, de degeraturi la picioare si ca, acesta este motivul pentru care i-au fost amputate picioarele.

Dar, credinta mea este ca nu ai cum sa lucrezi in mine de uraniu, fara sa fii iradiat.

Si ca, prin urmare, Valera Markov a fost iradiat.

M-am intrebat adesea, daca in minele de uraniu, lucrau numai la extractia uraniului.

Ei bine, citind “Reflections from an outsider”, gasesc scris de Stéphane Fernandez ca in minele de uraniu, spre exemplu, detinutii lagarului de munca fortata de la Butuguchag, lucrau la procesarea, prelucrarea uraniului.

Caci iata ce spune Stéphane Fernandez, citez :

“The visit to Butiguchag camp, where prisoners used to work and to die, in infernal conditions, digging tin mines or processing uranium, was doubtlessly a very strong moment of my report.”.

Ce este uraniul ?

Pentru ca citeam aceste Reflectii scrise in limba engleza, iata ce spune dictionarul in dreptul cuvantului “uranium”, explica ca uraniul este “a radioactive metal ( U ; at. Numb. 92 ) named by Klaproth, 1789, after the recently discovered planet” ( pagina 1098, The Wordsworth Concise English Dictionary, edited by G.W. Davidson, M.A. Seaton and J. Simpson, 1994, Wordsworth Editions Ltd, printed and bound in Denmark by Norhaven.

In alta ordine de idei, s-ar putea ca si astazi in Siberia si in special acolo unde au fost mine de metale radioactive, sa se inregistreze un nivel ridicat de radioactivitate.

Dictionarul Englez-Roman din anul 1965, aparut la Editura Stiintifica, scris de prof.univ.dr. Mihail Bogdan si un colectiv, ne aratã ca « tin » inseamna cositor.

Am cunoscut pe cineva in anii facultatii care mi-a spus ca, demult, caci azi este in varsta, ar fi lucrat verighete din cositor.

Mai exact acea persoana era chiar un coleg al meu de facultate, inca din anul intai, si a urmat toti anii de facultate, iar in ziua examenului de licenta, in 4 iulie 2009 ne-am intalnit, intrucat eram repartizati in aceeasi facultate pentru sustinerea examenului, eram la litera “M”, dupa numele de familie si unul si celalalt.

Am dat licenta in Campusul Universitatii Politehnice, acolo unde, in fapt, Universitatea noastra “Spiru Haret” avea in proprietate 2 cladiri, situate una langa alta, in aceeasi curte, si care gazduiau 2 facultati : acolo am dat licenta cei al caror nume de familie era cu litera “M”.

Mi se pare interesant de notat.

In orice caz, Valera Markov, fratele lui Serghei Markov, nu stiu cum, in ce calitate a lucrat in Siberia in minele de uraniu.

Insa, cred ca pot spune, atat cat cunosc din istoria URSS, ca in Siberia oamenii nu mergeau de bunavoie.

Cu toate acestea nu am auzit niciodata ca Valera Markov ar fi lucrat acolo, ca o sanctiune, in virtutea vreunei condamnari.

Ci, pur si simplu ca a lucrat in acele mine din Siberia, un numar de ani.

Am spus ca, pe Valera Markov nu l-am cunoscut niciodata.

Cu toate acestea, un fapt care m-a uimit s-a intamplat in anul 2007.

In anul intai de facultate, mai ales in acel an, intrucat aveam probleme de sanatate, mi-am amanat mai multe examene.

Pe care le-am sustinut la sfarsitul anului universitar, prin lunile august, septembrie se organizau sesiuni de restante, restanta fiind si un examen pe care nu l-ai dat deloc si pe care il dadeai prima data, dar nu la timp, - pana la data de 1 octombrie cand incepea noul an universitar.

Aveam de dat un examen la disciplina “Dreptul familiei”, si lasasem acest examen, - in final l-am dat in ultimul an, anul IV de facultate, - ma aflam la sfarsitul anului doi de facultate ( 2006 – 2007 ).

M-am hotarat sa dau examenul la dreptul familiei si am facut o cerere in acest sens, am depus-o la Secretariatul facultatii noastre de Drept, chiar unei bune colege de grupa, Stela ( Steliana ) Moraru Pavel, care, de prin anul 2 a inceput sa lucreze ca secretara in facultate.

Apoi am achitat taxa de examen, caci trecusem cu acest examen, in anul urmator si trebuia sa platesc examenul ( asa se intampla daca treceai cu examenele in anul sau anii urmatori ) si am prezentat si chitanta.

Din notitele mele din agenda din facultate, acestea se intamplau prin 21 septembrie 2007, iar examenul era programat pe 24 septembrie 2007, de dimineata pana la pranz.

Cu toate acestea, sa se fi intamplat pe 23 septembrie 2007, in cursul zilei, la un moment dat am simtit ca nu mai am deloc energie, cunosteam o stare de...., nici nu stiu cum sa o numesc, pur si simplu simteam ca toata energia s-a scurs din mine, nu ma durea absolut nimic.

Dar ma simteam atat de lipsita de vlaga, atat de ciudat de lipsita de vlaga, si dintr-o data, incat a trebuit sa imi iau cartile sa citesc in pat.

Pe urma am incercat sa ma odihnesc.

Spre sfarsitul dupa-amiezii, sa fi fost pe la ora 17h00 poate ?, a sunat telefonul acasa.

La telefon, am inteles ca era Valentina Vatava, sotia lui Boris Vatav, varul tatalui meu, din Chisinau.

De obicei, Valentina telefona in special cu ocazia Craciunului, a Anului Nou si mai exact, caci ei sarbatoresc Craciunul dupa calendarul vechi, dupa traditia rusa.

Dar Valentina dadea telefon inainte sa trecem in noul an calendaristic, in general.

Prin urmare, ma miram si imi spuneam ca, de cand vine mai des la Bucuresti, Valentina a inceput sa ne si sune mai des, insa intuiam ca totusi, vrea sa ne spuna ceva anume.

Nu banuiam insa ce ne va spune.

Nu am vorbit eu cu ea, de altfel dorea sa vorbeasca intotdeauna cu mama, cu tatal meu.

Eu de altfel, eram intinsa in pat si ma ingrijora faptul ca a doua zi de dimineata aveam examen la dreptul familiei.

Cand insa a inchis telefonul, tata a fost acela cred, care ne-a spus ca a murit Valera Markov, si de aceea a sunat Valentina Vatava din Chisinau, sa ne anunte si pe noi.

Si cred, trebuie sa se fi intamplat chiar in dupa-amiaza de 23 septembrie 2007.

In agenda mea nu am notat telefonul Valentinei, dar in dreptul examenului de dreptul familiei am notat “reporté”, adica “amânat”.

Pentru ca, inutil sa mai spun, a trebuit sa imi aman examenul si nu m-am simtit deloc mai bine in orele urmatoare, ci la fel de inexplicabil slabita.

Daca am descris aceasta stare, este pentru a survenit brusc, pentru ca in clipa in care a survenit nu ma durea nimic, nu ma duruse nimic nici in zilele anterioare, si deci nu i-am gasit o explicatie.

Iar starea de slabiciune pe care am experimentat-o m-a ingrijorat si nu am stiut cum, dar cum, sa mi-o explic.

Golita parca de energie, se spune ca prin fiecare corp omenesc, energia circula ca un fluid, si eu ma simteam ca si cum acel fluid s-ar fi scurs complet din mine.

Citind “Reflections from an outsider”, vazand filmul “Le goulag, la mémoire enfermée” difuzat de Televiziunea Catolica Katéo, a fost interesant sa vad ca realizatorul acestui documentar a fost miscat de suferinta oamenilor care au supravietuit lagarelor de munca fortata din anii comunismului, ai regimului lui Stalin.

Stéphane Fernandez se intreaba : “Could I add to their story?”, “Pot sa adaug ( ceva ) povestii lor ?”, povestii de viata a acestor supravietuitori.

In general, cand avem in fata o victima si un cãlãu, facem portretul deopotriva al victimei, cat si al calaului.

Cred in acest caz prin urmare, ca trebuie sa facem Portretul cãlãului, sau Le Portrait du Bourreau.

Portretul celor care au luat decizia sa inchida oameni nevinovati, portretul celor care erau functionari, angajati ai lagarelor care se numeau “gulag”-uri.

De notat este faptul ca victimele au supravietuit, unele dintre ele, ca vorbim despre supravietuitori, dar unde sunt calaii acestor oameni ?

Sau ei nu au supravietuit ?

Sigur ca, a face Portretul unui cãlãu inseamna insa un inceput al procesului comunismului.

Dupa ce, in vara 2013 am vizionat documentarul “Le goulag, la mémoire enfermée”, difuzat de Katéo, am scris si pe blogul meu despre acest film impresionant.

Este un film realizat cu multa sensibilitate, cu inteligenta, dar cand spun « realizat » mã refer la cei care au facut subiectul filmului, la personajele daca le pot numi asa din film, la tot ce au facut ele, si acestea sunt oameni reali, adevarati, care traiesc printre noi.

Prin vara, toamna, anului 2013, in presa româneasca au aparut cazurile a doi cãlãi, a doua persoane din Romania, care au condus sau lucrat in inchisorile comuniste.

Doua persoane, doi barbati, amandoi in varsta astazi, unul dintre ei spunea ca se simtea bine, splendid in rolul de director sau paznic ( in fond, era si una si alta ) de inchisoare comunista, ca ii placea sa se simta puternic cand impartea “generos” bastoane in stanga si in dreapta, adica cand vatama si lovea detinutii.

In plus, acest personaj a spus ca ar lua-o de la capat, ca ar dori si astazi sa faca ceea ce regimul comunist i-a dat ocazia sa faca, adica sa tortureze oameni.

Sa fim sinceri, o fi aceasta persoana, astazi un om in varsta, dar este un om bolnav.

Mi se pare ca, tot din presa din România, a rezultat ca unul dintre acesti doi tortionari a fost inculpat pentru genocid.

In sfarsit, este totusi, un inceput.

Dar in Romania problemele sunt mai aspre, mai grave.

Tortionarii comunisti au fost sadici, totusi România nu s-a bucurat de libertate prea multã nici înainte de 1948.

Si oamenii au suferit, si crime au fost, si înainte de 1948.

Astfel incat, cea mai mare problema a tarilor foste comuniste, este aceea de a gasi oameni cu instinctul sanatos, orientat spre viata, spre libertate.

Si cred cã este cea mai mare problemã a oamenilor.

Astazi in presa româneascã, citeam ca în Rusia s-au ridicat niste rusi nationalisti.

Totusi, situatia si istoria Rusiei nu a fost aceeasi cu a României.

Dar, in esentã cred cã putem vorbi despre nationalism si despre comunism.

Asa cum scriam mai sus, mi se pare ciudat, pentru cã orice tara comunista, cu granitele sale inchise, a fost o tara in acelasi timp nationalista.

Nationalismul este asociat cu “dreapta”, cu extremismul de dreapta, in timp ce comunismul este asociat cu “stânga”.

Dar care dintre ele nu a lovit in România in români, în Rusia sau URSS în rusi ?

De ce au facut rusii Marea Revolutie Socialista din Octombrie in 1917, acea MRSO ?

Din cate stiam noi, pentru ca nu mai suportau inegalitatile, privilegiile aristocratiei, nu mai vroiau sa fie iobagi, mujici, saraci, nu mai vroiau nici Tar.

Atunci, cum sa iti explici cand vezi si auzi in “Le goulag, la mémoire enfermée”, imagini de film, care ne aratã o casa din lemn, saraca in exterior si lipsita in interior, cand auzi mãrturia Bronislavei Klimaviciuté, care povesteste ca s-a nascut in Lituania, intr-o familia saraca, si ca “am trait o copilarie dificila”, “am trait la parintii mei pana la arestarea mea” in anul 1946.

Astazi, Misiunea Magadan ne explicã pe pagina ei de facebook, cã pentru multi supravietuitori ai lagarelor gulag, ursuletul de plus primit acum, in acest an 2013, sau in acesti ultimi 2, 3 ani, este singura jucarie pe care au avut-o in viata.

Anna Ivanovna Jouk este din Bielorusia, singura supravietuitoare si martora a acelor ani cumpliti de lagar din filmul “Le goulag, la mémoire enfermée”, care nu se ridicã deloc in picioare in timpul interviului, care tot timpul este asezatã pe scaun si care ne spune biata de ea, ca atunci cand a fost arestata, fara motiv, a fost impinsa in dubã sau masina, astfel ca s-a lovit la cap si a lesinat, si nu isi mai aminteste ce a urmat imediat.

Ea tine minte ca mama ei a incercat sa o retina, sa o opreasca, ceea ce in acele imprejurari era imposibil.

Anna ne spune ca in ziua eliberarii sale din lagar, pe 6 mai 1956 din cate am notat,  judecatorii au intrebat-o daca la momentul arestarii nu avea un inel din aur, si ca inelul ii va fi inapoiat.

Anna, prudenta, umilita, torturata cum fusese, a tacut.

Avusese intr-adevar inelul bunicii sale, care ii fusese luat.

Nu a indraznit insa sa mai spuna nimic cand a fost intrebata.

De altfel, desi judecatorii i-au spus ca ii va fi inapoiat inelul din aur, in fapt, inelul nu i-a fost niciodata inapoiat.

Ma intreb unde s-a aflat si unde se aflã astazi inelul Annei Ivanovna Jouk pe care il avea de la bunica ei, cine l-a purtat, cine l-a tinut poate ascuns, sau cine s-a bucurat de el ?

Ma intreb daca inelul i-a purtat noroc celui care l-a purtat sau il poarta, dar caruia nu ii apartine ?

Anna Jouk a mai spus ca a fost privata de studii, impiedicata sa invete si ca ofiterul instructor a zdrobit-o in ancheta.

Anna Vasilievna Kotti, o alta supravietuitoare si martorã a acelor ani de gulag a spus cã a avut o fetita cu unul din gardienii lagarului.

Insa la eliberarea ei din lagar, a fost curtata si luata de sotie de un alt barbat, caruia i-a spus adevarul, si impreuna au cautat sa pastreze secretul.

Iar Bronislava Klimaviciuté a fost poate, de departe cea mai daruita de Dumnezeu, sunt convinsa cã asa s-a nascut.

Fiecare om se naste cu un dar, cu un har, insa unii parca au ceva in plus fata de altii, sunt daruiti.

Bronislava a fost daruita cu multa sensibilitate si bunatate, ea este aceea care si-a alcatuit carti de rugaciune din scoarta de mesteacan, caci lucra in lagar in padurea de mesteceni, ea este aceea care din ratia de paine si-a oprit paine si cu rabdare si-a confectionat un Rozariu, bobitele rozariului din paine, ma si intreb cum a reusit ?

Bronislava este aceea care spune ca in lagar, la inceput cel putin, a dormit cu o alta femeie tanara, intr-un pat fabricat din lemn, lemnul nu era prelucrat, ci pur si simplu din patul acela ieseau, se desprindeau, mari, crengi intregi de copac, un pat tepos, un pat cu crengi, fara asternut, fara saltea, doar cadrul patului din lemn, fara nimic altceva.

Bronislava povesteste pe un ton asa de curat, de inocent, cand ii privesti expresia fetei “ne strângeam amândouã, una intr-alta, ca douã gãini”, ea ne spune ca in acea noapte, in frig, a trebuit sa doarma cu alta detinuta intr-un astfel de pat.

Expresia chipului ei este asa de inocentã si feciorelnicã, de curatã, incat nici macar nu iti mai pot da lacrimile, ci, te înfiori !

De ce ?

Intrucat chipul Bronislavei, expresia fetei sale, ne aratã dimensiunea acelei crime extraordinare, cumplite, a regimului lui Stalin, au arestat o tanara inocenta, o copila inca in fond, o fata saraca, dintr-o familie saraca, care cu un zambet abia schitat, dar cu un zambet curat, iti explicã cã “ne strangeam una intr-alta, amandoua, ca doua gaini” si iti aratã cum se strangeau si fata ei retraieste acele clipe.

Doua fete tinere, complet lipsite de aparare, in mainile unui intreg mecanism si sistem criminal, in mainile unor asasini, unor roboti !

Pentru ca este interesant de aflat ce ADN au avut si au acei “oameni” care au fost tortionari asa de cumpliti, ma gandesc cã in mod sigur au un ADN diferit.

In lagar, Bronislava, care nici nu avea voie sa ia scoarta de mesteacan, si-a oprit totusi niste bucati de scoarta, si a confectionat mici carti de rugaciuni, cu cata delicatete si ce frumoase ! in interiorul carora a lipit icoana unor ingerasi !

In plus, Bronislava a scris si rugaciuni in paginile acelor carti.

Pentru a proceda asa cum a procedat Bronislava, trebuie sa te nasti cu har de la Dumnezeu, trebuie ca in sufletul tau, dincolo de toata spaima, de toata groaza, mai puternica, este o rabdare si o pace interioara, si chiar o incredere care nu este omeneasca, ci este data de la Dumnezeu Insusi.

“Sa speri împotriva oricarei sperante, iatã credinta”, - spunea un istoric francez, intr-un film documentar de pe Katéo, despre viata unui sfant sau a unei sfinte, poate chiar a Zitei, Imparateasa Austriei.

Imi amintesc in lectura cartii “Pasãrea Spin” ( “The Thorn Birds”, de Colleen McCullough ), unul din personajele principale este o fetita, - de-a lungul romanului, fetita creste, se face mare, - pe numele ei Meggan Cleary, alintata Meggie, Meg de parintii si fratii ei.

Singura fatã, printre ceilalti frati baieti cu totii, si pe care parintii si fratii o iubeau si o respectau foarte mult.

Familia lui Meg era saraca, tatal muncea din greu pentru hrana zilnica a sotiei si copiilor sai, dar Meg era o fata foarte buna si mai ales era multumita, fericita.

Meggie nu era o fata resemnatã, ci Meg era o fata sensibila, multumita cu viata pe care o avea, alaturi de parinti, de frati, in clima calda, fierbinte a Australiei.

Si totusi Meg avea o personalitate puternica, era o persoana care reactiona, dar o facea in felul ei linistit si calm. Nu numai linistit si calm, dar si inocent.

La un moment dat, preotul se intreaba cu privire la Meg, daca nu cumva aceasta bunatate si cumintenie, aceasta multumire a lui Meg, care este o binecuvantare de la Dumnezeu, nu cumva este vreun blestem ?

De ce ?

Pentru ca, de buna seama, vazuta din exterior, de un observator, viata unei alte persoane, felul ei de a-si accepta viata sau de a reactiona, te poate surprinde.

In mod cert, o persoana daruita cu bunatate, cu o pace interioara, cu o “acceptare” intr-un fel, are har de la Dumnezeu, iar acest har o ajutã sa supravietuiasca in cele mai grele conditii si circumstante, si acesta este cazul Bronislavei Bronislavovna Klimaviciuté din Lituania.

Pentru ca, de buna seama, Bronislava Klimaviciuté nu putea înfrunta atunci, sistemul comunist represiv.

Existã o zicalã romaneasca, care spune asa : “cu rabdarea, treci si marea”, dar aici nu este vorba de rabdare, ci de ceva diferit.

Este o stare mentala in cele din urma, psihica, o stare insa care in mod obisnuit, nu se intalneste la oameni, la cei mai multi dintre ei.

Fatã in fatã cu o situatie cu care se confruntã, cumplita, violenta, rea, nedreapta, brusca, care inspirã spaima, frica, oroare, neliniste, sunt oameni, sunt persoane care dincolo de frica traita, de spaima pe care o resimt, au in inima lor o putere care este increderea, pacea, linistea - aparent acestea nu se pot explica.

Bronislava Klimaviciuté zambeste, povesteste, si totusi pe chipul ei apare zambetul, in timp ce Anna Jouk nu poate schita nici cel mai mic zambet, ea ne intreaba, de acolo, din interviul pe care il dã pentru noi toti in acel film documentar al Katéo, “Ce vreti sa va spun bun despre gulag ? Ce e bun intr-un lagar ? Nimic.”

“Ce vreti sa va spun despre acei ani, ce simt ?” “Am fost arestata fara motiv, am fost luata de la mama mea, m-am lovit cu capul de capota masinii in care eram impinsa si am lesinat. Nu imi mai amintesc nimic ( imediat dupa aceea ). Ofiterul care m-a anchetat ? Despre acel ofiter ? M-a zdrobit ! Nu am fost lasata sa invat, am fost impiedicata sa imi fac studiile.”

Bronislava se ridicã de pe scaunul ei pe care stã si povesteste acei ani de lagar, si trupul ei firav, plapand este tot o suferintã vie, o ranã deschisa, tot trupul ei exprimã viata ei, adevarul ei.

Dar Anna Jouk nici macar nu se ridicã de pe scaun, nu se plimbã macar cativa pasi prin incaperea in care locuieste.

Olga Alexeievna Gureeva este tematoare, ii este frica cand trebuie sa povesteasca despre acei ani, totusi pe ea o vedem astazi in picioare, o vedem asezata, o vedem in genunchi in Biserica Nasterea Domnului Isus, rugandu-se, o vedem cum se ridica apoi si vorbeste cu o alta fosta detinuta, venita si ea la biserica.

Desi Olga Gureeva este si ea fragilã.

Cand Bronislava in filmul documentar povesteste cum a dormit pe patul din lemn cu crengi tepoase si mari, fara asternut, si cand spune : “ne strângeam una într-alta, ca douã gãini”, si trupul ei usor se leagana, se miscã parca, ca si cum ar vrea sa iti arate cum dormea in noaptea aceea friguroasa in lagar, ai spune ca citeste dintr-o Carte de Povesti, o poveste care o induioseaza si pe care i-o spune, poate vreunui nepot, sau daca nu, vreunui prieten apropiat.

Mai ales chipul ei este expresiv.

Singurul cuvant care ma nedumereste in « Reflections from an outsider » este « chosen » din : « How have they chosen to live their lives after all they have been through?”

Cum au ales supravietuitorii lagarelor lui Stalin sa isi traiasca viata, dupa toate cele prin care au trecut ?

Dar tocmai ca nu au ales nimic, nu au putut alege.

Toate supravietuitoarele din filmul « Le goulag, la mémoire enfermée » ne explica ca au ramas in Magadan, dupa eliberarea lor din lagar, adica exact acolo unde au facut ani de lagar, intrucat nu dispuneau de bani suficienti pentru a calatori inapoi in tara sau zona geografica de unde erau, au fost complet rupte de familia lor.

Administratia lagarului le-a dat o suma de bani prea mica, care nu ajungea pentru a se inapoia in Lituania, Bielorusia, in Ucraina, in Leningrad sau in Kremlinul Occidental, prin « occidental » indicandu-se un punct cardinal cred.

“Kremlinul occidental” de unde era defel, Olga Gureeva, daca ea asa spune, inseamna ca asa era denumit.

M-a “amuzat” insa, pentru ca, atunci cand folosesti cuvantul “occidental” vrei mai ales sa te raportezi la Occident, la ce inseamna Occidentul, si mai putin la punctul cardinal in sine, la Vest.

Si nici azi nu imi e clar ce inseamna “Kremlinul Occidental”.

Anna Jouk spune ca orasul Magadan este orasul construit de ei si cu ei, cu fostii detinuti ai lagarelor de munca fortata.

Magadan este orasul in care au ramas dupa ce au fost eliberati din lagar.

Si, de notat este si faptul ca Olga Gureeva de pilda, a spus ca ar fi putut calatori daca ar fi vrut, cu sotul ei, “ din Siberia, in Siberia” – numai la rusi, in URSS poti auzi asa ceva ! – dar nu ar fi putut obtine dreptul de rezidenta in Ucraina, asa incat, ea nu a avut de ales, si spune limpede acest lucru, si a ramas cu sotul ei in Magadan.

Se pare ca si in Romania au existat stramutari de persoane, dar despre ele am citit in urma cu numai cateva luni cand am gasit un articol in presa noastra.

Cu alte cuvinte, regimul comunist continuã sa ne fie necunoscut, inca nu stim tot ce s-a intamplat in anii comunismului.

Si acum, despre Magadan, despre Siberia.

Raul pe care l-au facut comunistii a fost si acesta : au creat oamenilor amintiri prea dureroase, traume adanci despre locuri si tinuturi de pe glob care sunt frumoase.

Pentru ca Siberia este friguroasa, oamenii nu doreau sa o locuiasca.

Si atunci, iata, comunistii au stramutat oamenii, i-au dus cu forta in tinuturile in care ei nu vroiau sa ajunga. I-au silit sa traiasca, sa munceasca acolo.

Si este pacat, pentru ca planeta toata este frumoasa, iar acum, oamenii care si-ar putea deschide orizonturile spre Siberia sau tinuturi mai putin cunoscute, umblate, vor avea in mintea lor, istoria dureroasa, crimele care au fost comise in acele tinuturi.

In afara frigului, care este o problemã mare, oamenii si astazi degerã de frig, si astazi isi pierd un picior din cauza frigului, a gerului, dincolo de aspectul temperaturilor scazute, in mod normal, de ce sa existe retineri fata de Siberia ?

Magadan este un oras port.

Daca nu ar fi existat acele lagare in zona Magadanului, deportarile din Vladivostok la Magadan, deci daca creierul omului nu ar fi alarmat ca acolo s-au petrecut fapte cumplite, ei bine, mi se pare ca Magadan este un oras frumos si in mod normal, oamenii ar fi trebuit sa il iubeasca, sa il caute.

Un oras port, un oras la mare, si a carui denumire nu stiu de ce, dar sunã foarte frumos : Magadan.

Concluzia este ca oamenii rai, asa s-ar desprinde din cele de mai sus, sunt si prosti.

Nu fac decat fapte neghioabe, nechibzuite.

Nu in ultimul rand, ramane intrebarea daca in Siberia, datorita minelor de metal radioactiv, se inregistreaza in atmosfera o radioactivitate crescuta, precum si in apa, in sol, in legume si fructe ( nu stiu daca acolo cresc fructe, dar am inteles ca pot creste rosiile de exemplu ).

Expresia “used to die” din fraza lui Stéphane Fernandez, “The visit to Butiguchag camp, where prisoners used to work and to die, in infernal conditions, digging tin mines or processing uranium, was doubtlessly a very strong moment of my report”, cred ca ar fi mai potrivitã in forma “used to be killed”.

Cred cã acum, deocamdata, ma voi opri aici cu remarcile si gandurile care imi vin in minte dupa lectura “Reflectiilor unui strain” ( “Reflections from an outsider” ) si cu problemele care se ridicã.