Curtea neamurilor, de Pãrintele Adrian Mãgdici

Curtea neamurilor, de Pãrintele Adrian Mãgdici

October 10, 2011 at 11:37pm 

„

Sătul de stat cu nasul prin cărţi şi de molipsitoarea monotonie a pinilor mediteranieni de la Colegiul Internaţional „Seraphicum” (Roma), în fiecare weekend las totul baltă şi mă îndrept către localitatea Castelpetroso, la Sanctuarul Maicii Îndurarate. Acolo, în acel spaţiu sacru - înconjurat de munţi - mulţi pelerini, învăluiţi în propriile lor tăceri ori cuprinşi de dulcele fior al rugăciunii, urcă pe o străduţă laterală, numită Via Matris, presărată cu statui ce reprezintă episoade din viaţa Maicii Domnului. La câteva sute de metri mai sus, la capătul străduţei pietruite, se află o statuie de bronz a Maicii Îndurarate, marcând locul unde, în 1888, a apărut Sf. Fecioară.

Această sumară referinţă la Sanctuarul de la Castelpetroso nu constituie, desigur, tema principală a reflexiei noastre, ci mai degrabă un exemplu ce ne poate ajuta să ne dăm seama de existenţa unui fenomen ce se verifică în preajma tuturor acelor spaţii sacre ce, în virtutea unei flexibilităţi spirituale, renunţă la toate acele graniţe rigide ale trecutului şi se lasă interpelate de profan, contribuind astfel la formarea unor zone neutre, un fel de oaze ale păcii, în care oamenii spiritului pot împărtăşi propriile trăiri cu cei aflaţi în căutarea sensului vieţii, iar aceştia din urmă, la rândul lor, îi pot stimula pe oamenii spiritului să nu se culce pe-o ureche în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu.

Care-i legătura dintre acest spaţiu neutru de întrepătrundere între spiritual şi profan şi sintagma Curtea Neamurilor? Demult, citim în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a ales pe Israel ca popor al său. Templul din Ierusalim era locul în care Dumnezeu îşi fixase locuinţa, iar israeliţii, pentru a-l „întâlni”, mergeau la Templu. În Templu, lângă camera numită „Sfânta Sfintelor” - locul prezenţei lui Dumnezeu - exista un spaţiu rezervat preoţilor, pentru sacrificii, dar şi alte spaţii pentru credincioşii israeliţi. Tot în Templu mai exista o zonă dedicată celor care nu erau evrei. Crearea acestui atrium, adică a curţii celor numiţi gojim (ne-evrei), este atestată începând cu Antioh al III-lea (223-187 î.C.). În acel spaţiu preoţii şi scribii se opreau din când în când pentru a dialoga cu străinii ce voiau să cunoască credinţa fiilor lui Israel.

În 2009, într-un discurs pronunţat în faţa Curiei Roman, Benedict al XVI-lea, referindu-se la problema ateismului şi a indiferenţei religioase, afirma: „Eu cred că Biserica ar trebui să institue, şi-n zilele noastre, o curte a neamurilor unde oamenii să se poată apropia în vreun fel de Dumnezeu (...)”. Sfântul Părinte, conştient de indiferenţa cvasi generală faţă de religie şi de dificultatea omului contemporan de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu, a creat Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi a încredinţat Consiliului Pontifical pentru Cultură iniţiativa „Curtea Neamurilor”, structură bazată pe dialog, căutare sinceră, împărtăşire şi îmbogăţire reciprocă.

Trei ar fi motivele principale, este de părere teologul Carlo Molari, care l-au determinat pe Sfântul Părinte să caute noi modalităţi de a-i ajuta pe oameni sa se apropie de Dumnezeu: a) „incapacitatea Bisericii de a ajunge la toate straturile societăţii prin intermediul riturilor şi a structurilor tradiţionale”, b) necesitatea însuşirii, pentru o mai bună transmitere a credinţei, a „noilor limbaje” şi c) conştientizarea faptului că „şi Biserica este datoare să asculte de profeţi” (Carlo Molari, Il Cortile dei Gentili, Rocca, nr. 5, 1 martie 2011).

Întorcându-ne la „oile noastre”, trebuie să recunosc că tinerii prin bisericile italiene sunt tot atât de rari ca şi trifoiul cu patru foi. Riturile tradiţionale nu numai că nu-i încântă, dar, în comparaţie cu noile tehnologii şi limbaje, îi fac să se simtă înapoiaţi, primitivi. Şi cu toate acestea îmi dau seama că oamenii simt nevoia de Dumnezeu, chiar şi tinerii. Uneori îi vezi la câte un sanctuar. Evită propriile parohii. Intră, aprind câte o lumânare, rămân în tăcere, apoi pleacă. Cu siguranţă este nevoie de o „Curte a Neamurilor”. Omul zilelor noastre, solitar, circumspect şi fragil, este atras de spaţiile intermediare, iubeşte spiritualitatea, dar urăşte riturile lipsite de viaţă. Precum vulpea din Micul Prinţ, îi place să fie îmblânzit, curtat. Iubeşte doar anumite rituri. Îmblânzirea, este de părere vulpea vorbitoare, trebuie să se desfăşoare cam în aceşti termeni: „La început, tu vei aşeza ceva mai departe, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Cuvintele sunt un izvor de neînţelegere. Însă, pe zi ce trece, te vei putea aşeza din ce în ce mai aproape de mine (...)”.

Lăsând la o parte, măcar pentru un moment, noua iniţiativă a Consiliului Pontifical pentru Cultură, ne întrebăm: cam cum ar trebui să arate o ideală „Curte a Neamurilor?” Este greu de spus. Probabil că Dumnezeu ar trebui, precum Micul Prinţ, să se aşeze în iarbă şi, tăcând, privind doar, să se apropie lent de această vulpe timidă, cu aspect uman, pentru a se împrieteni. Căci, cred că v-aţi dat seama cu toţii, vulpea lui Antoine de Saint-Exupéry suntem noi toţi, căutătorii unui Prieten-Îmblânzitor.

Pr. Adrian Măgdici

Articol publicat in "Revista Sfantului Anton", mai-iunie 2011”

Sursa : NOTELE de pe Facebook ale Parintelui Adrian Mãgdici

https://www.facebook.com/notes/ady-magdici/curtea-neamurilor/248096565242885