Hipnoza în tratamentul tulburãrilor posttraumatice de stres

Hipnoza în tratamentul tulburãrilor posttraumatice de stres

(Hipnoterapia si anxietatea)           

Spiegel ( 1993 ) mentioneazã faptul cã hipnoza a fost utilizatã în terapia persoanelor traumatizate inca în urmã cu 150 de ani.

Primele incercari de aplicare a hipnozei în astfel de situatii, au avut drept obiectiv anestezia pentru interventiile chirurgicale traumatizante, încã înainte de descoperirea anestezicelor.

Mai târziu, Freud a utilizat, la începutul carierei sale, hipnoza în tratamentul reactiilor isterice, datorate psihotraumelor din copilãrie.

În timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, hipnoza a fost folositã cu succes în tratamentul « nevrozelor de rãzboi”.

În ultimii ani, tulburarea posttraumaticã de stres a fost acceptatã ca diagnostic psihiatric si, din acest moment, a crescut interesul specialistilor pentru hipnozã, ca modalitate eficientã de terapie a acesteia.

Trauma implicã producerea unei discontinuitãti bruste în experienta fizicã a subiectului, fapt ce determinã, la rândul sãu, o discontinuitate în experientele psihologice ( Spiegel, 1993 ).

În astfel de situatii se produc experiente cu caracter disociativ care, cel putin pentru moment, au un caracter adaptativ, deoarece elibereazã subiectul de durere.

Acelasi autor citeazã cazul unui tânãr grav accidentat de cãtre un motociclist beat, si aflat in pericol sa-si piardã ambele picioare.

În vreme ce tanarul zãcea pe carosabil, prietenii îl implorau sa facã un efort pentru a putea fi deplasat de pe sosea ; între timp, tanarul îsi amintea de o excursie la pescuit facuta impreuna cu tatãl sãu, si nu simtea nicio durere.

Aceste mecanisme disociative protejeazã persoana de durere si de spaimã, care ar putea sa o copleseascã.

In acelasi timp, disocierea il ajutã pe individ sa se distanteze de amintirile traumatizante care rãmân pentru mult timp în afara constiintei.

Este cunoscut faptul cã multi sportivi de înaltã performantã, accidentati sever în timpul unui meci sau al unei competitii, isi dau seama de acest lucru abia dupa terminarea întrecerii.

Spiegel ( 1993 ) este de pãrere cã trauma poate fi înteleasã sub aspect psihologic, ca fiind transformarea persoanei in cauzã intr-un fel de obiect, total lipsit de autocontrol, sentimentul de neajutorare reprezentând experienta negativã de bazã, contra cãreia luptã victimele traumatizate.

Mecanismele de apãrare care presupun separarea subiectului de corpul sãu, îi creeazã acestuia senzatia cã se distanteazã de neajutorarea fizicã si cã pãstreazã un control psihologic.

In mod paradoxal, la subiectii care suferã de Tulburare posttraumaticã de stres, controlul psihic se pierde, în momentul în care este recâstigat controlul asupra corpului fizic, pacientii simtindu-se victimizati de amintirile intruzive ale evenimentului traumatic.

Aceste amintiri, atunci când revin în constiintã, sunt atât de puternice, încât subiectul are impresia cã trauma se produce în prezent.

Amnezia reprezintã, in acest caz, semnalul cã experienta este prea îngrozitoare pentru a putea fi adusã în planul constiintei.

Hipnoza, care constituie o experientã disociativã indusã în mod artificial, s-a dovedit eficientã în terapia tulburarilor posttraumatice de stres.

Existã, asadar, o serie de analogii între simptomele Sindromului de Stres Posttraumatic si particularitãtile fenomenului hipnotic, cum ar fi :

1. disocierea între corp si psihic, si între eveniment si starea afectivã care îl însoteste ;
2. fenomenul de focalizare a atentiei asupra unui element, urmatã de scãderea receptivitãtii fatã de alti stimuli din mediul inconjurator ;
3. accentuarea sugestibilitãtii, fapt ce îi determinã pe subiecti sa devinã mai putin critici, si mai receptivi la influentele exercitate din exterior.

                                                                                    

Principiul care stã la baza utilizãrii hipnozei in terapia pacientilor traumatizati, constã in inducerea unui acces controlat, la amintirile traumatice, precum si in ajutarea pacientilor sa isi controleze emotiile si reactiile fiziologice puternice, care insotesc evocarea amintirilor respective.

Focalizarea atentiei in timpul hipnozei poate fi aplicatã, pentru a-i ajuta pe pacienti sa depaseasca reactiile de doliu si sa isi revizuiasca amintirile, dintr-o nouã perspectivã, in urma restructurãrii cognitive.

Psihoterapia in cazul Sindromului Posttraumatic poate fi inteleasa ca reprezentand un fel de adaptare a demersului psihanalitic traditional pus la punct de catre Freud ( 1914 ) si care implicã : (1) reamintire, (2) retraire, si (3) procesare terapeutica, pentru a depasi impasul psihologic.

Astfel, este necesar sa fie readuse in memorie, amintirile legate de experientele traumatice.

Apoi, amintirile acestea trebuie retraite in plan mental, cu toata incarcatura lor emotionala, si rearanjate ulterior intr-o altã perspectivã, care sa le faca sa parã mai putin coplesitoare si sa produca mai putine tulburari psihopatologice.

Pacientii cu amintiri traumatice se simt degradati si umiliti trãind cu impresia cã Ego-ul lor si-a pierdut integritatea ; ei duc o existentã artificialã, in cadrul careia se mint pe ei însisi cã trauma nu a avut loc.

Obiectivul terapiei este redefinirea Ego-ului, care trebuie sa accepte si sa recunoascã realitatea traumei, pe care insa trebuie sa o priveasca dintr-o altã perspectivã care nu ii afecteazã personalitatea în ansamblul ei.

Spiegel ( 1993 ) este de pãrere cã cea mai bunã metodã de a introduce hipnoza în cadrul terapiei, constã în aplicarea unei scale standardizate de hipnotizabilitate, cum ar fi de pildã, scala de hipnotizabilitate clinicã Standford ( E.R. Hilgard si Hilgard, 1975 ) sau Profilul de inductie hipnoticã ( H. Spiegel si Spiegel, 1987 ).

Aplicarea acestor probe prezintã urmatoarele avantaje :

( 1 ) Terapeutul obtine informatii asupra gradului de hipnotizabilitate a subiectului.

In felul acesta, pacientul poate cãpãta o dovadã palpabilã a abilitãtilor sale in domeniul hipnozei, si acest lucru reprezintã un bun început al hipnoterapiei.

Terapeutul va afla, in acelasi timp, si daca hipnoza nu poate fi aplicata.

Cercetarile de laborator au demonstrat faptul cã majoritatea persoanelor care suferã de Tulburare posttraumaticã de stres au un grad înalt de hipnotizabilitate.

( 2 ) Atmosfera specificã testãrii contribuie la formarea si consolidarea aliantei terapeutice, pentru cã în felul acesta terapeutul nu mai este persoana autoritarã care hipnotizeaza subiectul, iar subiectul nu mai trebuie sa opunã rezistentã, ci este interesat doar de rezultatul, si nu de gradul de eficienta a inducerii hipnozei.

Transa hipnotica este utilizata pentru a produce subiectilor o stare de confort fizic si psihic.

Din acest motiv, este necesar ca subiectii sa fie initiati, inca de la inceput in autohipnozã, pe care urmeaza sa o practice si singuri.

Instructajul administrat este urmatorul :

“Orice hipnoza este, de fapt, o autohipnoza.

Acum, dupa ce am demonstrat cã aveti o buna capacitate de a intra in hipnoza, vã voi invata sa o utilizati, pentru a lucra asupra problemelor dumneavoastra.

Existã multe moduri de a intra in autohipnoza.

Cel mai simplu este urmatorul :

Numãrati pana la 3 ( trei ).

Cand pronuntati in gand cifra 1, faceti un singur lucru : priviti in sus.

Cand pronuntati cifra 2, faceti 2 lucruri : inchideti incet ochii, si inspirati adanc.

La cifra 3 veti face 3 lucruri : expirati linistit, relaxati ochii pastrandu-i inchisi, si imaginati-va cã plutiti.

Apoi, lasati unul din brate sa pluteasca in aer, ca si cum ar fi purtat de un balon.

Acesta va fi semnalul pentru dumneavoastra si pentru mine, cã sunteti gata sa vã concentrati”. ( H. Piegel si Spiegel, 1987, p. 76 ).

Odatã aflat in stare de autohipnozã, subiectul va fi invatat sa isi producã o senzatie de plutire, de zbor, imaginându-si cã se aflã undeva intr-un loc plãcut ( intr-o barca pe un lac, pe plaja, plutind pe un nor de puf, etc. ).

In felul acesta se obtine senzatia de autocontrol asupra corpului, autocontrol foarte util atunci cand sunt readuse in planul constiintei, amintirile traumei suferite.

In continuare, se sugereaza faptul cã subiectul isi mentine acest autocontrol, indiferent de imaginile sau gândurile care îi vin în minte.

( Extras din Hipnoterapia, Teorie si Practica, Irina Holdevici, Ed.Dual Tech, Bucuresti, 2004 )