Hipnoza permisivã. Milton Erickson
Hipnoza permisivã a fost conceputã de Milton Erickson, despre care se spune cã a exercitat o influentã tot atat de mare asupra psihoterapiei, ca si Sigmund Freud la vremea sa.
Milton Erickson spunea cã, pentru a fi un bun terapeut trebuie sa observi, sa observi, sa observi, si atunci cand crezi cã ai observat totul, sa observi din nou.
Aceastã afirmatie se aseamãnã într-o oarecare masura cu o Povestire zen :
“- Maestre, ce trebuie sa faci pentru a deprinde arta de a lupta cu sabia ?
- Îti trebuie atentie.
- Numai atentie ?
- Nu, îti trebuie atentie si atentie.
- Numai asta ?
- Nu, iti trebuie atentie, atentie, si iar atentie. Ai nevoie de o atentie constantã.” ( dupa Yodorowski, 1997 ).
-
Abordarea ericksoniana a hipnozei are un caracter descriptiv, autorul considerand simptomele ca o modalitate de parazitare a modului constient de functionare a psihicului.
Aparitia unor tulburari psihopatologice este determinata de prezenta unor limitari achizitionate in cursul dezvoltarii psihice, educationale si sociale, si care actioneaza ca un fel de sugestii hipnotice si posthipnotice, asupra carora vointa nu poate exercita o influenta eficienta ( Bellet, 2002 ).
Numai hipnoza il va putea ajuta pe subiect sa regaseasca o reactie noua si adaptativa, la situatiile cu care se confruntã.
Nu este vorba de a raspunde la sugestii administrate din exterior, ci de a redescoperi propriile abilitati adaptative pierdute.
Hipnoza, datorita posibilitatii de a izola subiectul de stimulii exteriori, permite inconstientului acestuia, sa realizeze schimbari cu caracter adaptativ.
Bellet ( 2002 ) afirmã cã psihoterapia ericksoniana are un pronuntat caracter pragmatic, terapeutul utilizand elemente din contextul vietii cotidiene, pentru a stabili comunicarea terapeutica.
Actualizarea disponibilitatilor latente ale persoanei este rezultatul utilizarii unor tehnici indirecte, care nu activeaza rezistentele, si care il determinã pe pacient sa coopereze in mod implicit, constient sau inconstient.
Milton Erickson utiliza hipnoza clasica doar in proportie de cinci la sutã din cazuistica sa ( Beahrs, 1971 ), in restul cazurilor el aplicand asa-numita hipnoza cotidiana, pe care o combina cu alte tehnici psihoterapeutice, inclusiv cu cea a umorului.
Autorul este de pãrere cã fiinta umanã posedã o serie de disponibilitati latente neutilizate, aflate in inconstient si care pot fi activate pentru obtinerea sanatatii si pentru functionarea eficienta a persoanei.
Milton Erickson considerã cã inconstientul cuprinde tot ceea ce nu este constient, reprezintã un izvor nesecat de resurse, iar modul sãu de functionare este unul analogic.
Asa cum am mai subliniat, aspectele patologiei sunt consecinta unor limitãri dobandite prin intermediul invatarii, procesele inconstiente putând fi utilizate cu succes pentru echilibrarea individului.
Schimbarea terapeutica reprezinta un proces activ, care se deruleaza in trepte, o schimbare mica antrenand o alta schimbare, dupa modelul bulgarelui de zapada care se rostogoleste pe o pantã.
Hipnoza il ajutã pe subiect sa-si foloseasca propriile resurse si sa gaseasca singur solutii, prin intermediul dialogului cu sine insusi, procesarea terapeutica realizandu-se la nivelul instantelor inconstiente.
Elementul esential al abordarii ericksoniene constã in abordarea indirecta si permisiva, si se realizeaza prin intermediul comunicarii analogice si metaforice.
Analogia presupune existenta unui raport de similitudine intre doua elemente, care pot fi cuvinte, persoane, sau situatii, prin intermediul caruia se stabileste o legatura intre termenii raportului.
Astfel, se poate spune cã un om este “siret ca o vulpe” sau “mandru ca un paun”.
Metafora reprezinta o figura de stil, prin intermediul carora ( careia ) se conferã o semnificatie specifica unui cuvant sau situatii, altui cuvant sau situatii care se apropie de prima, prin intermediul analogiei, comparatiei sau atribuirii.
Astfel, un indragostit se poate referi la flacãrã atunci cand isi descrie iubirea.
Trecerea de la un sens la celalalt, se realizeaza prin intermediul unei procesari cu caracter personal, bazate pe o impresie sau pe o interpretare care este gasita, sau chiar traita de catre cel in cauza.
Analogiile se regasesc in anecdote, fabule, parabole sau povestiri, care contin mesaje utile ce pot fi transmise de catre terapeut in timpul hipnozei.
Comunicarea metaforica nu este noua, invatamintele fiind transmise prin intermediul acestei metode, inca din cele mai vechi timpuri.
Noutatea in cadrul utilizarii metaforei in hipnoza, o constituie aplicarea acesteia in scop terapeutic.
Hipnoza sporeste receptivitatea subiectului, la o astfel de comunicare terapeutul folosind o metafora din repertoriul sãu, sau elaborand una cu caracter personalizat.
Comunicarea indirecta ii oferã pacientului posibilitatea sa critice ceea ce i se propune, sa “metabolizeze” sugestiile, in timp ce sugestiile directe il imping brutal catre acceptare sau refuz ( Bellet, 2002 ).
Datorita caracterului sãu flexibil, abordarea ericksoniana face din terapeut un pedagog care il invatã pe subiect sa utilizeze armele inconstiente de care dispune pentru a se putea schimba.
Hipnoza ericksoniana reprezinta un mod de comunicare speciala, prin intermediul careia pacientul isi va raspunde mai mult lui insusi, decat terapeutului, acesta din urma avand mai degraba un rol de facilitare a reactiei.
Trebuie mentionat si faptul cã abordarea ericksoniana este supla, personalizata si orientata spre viitor, si se bazeaza pe urmatoarele Principii ( Bellet, 2002 ) :
- utilizarea limbajului pacientului ;
- identificarea, acceptarea si folosirea resurselor si valorilor pacientului ;
- utilizarea si mobilizarea activa si progresiva a resurselor, pornind de la valorile si motivatiile pacientului, pentru rezolvarea problemelor sale ;
- considerarea rezistentelor ca reprezentand resurse cu caracter potential ;
- utilizarea comportamentului pacientului ;
- interventia la momentul ales de catre terapeut ;
- observarea procesului de mobilizare a resurselor pacientului, pe fondul unei atitudini de asteptare reciproca.
Pacientul este incurajat sa isi descrie, la randul sãu, problemele in termeni analogici.
O astfel de abordare va avea un caracter flexibil, permitandu-i terapeutului sa accepte toate aproximarile si fanteziile aparent absurde ale pacientului, ca informatii pretioase pe baza carora se poate construi schimbarea.
Aceasta definire metaforica a simptomelor si problemelor, il scoate pe pacient din zona limbajului medical cu care acesta nu este familiarizat, sugerand in acelasi timp faptul ca schimbarea este posibila, si oferind repere si jaloane concrete pentru schimbare.
De asemenea, abordarea analogica si metaforica furnizeaza si un cadru propice pentru crearea unei aliante terapeutice pozitive.
De remarcat si caracterul individualizat al terapiei ericksoniene, autorul fiind de parere ca trebuie elaborata cate o terapie speciala pentru fiecare pacient, parametrii acesteia fiind definiti conform principiului “Ce trebuie facut, pentru ca lucrurile sa mearga mai bine”.
Astfel, terapia devine un demers de rezolvare de probleme in cadrul caruia se pun in aplicare diverse strategii care se verificã in practicã si se adapteaza in functie de rezultatele obtinute.
Psihoterapeutul detine un rol activ, asumandu-si responsabilitatea influentarii pacientului.
Hipnoza reprezinta un dialog, in cadrul caruia comunicarea non-verbala joaca un rol foarte important.
Milton Erickson era de parere cã ritualul hipnotic are un caracter inselator si este lipsit de valoare intrinseca, fiind mai curand un suport sau un vehicul al mesajului terapeutic.
Astfel, sugestiile nu sunt decat pretexte pentru declansarea experientelor subiective ale pacientului, acesta putand sa le accepte sau sa le refuze, exercitandu-si autonomia.
Formularile, adesea confuze, reprezinta puncte de plecare pentru reorganizarea psihica in urma careia pacientul invatã sa isi evalueze dificultatile, din alta perspectiva.
Milton Erickson nu pretindea cã pacientii sãi erau complet vindecati in urma terapiei, ei fiind mai curand sprijiniti sa traverseze anumite etape dificile ale existentei lor.
Pacientii acumulau in cursul psihoterapiei noi cunostinte, cu privire la ei insisi, cunostinte care le permiteau sa devina independenti si sa nu recurga din nou la sprijinul terapeutului, decat atunci cand erau confruntati cu dificultati de alta natura.
( Extras din Hipnoterapia, Teorie si Practica, Irina Holdevici, Ed.Dual Tech, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu