Anii colegiului, sfârsitul anilor ’60 în SUA (1) ( Hillary Rodham Clinton )

Dedicatia cartii : Parintilor mei, sotului meu, fiicei mele si tuturor sufletelor bune din lume ale caror inspiratie, rugaciuni, sprijin si dragoste mi-au binecuvantat inima si m-au sustinut de-a lungul anilor de istorie traita

Anii colegiului, sfârsitul anilor ’60 în SUA (1) ( Hillary Rodham Clinton )

Înainte de a ajunge la Wellesley, singurii afro-americani pe care îi stiam erau oamenii angajati de tata la firma lui si acasã.

Îl auzisem pe Martin Luther King vorbind si participasem la schimburile cu tineri negri si hispanici de la biserica noastra, pe cand eram adolescentã.

Dar nu avusesem nici un prieten, coleg sau vecin de culoare pana sa ajung la colegiu.

Karen Williamson, o studenta cu o minte foarte agerã si independentã, a devenit una dintre primele mele prietene acolo.

Intr-o duminica dimineata, am mers impreuna la o biserica din afara campusului pentru a asista la slujbã.

Desi imi placea Karen si as fi dorit sa ajung sa o cunosc mai bine, eram foarte jenata de motivele mele si foarte constienta ca incercam sa ma desprind de un anumit trecut.

Pe masura ce ajungeam sa imi cunosc mai bine colegii de culoare, realizam ca si ei se simteau jenati.

Asa cum eu sosisem la Wellesley dintr-un mediu predominant alb, la fel si ei veneau din medii predominant negre.

Janet McDonald, o fata eleganta si stapana pe sine din New Orleans, ne-a relatat o conversatie pe care o avusese cu parintii ei la scurt timp dupa sosirea la Wellesley.

Cand le-a spus “Urãsc locul ãsta, toti sunt albi aici”, tatal ei a fost de acord sa o lase sa plece de la colegiu, dar mama ei a insistat :

-         Vei fi în stare sa faci fatã si vei ramane acolo.

Semãna foarte bine cu conversatia pe care o avusesem eu insãmi cu ai mei.

Tatii nostri erau dornici – ba chiar nerabdatori – sa ne intoarcem acasa, in timp ce mamele ne spuneau sa ramanem. Ceea ce am si facut.

Karen, Fran Rusan, Alvia Wardlaw si alte studente de culoare au pus bazele organizatiei Ethos, prima organizatie a afro-americanilor din Wellesley, pentru a servi ca o retea sociala pentru studentii de culoare si totodata ca grup de lobby in relatia cu administratia campusului.

Dupa asasinarea doctorului King, Ethos a indemnat colegiul sa devina mai sensibil la problemele rasiale si sa recruteze mai multi profesori si studenti de culoare si a amenintat ca va intra in greva foamei in cazul in care colegiul nu ii va indeplini cererile.

Acesta a fost singurul protest deschis al studentilor de la Wellesley de la sfarsitul anilor ’60.

Colegiul a dat curs cererilor inaintate de Ethos prin convocarea unei intalniri cu intreaga studentime din campus in capela Houghton Memorial, dand ocazia membrilor Ethos sa-si prezinte problemele.

Intalnirea a inceput insa sa se dezintegreze intr-un haos teribil de strigate.

Kris Olson care, ca si mine, ca Nancy Gist si Susan Graber, voia sa urmeze mai tarziu Facultatea de Drept de la Yale, s-a temut cã studentii ar putea sa inchida campusul si sa porneasca greva.

Tocmai fusesem aleasa presedinte al consiliului studentesc, asa cã Kris si membrii Ethos mi-au cerut sa incerc sa transform discutia intr-una mai productiva si sa transmit institutiilor abilitate plangerile pe care le impartaseam multe dintre noi.

Spre meritul colegiului Wellesley, s-a facut efortul de a recruta mai multi profesori si studenti din randul minoritatilor, incercare ale carei rezultate s-au simtit spre inceputul anilor 1970.

Asasinarea senatorului Robert F. Kennedy doua luni mai tarziu, pe 5 iunie 1968, mi-a adancit disperarea privind soarta Americii.

Ma aflam acasa cand a sosit vestea de la Los Angeles.

Mama m-a trezit din somn sa-mi spuna ca ceva “teribil se intamplase din nou”.

Am stat la telefon aproape toata ziua cu Kevin O’Keefe, un amic din Chicago, de origine polonezo-irlandeza, care ii iubea pe cei din familia Kennedy, din familia Daleys si emotiile date de politica la nivel inalt.

Ne placea mult sa discutam politicã, iar in ziua respectiva era suparat la culme de pierderea lui John si a lui Robert Kennedy, intr-un moment in care tara avea atata nevoie de stilul lor de conducere, plin de forta si de tact.

Am discutat mult, si atunci, si in anii care au urmat, intrebandu-ne daca actiunea politica meritã toata suferinta si disputele pe care le atrage.

Atunci, ca si acum, ne-am decis ca merita, chiar si numai pentru a-i tine “pe ceilalti departe de obtinerea puterii asupra noastra”, ca sa folosesc cuvintele lui Kevin.

Ma inscrisesem pentru Programul de Stagii al Colegiului Wellesley la Washington si, desi ma simteam consternata si descurajata dupa asasinari, continuam sa fiu convinsa ca trebuia sa merg la Washington.

Programul de vara de noua saptamani plasa studenti in diferite agentii si birouri ale Congresului, pentru a vedea direct de la sursa “cum functioneaza Administratia”.

Am fost surprinsa cand profesorul Alan Schechter, directorul programului, un mare profesor de stiinte politice si, totodata, coordonatorul meu de teza, m-a distribuit ca stagiara la Conferinta parlamentarilor Partidului Republican.

Stia ca intrasem in colegiu ca simpatizanta a republicanilor si ca ma indepartam acum de opiniile tatalui meu.

A considerat ca acest stagiu ma va ajuta sa imi continuu cautarea propriului drum, indiferent ce as fi decis sa fac mai tarziu.

Am protestat fara niciun rezultat si am sfarsit prin a face rapoarte pentru un grup condus de Gerald Ford, pe atunci lider al minoritatii, si care ii includea pe Melvin Laird, congresman de Wisconsin, si pe Charles Goodwell, congresman de New York, care mi-au devenit prieteni si sfetnici.

Stagiarii au pozat pentru fotografiile obligatorii cu membrii Congresului, iar ani mai tarziu, cand eram Prima Doamnã, i-am spus fostului presedinte Ford ca fusesem unul dintre miile de stagiari la a caror primire asistase in incinta Capitoliului.

Fotografia mea impreuna cu el si cu liderii republicani l-a facut foarte fericit pe tata ; o avea atarnata in dormitor cand a murit.

Am semnat o copie a acelei fotografii si i-am prezentat-o presedintelui Ford, cu multumiri si scuze pentru ca m-am indepartat de grup [ n-am indepartat de grup ].

Ma gandesc la acea primã experienta in Washington de fiecare data cand ma intalnesc cu proprii stagiari in biroul senatorial.

Imi amintesc, in special, o sesiune tinuta de domnul Laird cu noi pentru a discuta despre razboiul din Vietnam.

Desi isi exprimase anumite ingrijorari cu privire la felul in care administratia Johnson cheltuise fondurile pentru razboi si despre cum cresterea acestora mersese pana dincolo de limitele impuse de autoritatea Congresului, prin intermediul rezolutiei Golful Tonkin, ca membru al Congresului ramanea un sustinator al razboiului.

In cadrul intalnirii cu stagiarii, el a justificat implicarea Statelor Unite in conflict si a sustinut fervent cresterea efectivelor militare.

Cand s-a oprit pentru a raspunde la intrebari, am citat avertismentul presedintelui Eisenhower cu privire la implicarea americana in conflicte pe uscat in Asia si l-am intrebat daca credea ca o asemenea strategie ar putea avea succes.

Desi nu ne-am pus de acord, dupa cum a demonstrat-o si discutia noastra aprinsa, m-am intors cu o impresie foarte buna despre el si am apreciat dorinta pe care o manifestase de a-si explica si apara convingerile in fata tinerilor.

Ne-a luat in serios preocuparile si le-a tratat cu respect.

Mai tarziu, avea sa functioneze ca secretar al Apararii pentru presedintele Nixon.

Congresmanul Charles Goodell, care reprezenta zona de Vest a New Yorkului, a fost ulterior numit de guvernatorul Nelson Rockefeller ca senator in locul lui Robert Kennedy, pana la tinerea urmatoarelor alegeri.

Goodell era un republican progresist, care a fost invins in alegerile din 1970 de mult mai conservatorul James Buckley.

Buckley a pierdut in 1976 in fata lui Daniel Patrick Moynihan, predecesorul meu, care si-a mentinut pozitia timp de douazeci si patru de ani.

Cand am candidat la pozitia de senator in anul 2000, i-am incantat pe cei din Jamestown, orasul natal al lui Goodell, spunandu-le ca odata lucrasem pentru el.

Spre finalul stagiului, Goodell ne-a cerut mie si altor catorva colegi sa mergem cu el la conventia Partidului Republican tinuta la Miami, pentru a lucra in slujba ultimului efort al guvernatorului Rockefeller de a-si atrage nominalizarile partidului sau in pofida lui Richard Nixon.

M-am bucurat de sansa care mi se dadea si am pornit-o spre Florida.

Conventia republicana a fost prima mea privire din interior asupra politicii la nivel inalt, iar saptamana petrecuta acolo mi s-a parut ireala si tulburatoare.

Hotelul Fontainebleau din Miami Beach era primul hotel adevarat la care statusem vreodata, intrucat familia mea prefera sau sa doarma in masina in drum spre Lacul Winola, sau sa ramana intr-unul din micile moteluri aflate de-a lungul drumului.

Marimea, opulenta si serviciile pe care le punea la dispozitie m-au uimit.

Am inca inaintea ochilor piersica imensa invelita in servetel care mi-a fost adusa pe o farfurioara atunci cand am cerut cereale cu piersica, intr-o dimineata.

Aveam un pat pe rotile care fusese strecurat intr-o camera pe care o imparteam cu alte patru femei, dar cred ca niciuna dintre noi nu a dormit prea mult.

Faceam parte din staful lui Rockefeller care se ocupa de alegerile prezidentiale, raspunzand la telefoane si transmitand mesaje de la si catre emisarii politici si delegatii lui Rockefeller.

Tarziu intr-o noapte, unul dintre membrii stafului de campanie al lui Rockefeller ne-a intrebat pe toti cei din birou daca voiam sa-l intalnim pe Frank Sinatra si a primit ca raspuns, dupa cum era de prevazut, o serie de strigate entuziaste, de placere si nerabdare.

Am mers impreuna cu restul grupului intr-un apartament de la ultimul etaj al unui hotel unde am dat mana cu Sinatra, care a simult politicos ca era interesat sa ne cunoasca.

Am luat ascensorul cu John Wayne, care parea prost dispus si s-a plans tot drumul pana jos de mancarea proasta pe care o gasise sus.

Desi m-am bucurat de toate noile mele experiente, de la serviciul de camera si pana la intalnirile cu diferite celebritati, stiam ca Rockefeller nu va fi nominalizat.

Nominalizarea lui Richard Nixon a cimentat ascensiunea unei ideologii conservatoare in dauna celei moderate in cadrul Partidului Republican, o dominatie care a devenit din ce in ce mai pronuntata in anii ce au urmat, pe masura ce partidul si-a continuat miscarea spre dreapta, iar moderatii s-au diminuat atat ca numar, cat si ca influenta.

Uneori cred ca nu am fost eu cea care a parasit partidul, ci mai degraba partidul a fost cel care m-a parasit pe mine.

Am revenit acasa in Park Ridge dupa Conventia republicana, fara niciun plan pentru saptamanile ce mai ramaneau din vara, cu exceptia vizitarii familiei si a prietenilor si pregatirea pentru anul terminal de la colegiu.

Familia mea se afla in calatoria anuala la Lacul Winola, asa ca aveam casa numai pentru mine, ceea ce era foarte bine, dat fiind faptul ca eram sigurã ca altfel m-as fi certat încontinuu cu tata in privinta lui Nixon si a razboiului din Vietnam.

Tata il placea realmente pe Nixon si credea ca va fi un presedinte excelent.

Despre Vietnam, avea o pozitie ambivalenta.

Dubiile lui cu privire la intelepciunea interventiei americane in Vietnam erau, de obicei, anulate de dezgustul fata de hippiotii cu parul lung, care protestasera impotriva acestuia.

Prietena mea Betsy Johnson tocmai se intorsese dupa un an de studii in Spania lui Franco.

Desi multe se schimbasera fata de anii de liceu – elasticele de prins parul si costumasele de flanel pe care le purtam fusesera înlocuite de parl lung lasat pe spate si de blugii neconventionali – o constanta ramasese totusi : puteam oricand sa contez pe  prietenia lui Betsy si pe interesul comun pentru politica.

Niciuna dintre noi nu planuise sa mearga la Chicago in perioada in care se tinea acolo Conventia democrata.

Dar cand au izbucnit proteste masive in centrul orasului, am stiut ca aveam ocazia sa fim martore la evenimente istorice.

Betsy m-a sunat si mi-a spus :

-         Trebuie sa mergem sa vedem cu ochii nostri.

Iar eu am fost de acord.

Exact ca atunci cand merseseram in oras sa verificam listele de votare in primul an de liceu, am stiut ca nu era chip ca parintii nostri sa ne lase sa mergem, daca ar fi stiut ce planuiam.

Mama era in Pennsylvania, iar mama lui Betsy, Roslyn, plecase in oras la centrul Marshall Field’s pentru a face cumparaturi pentru pranz, purtand rochie si manusi albe.

Asa ca Betsy i-a spus mamei ei :

-         Eu si cu Hillary mergem la film.

A trecut sa ma ia cu masina familiei si duse am fost spre Grant Park, epicentrul demonstratiilor.

Era ultima seara a Conventiei si era iadul pe pamant in Grant Park.

Puteai simti mirosul gazului lacrimogen inainte de a vedea lantul de politisti.

In multimea din spatele nostru cineva a înjurat si a aruncat cu o piatra, careia putin i-a lipsit sa nu ne atinga.

Betsy si cu mine ne-am zbatut sa iesim de acolo, in timp ce politia alunga multimea cu bastoanele.

Prima persoana peste care am dat a fost o prietena din liceu pe care nu o mai vazusem de ceva vreme.

Fiindca studia pentru a deveni asistenta medicala, se afla acolo ca voluntara in cortul de prim-ajutor, pansand protestatarii raniti.

Ne-a spus ca ceea ce a vazut si a facut acolo i-a radicalizat opiniile si se temea in mod sincer ca ar putea izbucni o revolutie.

Eu si Betsy am fost socate de brutalitatea de care dadea dovada politia in Grant Park, imagini surprinse de altfel si de televiziunea nationala.

Dupa cum a marturisit Betsy ulterior in The Washington Post, “avusesem o copilarie minunata in Park Ridge, dar in mod evident nu avusesem parte de intreaga poveste”.

Kevin O’Keefe si cu mine am petrecut multe ore in vara aceea discutand despre intelesul notiunii de revolutie si daca tara noastra se va confrunta cu una.

In ciuda evenimentelor ultimului an, amandoi am fost de acord ca asa ceva nu se va intampla si, chiar daca s-ar intampla, noi nu vom participa la ea.

Stiam ca, in ciuda deziluziei mele cu privire la politica, ea reprezenta singura cale democratica spre o schimbare pasnica si de durata.

Nu imi imaginam pe vremea aceea ca voi ajunge sa candidez vreodata, dar stiam ca voiam sa ma implic atat ca cetatean, cat si ca activist.

In mintea mea, Martin Luther King si Mahatma Gandhi facusera mai mult pentru schimbare, prin nesupunere civila si nonviolenta, decat ar fi putut face vreodata un milion de demonstranti care arunca cu pietre.

( extras din Istorie traita de Hillary Rodham Clinton, Ed. Rao International 2003, revizuita si adaugita noiembrie 2006 )